Joi. Astăzi este joi și nici nu știu cum mă simt. Aș vrea, totuși să nu merg la școală, pur și simplu n-am niciun chef. Însă nu pot sa lipsesc, mai ales în prima săptămână de școală.

Mă ridic leneșă din pat și-mi fac rutina zilnică, apoi mă îmbrac cu un hanorac negru și o pereche de blugi de un albastru mai spălăcit. Parul mi-l las pe spate, fiindcă nu vrea să stea în niciun fel. Așa că de ce să-mi bat capul degeaba? Oricum n-arăt așa rău, și în plus, cui îi pasă!? Mi-am luat geanta și o pereche de teniși negri cu niște trandafiri și am coborât. Am decis să iau astăzi micul dejun cu mama, dacă o fi ajuns acasă...

—Neața'! mă întimpina ea, vesela, ca de obicei.

—Neața'! îi spun pe un ton neutru. Știu că poate nu mă comport cum trebuie cu ea, si chiar îmi pare rău...dar, nu mai suport să mă evite tot timpul când vine vorba de acel nenorocit de accident! Pe bune! E așa frustrant!

—Azi o să iau micul dejun cu tine. îi spun și forțez un zâmbet.

—Perfect! îmi spune ea și aplaudă din palme ca un copil mic. În timp ce pregătește omleta cu bacon o urmăresc cu privirea, și mă întreb...

De ce nu poate să-mi spună ce s-a întâmplat cu adevărat cu tata...cu accidentul, cu totul... Chiar e așa greu? Și dacă chiar este, de ce nu vrea să trecem amândouă peste? Ne-ar fi mult mai ușor așa. Scot un oftat prelung și îmi mut privirea undeva pe jos.

Mă uit în gol. Și cad pe gânduri, ca de obicei... Pff, cât aș vrea sa pot să uit de tot și de toate... Măcar odată! Însă nu pot, eu n-am dreptul să fiu fericită, dar m-am împăcat cu această idee.

Pentru mine e perfect normal să n-am prieteni, să fiu mai tot timpul singură și să plâng... Însă acum nu mai sunt așa singură, cred că totuși se va lega o prietenie frumoasă între mine și Skyler. Simt asta. Și știi ce? Îi voi spune totul, cât de curând, stiu că mă va înțelege. Skyler e o persoană minunată, nu înțeleg cum de n-am dat până acum de ea! Aud două pocnituri din degete și mă uit din partea din care a venit zgomotul. Nimeni alta decât 'grijulia' mea mamă...

—Samantha, ești bine scumpo?

—M... Da, da, sunt bine. S-a făcut? Mor de foame. schimb eu subiectul, ca nu cumva să-mi pună întrebări stupide ca de obicei. Dar șansele să scap fără nicio întrebare în plus, sunt de 1%...

—Da, e gata. Haide! îmi spune, iar eu mă așez la masă, evitând contactul vizual cu ea.

—Deci...cum merge pe la școală? Este okay? Ți-ai făcut prieteni...ceva nou? Nu știu poate...

—Stop! Unde crezi că sunt? La interogatoriu!? Lasă-mă te rog frumos să mănânc liniștită, vorbim alta dată poate. Okay, poate sunt prea dură cu ea. Dar o merită. Nu pot să spun că nu o merită. Nu înțeleg cum, sau de ce îi pasă dintr-o data de mine. E ca și cum și-a adus aminte abia acum că și eu exist. Hmm, ceva nu se leagă. Ceva e ciudat la mijloc, iar eu o să aflu ce. Nici măcar nu mi-am dat seama că eu nici nu mâncam, ci doar mă jucam cu furculița în farfurie. M-am ridicat brusc și m-am întins după o banană și am plecat fără să mai zic nimic în plus, chiar sub privirea confuză a mamei.

~

Prima oră... Biologie. Super, presimt că o să fie o zi lungă, neobișnuit de lungă, și culmea că știu că totul o să meargă prost. Deja am început cu stângul, chiar de dimineață. Îmi iau repede ce știu că am nevoie și plec rapid de la vestiare.

Merg printre băncile goale și ocup un loc, pe rândul de la fereastră în ultima bancă. Aștept să intre profesoara în clasă, ca să putem începe, dar se pare că timpul nu ține cu mine, și abia se scurge. Încet-încet, de parcă s-ar fi blocat. Într-un final doamna Lora a apărut, chiar la fix. Nu știu cum e femeia asta atât de punctuală. Chiar nu știu. Pare bine-dispusă și pot spune asta chiar după zâmbetul său enervant de fericit de pe buzele sale roșii. Mă enervează oamenii ăștia, care o duc tot timpul bine, iar alții suferă cât și pentru ei. Agh, sunt insuportabili, mai ales cu zâmbetele lor ridicole. E absolut enervant!

După un sfert de oră de cand tot scriem ca roboții, fără niciun fel de pauză, ușa se deschide brusc, iar pe ea intra băiatul nou care, dintr-un motiv sau altul, am uitat cum îl cheamă. Dar pare nervos.

—Adam Jones... Vai dar ce onoare să te avem aici. Ți-ai adus aminte că ai oră și te-ai gândit să mai dai și pe aici, sau cum? întreabă profesoara bătând cu piciorul in podea și scoțând un sunet sâcâitor.

El își dă ochii peste cap și-și trece o mână prin parul său negru și des. Îi dă o privire doamnei și fără să mai stea la discuții vine înspre mine cu o față neutră. Își aruncă ghiozdanul pe scaunul de lângă mine și se așează jucându-se cu un creion de-al meu de pe bancă.
Îmi rotesc ochii și după începem să scriem iar, vreo 15 minute, pentru că după cum ne-a obișnuit doamna in cealaltă jumătate de oră ne va povesti, sau mai bine zis, se va lauda ce face ea si iubitul ei si pe unde merg. Știu, enervant de plictisitor. Uneori îmi vine să-i dau cu ceva în cap, doar că să o fac să tacă odată.

După tot acel chin de oră, mă pregăteam să ies din clasă, până când un anumit enervant  s-a gândit că nu ar trebui să mă lase, și așa ca m-a prins de mână în timp ce mă strigase. Mă întorc enervata de gestul lui, și-mi smucesc mâna.

—Ce crezi că faci, idiotule?! îi spun aruncandu-i o privire plină de venin.