—Eu acum o să plec. îi spun și schițez un mic zâmbet. Deschid ușa, și spre surprinderea mea, plouă afară, nu glumă... Nici măcar nu am auzit ploaia la cât de ocupați am fost... Fir-ar! Cum mai plec eu acum?

—Samantha, stai! Te duc eu. îmi spune și-mi zâmbește mic. Își ia pe el o  geacă de piele neagră și își trece mâna prin părul său negru și bogat.

Vine în fața ușii, urmărindu-mă cu privirea, apoi își îndreaptă atenția către ploaia ce se dezlănțuia afară. Își încrucișează mâinile la piept și cu o încruntătură se uită la mine.

—Nu. îmi spune și în capul meu încerc să-mi dau seama la ce se referă.

—Nu ce?

—Nu te duc nicăieri pe ploaia asta. îmi spune cu o expresie neutră. Îmi dau ochii peste cap enervată și încep să bat cu piciorul în podea, stresată.

—Nici nu ți-am cerut să mă duci.
îi spun și dau să ies din casă, numai că el s-a gândit să îmi prindă mâna și să mă enerveze.
Care e problema ta? îl întreb pe un ton răstit.

—Termină! Nu te duci nicăieri. Nu vezi că plouă cu găleata? Ce-i cu tine? folosește la rândul său un ton ridicat și așteaptă să-i răspund.

—Nu-mi pasă că plouă, o să merg repede oricum. îi răspund și îmi ridic umerii. El se uită la mine și pare că se gândește la ceva, apoi își mută privirea la mâna sa, care încă îmi ținea mâna strâns. I-a dat drumul și a mârâit printre dinți.

—Nu pleci nicăieri, vei rămâne aici. În regulă? mă întreabă aruncând încă o privire afară.

—Nu. Nu-i în regulă. Vreau acasă și punct. Lasă-mă să plec, până la urmă nu-i după tine. îi spun și-mi scutur hanoracul, chiar dacă nu avea nimic.

—Știi ceva? mă întreabă iar eu gesticulez cu bărbia în semn de 'ce e?'. N-am de gând să stau să mă cert cu tine pe tema asta. Am spus destul de clar că nu pleci nicăieri, și așa vei și face. Subiect încheiat. spune pe un ton grav, îmi prinde iar mâna într-a sa și mă trage după el în bucătărie. Enervant băiat, pff...

Îmi dă drumul mâinii, iar eu nu mai spun nimic. N-are rost să mă cert sau contrazic cu el, oricum tot ca el va face... Se poziționează în fața mea și se uită la mine, răscolindu-mă și analizându-mă de parcă aș fi cine știe cine.

—Ți-e foame? mă întreabă dintr-o dată. Aprob din cap și acum e rândul meu să-l privesc și să-l analizez.

Are niște trăsături foarte frumoase. Ochii săi sunt verzi și dacă i-aș privii intens, cred că m-aș pierde în ei. Buzele sale sunt pline și trandafirii, iar nasul e pur și simplu perfect. Părul său e negru și des, și aproape că mă tentează să îmi trec degetele prin el. Are o înălțime intimidanta aș putea spune, și un corp bine lucrat. E perfect... Vai, nu ... Ce porcării tocmai am spus? Se pare că eu chiar o iau razna...

Îl văd cum o ia din în loc agale, îndreptându-se spre frigider. Instinctiv, merg după el și îl privesc cu atenție cum deschide frigiderul și se uită prin el. Îl închide în cele din urmă și îmi dă o privire, parcă încercând să vorbească în acest fel.

—Se pare că va trebui să comandăm ceva. Frigiderul meu e cam gol, și nu știu ce aș putea face de mâncare cu ce e în el... Așa că, comandăm pizza? îmi spune netrădând vreo emoție.

—Nu. Ai uitat că plouă cu găleata, sau ce? Dă-te. îi spun și îi împing pieptul din fața mea, ca să ajung la frigider. Îl deschid și încep să analizez ce se află în el. Scot niște ouă și bacon și mă îndrept cu ele spre masă cu Adam pe urmele mele.

—Ce faci? mă întreabă privindu-mă în ochi.

—Mâncare, Einstein, mâncare... îi spun și dau din cap, deranjată de întrebarea lui stupidă.

—O fac eu. spune și eu încep să râd de ceea ce tocmai am auzit.

—Chiar vrei să dai foc acestei bucătării? E frumoasă, așa că mai bine nu. îi spun cu un ton de batjocură.

—Eu vorbesc serios. spune și-și da cu mâna prin părul său. Dă-mi-le. spune și arată către ouă, pe care le sparge numaidecât.

Am luat un cuțit și am vrut să tai baconul, în timp ce Adam aprindea aragazul. A venit apoi, mi-a luat cuțitul din mână și mi-a făcut cu ochiul. M-am încruntat și am scos două farfurii, nedorind să stau degeaba. A scos omleta din tigaie și a pus-o frumos în farfuriile ce tocmai le scosesem. Apoi a luat farfuriile și le-a așezat pe masă. M-a chemat și am început să mâncăm. Face o omletă bestială, ce pot să spun?

—Îți place? întreabă el privindu-mă cu un rânjet pe față.

—Nu-i așa de rea pe cât îmi imaginam. îi spun și ridic din umeri.

După ce am mâncat, l-am ajutat să strângă masa și să spele vasele, chiar dacă s-a împotrivit.
Mi-a făcut apoi semn cu capul să-l urmez, iar eu m-am conformat.

Am mers împreună la etaj, unde am intrat într-o cameră frumoasă. Pereții erau de un roz pal, iar pe jos se afla un covoraș alb. Mobila era neagră, dar superbă. Camera era frumoasă, îmi plăcea cum se potriveau culorile. Apoi mi-am adus aminte că nu era timpul pentru analizat, deoarece Adam era aici, în dreapta mea. Mi-am lăsat privirea în jos, dar apoi am ridicat-o.

—Mulțumesc Adam... am spus pe un ton dulce, care nu-l folosesc prea des. De fapt, nici nu-mi aduc aminte când l-am folosit ultima ora.

—Cu plăcere Samantha. Dacă e ceva, sunt în camera aia. mi-a spus și mi-a zâmbit mic. I-am înapoiat micul gest și am aprobat din cap. Acesta a părăsit camera, dar nu înainte de a îmi mai oferi o privire. Am mers și m-am întins în pat, care era foarte confortabil și m-a luat somnul după vreun sfert de oră. Am fost destul de extenuată aș putea spune.

***

Dormeam liniștită și am simțit o mână care se așezase pe umărul meu. Mâna m-a scuturat încet, ca mai apoi să aud o voce cunoscută.

—Trezirea Sam...mi-a șoptit aproape de urechea mea stânga. Am deschis ochii încet, iar când l-am văzut pe Adam în fața ochilor mei, mi-am adus aminte de ziua trecută, când practic m-a obligat să rămân peste noapte la el, iar eu, cu chiu cu vai am acceptat. Mi-a zâmbit, în timp ce eu m-am ridicat în fund, clipind de mai multe ori, încercând să-mi obișnuiesc ochii cu lumina ce și-a făcut și ea prezenta în cameră, de nu știu de când.

—Neața'. șoptesc eu mai mult pentru mine.

—Neața'! îmi răspunde el și îmi mai dă un zâmbet de-al său. Haide, trecem pe la tine să te schimbi, și apoi mergem la școală. Bine? mă întreabă el, apucându-mă de mână, să mă ajute să mă ridic.

—Bine. îi spun eu așezându-mi hainele mai bine.

Am coborât amândoi jos, de unde eu mi-am luat geanta, iar el a procedat la fel. Am deschis ușa și am fost ușor lovită în față de vântul blând de afară. Am mers împreună până la mașina lui, iar aceasta a scos un sunet ciudat înainte să intram. A pornit radioul, unde se rula o piesă ritmată și a început să bată ușor cu degetul în volan. Tăcerea domnea în mașină, și chiar dacă el este un enervant și jumătate, chiar mi-aș dori să rupă tăcerea asta incomodă. Parcă citindu-mi gândurile a dat frâu cuvintelor.

—Când o să ne mai vedem? mă întreabă în timp ce așteptam să se schimbe culoarea semaforului din roșu în verde.

—Nu știu. Poate săptămâna viitoare? îi spun și ridic din umeri.

—Poate... Unde locuiești? mă întreabă iar eu îi zic adresa. Mai conduce câteva minute, apoi oprește mașina în fața casei mele.

—Mulțumesc, Adam...îi spun și forțez un zâmbet, mă simt aiurea și nu știu de ce. Ămm...de ce nu pornești? îl întreb când văd că tot nu pleacă din loc. Își dă ochii peste cap și-mi răspunde enervat.

—Du-te odată și schimbă-te. Te aștept aici.

—Am spus că poți să pleci. îi spun apăsat cuvintele. Cum de reușește băiatul ăsta să mă enerveze tot timpul doar din două-trei schimburi de replici?

—M-ai auzit Îngeraș. Nu plec de aici fără tine. Așa că du-te și schimbă-te odată. Începi să mă calci pe nervi. îmi spune pe un ton care-mi pare destul de calm, dar dacă el spune că-i nervos, fie ca el. Oftez și plec în casă. Mă pregătesc cât de repede posibil și-mi iau o pereche blugi de un albastru spălacit și o bluză neagră, strânsă pe corp, pe care o bag în blugi. Îmi pieptăn părul si-l leg într-o coadă de cal, pulverizez niște parfum pe haine și gât, mă încalț și înșfac repede geanta. Am grăbit pasul să ajung mai repede la mașina enervantului ăluia, am deschis portiera și am intrat. L-am găsit trăgând un ultim fum din țigara pe care o ținea în mână, pe care, mai apoi, a aruncat-o pe geam. Sincer, am rămas fără cuvinte deoarece nu mi l-aș fi imaginat vreodată pe domnul enervant să fumeze, nu știu de ce. N-am mai zis nimic, ci doar m-am foit puțin în scaun, el a observat și în colțul gurii i-a apărut un rânjet enervant, de altfel, ca și el.

—Mergem? mă întreabă, iar eu aprob scurt din cap, încă neștiind ce ar trebui să zic.

_______________________________
_____________________________

La media Samantha. ❤️❤️❤️