Atunci când luna-mi plânge-n brațe
Ochii ei sticloși
Mă văd și parcă-i place
Pe-ai mei să-i știe rușinoși.

Și când îmi mai șoptește 
Cuvinte de alint,
În brațe se pitește
Și știe că distruge tot ce reprezint.

Și când îi văd o lacrimă
Mă simt și mai pierdut. 
Și știu c-atunci viața mi se scurge
Pe-un drum neștiut. 

Același drum pe care ea
Îl va lua din nou, 
Atunci când va afla
După a ei plecare, 
C-am fost doar un ecou. 

Și înainte s-o apuc spre moarte
Mă-ntorc spre al meu corp dumnezeiesc, 
Șoptindu-i parcă în deșarte:
— Încă mă construiesc!