—Sunt sigură că amândoi sunt mândri de noi și au grijă de noi de acolo de sus. Nu mai plânge frumoasa mea! mi-a cerut mângâindu-mi obrajii pătați de lacrimi amare. Însă mi-era greu să mă abțin, nu puteam să o fac.

Aveam nevoie de Adam al meu...

Și totuși, deși aveam nevoie de el, nu puteam apela la el din nou, oricum n-aș fi fost în stare să-i spun nimic. Starea mea era una super proastă, demnă de acele zile în care furtunile își făceau de cap, speriind copilașii.

N-am putut să mai stau lângă mama, n-am avut puterea, așa că m-am tras din îmbrățișarea ei și m-am ridicat în picioare vrând să plec, însă mi-a prins încheietura mâinii, privindu-mă compătimitor. Am încercat să-i zâmbesc, însă n-am putut, scăpând un hohot de plâns, smucindu-mă și fugind spre camera mea, lăsând-o pe mama singură.

Nu-mi plăcea că o lăsasem singură, însă trebuia să-mi revin. Nici măcar nu știam sigur de ce plângeam; că n-am apucat să-mi cunosc tatăl biologic, sau că n-am apucat să-i mai spun lui Carlos cât de mult îl iubesc, înainte să plece dintre noi.

Am intrat în baie, scăpând de fiecare articol vestimentar, băgându-mă sub jetul de apă caldă, lăsându-mă să alunec, cuprinzându-mi picioarele și strângându-le cu putere.

Nu mai plângeam, doar că încă eram supărată. Stăteam în fața oglinzii, analizându-mi reflexia tristă și lipsită de viață, apoi am auzit două bătăi în ușă, și am mers către ea, privirea fiindu-mi un amestec între supărare, șoc și indignare, însă când am deschis-o și am văzut cine stătea acolo am devenit confuză.

Adam stătea acolo cu mâinile încrucișate la piept, privindu-mă supărat, și, dintr-un motiv sau altul am izbucnit în plâns oricât mi-am impus să nu fac asta. Expresia i s-a schimbat imediat, și m-a tras în brațele sale.

—Shh, nu plânge Îngeraș... Nu știu exact ce se întâmplă, dar vreau să te liniștești, iubito. Sunt cu tine. Te iubesc! a spus ridicându-mă în brațe, stil mireasă, ieșind din baie.

A intrat în camera mea, îndreptându-se cu mine spre pat și așezându-se în șezut, cu mine pe picioarele lui. Încercasem în tot acest timp să nu mai plâng, însă când cineva era lângă mine, izbucneam oricât m-aș fi opus.

—Gata, frumoaso... îi auzeam vocea blândă, și îi simțeam buzele cum se plimbă ușor pe creștetul capului meu. O să treci și peste asta, o să trecem, împreună. îmi șoptea, legănându-mă ca pe un copilaș mic.

—Fii lângă mine, iubitule. Mereu... i-am cerut printre pauze, din cauza plânsului, cu vocea stinsă. A aprobat strângându-mă mai tare în brațe, de parcă ar fi vrut să facă din noi doi unul singur.

M-a ridicat din nou și m-a întins pe pat, venind și el lângă mine, însă așezându-se pe burtă nelăsând deloc distanță între noi. A stat în liniște câteva minute, observând cum încet-încet îmi revin și eu, lacrimile uscându-se pe obrajii mei palizi. Mă mângâia mereu cu grijă, consolându-mă cu atingerile sale ușoare.

Știu doar că el m-a privit un timp îndelungat cu atenție, apoi când m-am ridicat brusc a tresărit, ridicându-se și el. Am amețit, clătinându-mă și punându-mi mâna pe frunte, gata să cad jos, însă brunetul a reacționat rapid, luându-mă în brațele sale.

—Ai mâncat și tu ceva azi!? a întrebat ușor nervos, făcându-mă să oftez prelung.

—Nu. am spus dregându-mi vocea ce mi se părea că nici nu se aude.

Și-a masat enervat tâmplele și m-a luat în brațe, ieșind din camera mea și coborând scările rapid.

—Adam... Pune-mă jos, vreau să mă spăl pe față! am cerut oarecum indiferentă, fiindcă oricum n-avea să mă lase pe propriile mele picioare, iar eu nu aveam dispoziția necesară pentru argumente.

M-a dus în bucătărie, punându-mă pe un scaun, începând să mișune prin bucătărie. M-am ridicat și am mers la chiuvetă să mă spăl pe față, fiindcă aveam o senzație nu prea plăcută din cauza lacrimilor uscate de pe obrajii mei.

Am dat cu apă rece pe față simțind cum încep să simt o mică plăcere cauzată de apa rece ce se scurgea pe pielea mea fierbinte de la plâns.

M-am întors înapoi pe scaun, începând să îmi strâng degetele într-un tic nervos, privind undeva în gol.

—Adam? De ce ai venit aici? l-am întrebat dintr-o dată, fără să-l privesc.

—Alice m-a sunat de pe telefonul tău, mi-a spus că nu ești bine și că sigur ai nevoie de mine, așa că am venit, frumoaso! deci telefonul meu îmi căzuse din buzunar, iar ea îl luase...

—Oh... am spus oarecum gânditoare. Ea unde este acum? l-am întrebat după puțin timp.

—A spus că în caz de ceva, să îți spun că e la ea în cameră. am dat din cap, iar Adam mi-a pus niște omletă cu bacon în față, pe care tocmai ce o făcuse. Mănâncă tot! a ordonat, însă făcuse prea mult și mie nici nu știu dacă îmi era foame.

—Nu mănânc singură. Vreau să mănânci cu mine. am cerut, iar el a oftat, însă s-a alăturat.

Am mâncat încet, fără poftă gândindu-mă la nici nu știu ce. Îi simțeam privirea brunetului pe mine însă nu-l priveam. Priveam un punct fix pe masă, apoi mi-a venit o idee. Tot ce aveam nevoie acum era să vorbesc cu tata și cu... Ei bine, tatăl meu biologic.

M-am ridicat, împingând scaunul, iar Adam m-a privit întrebător, vrând să se ridice și el, însă l-am oprit cu un gest.

—Mă întorc imediat, rămâi aici. și am plecat către camera mamei mele.

Ajunsesem la ușa camerei sale și am băut la ușă, auzind un "intră" din partea ei. Am intrat închizând ușa și lipindu-mă de ea, privind-o pe mama atent, alegându-mi cuvintele în gând. Ea m-a privit întrebătoare, așteptând să audă de ce am venit, apoi mi-am dres vocea și am întrebat-o.

—Care era numele întreg al lui Ethan? am trecut direct la subiect.

—Ce vrei să faci? mi-a răspuns cu o altă întrebare, ridicându-se în picioare.

—Vreau să-l vizitez. Să-i vizitez pe amândoi. am mărturisit, privind pe podea, evitând contactul vizual cu ea.

—Ethan Wood. Te duc eu. a spus scurt, luându-mă de mână cu grijă, deschizând ușa, și făcându-mă să o urmez.

—Mama? Te superi dacă merg împreună cu Adam? Îi cam datorez niște explicații... am spus, retrăgându-mi încet mâna din a ei.

Am coborât împreună, și l-am găsit pe Adam privind cuminte spre scări. A zâmbit când m-a văzut și s-a ridicat de pe scaunul pe care stătea, venind înspre mine. Mama a zâmbit către Adam și a ieșit afară.

—Hai să mergem. Îți explic pe drum... Ce s-a întâmplat. l-am lămurit mușcându-mi buza inferioară.

A aprobat din cap apoi am ieșit și noi, închizând ușa în urma noastră. Am intrat în mașină, iar brunetul a pornit-o așteptând să-i spun unde mergem.

—La cimitir.

M-a privit dintr-o dată surprins, cu ochii mari, iar eu am forțat un zâmbet și am aprobat ca și cum l-aș fi asigurat că a auzit bine. A plecat de pe loc, iar eu am oftat căutându-mi cuvintele.

—Știi, nu e nevoie să-mi spui nimic dacă nu ești pregătită. Toate la timpul lor. a spus întorcându-și capul o fracțiune de secundă, arătându-și zâmbetul.

—Sunt pregătită. am inspirat și expirat o cantitate mare de aer, apoi am început să-i povestesc. Acum optsprezece ani mama era cu acest băiat... Ethan. Îl iubea foarte mult, însă părinții ei nu-l acceptau, și într-o seară a fost o mică neînțelegere la mijloc care le-a ruinat relația la propriu. A făcut accident fără ca măcar să afle ce se întâmplase de fapt, fără ca măcar să afle că urma să aibă un copilaș. am spus luând o pauză. Apoi mama l-a cunoscut pe Carlos, nu l-a iubit de la început, însă cu timpul a început să-l iubească. S-au căsătorit. Iar acum trei ani, nici nu știu cum... A aflat că de fapt nu eram fiica lui, s-a urcat la volan și apoi a făcut accident... i-am povestit mai pe scurt, reușind să nu plâng, iar el a aprobat din cap gânditor.

—Și acum mergem direct la cimitir? Nu trecem să luăm flori, sau ceva? a întrebat, încetinind.

—Nu. Mergem direct acolo. O să ia mama tot ce trebuie. l-am lămurit, începând să mă joc cu degetele mele, stresată.

Și-a pus mâna pe schimbătorul de viteze, mărind viteza, apoi și-a așezat palma pe coapsa mea, strângând ușor, încercând să mă liniștească.

—Haide, iubito! m-a trezit vocea lui din starea de visare în care mă aflam și am ieșit din mașină, observând-o pe mama care ne aștepta.

Mi-a întins un buchet de flori viu colorate și lumânări. Le-am luat fără să mă gândesc prea mult și am plecat spre locul în care se odihnea tata, cu Adam pe urmele mele.

Ajunsesem, iar Adam se oprise la câțiva metri depărtare, oferindu-mi mult mai mult comfort. M-am așezat în genunchi, punând cu grijă florile pe mormântul lui, aprinzându-i și o lumânare.

—Îmi e așa dor de tine... Știi, chiar dacă nu am fost fiica ta adevărată tot te-am iubit și încă te iubesc. Mi-ar fi plăcut să îți mai aud vocea blândă pentru ultima dată în acea seara. Mi-ar fi plăcut să te mai strâng în brațe încă o dată. Mi-ar fi plăcut așa de mult să ne mai jucăm măcar o dată. Dar tu ai plecat și nu mi-ai făcut pe plac. Vreau atât de mult să te întorci, dar știu că e imposibil. Poate că sunt egoistă, dar vreau să fii aici și să mă ții în brațe! Să ai grijă de mine. Să mă iubești... am gesticulat începând să plâng de parcă m-aș fii cercetat cu el, apoi am simțit cum două brațe mă ridică de la sol și mă strâng cu putere.

Cu lacrimi în ochi, m-am îndepărtat de brunet și am început să merg în direcția în care o luase mama. La Ethan.

Ajunsesem chiar când mama s-a ridicat de acolo, ștergându-și ochii cu un șervețel. Florile pe care le avusese ea erau acolo cu încă câteva lumânări. Am luat-o în brațe, simțind cum noi șiroaie fierbinți îmi inundă obrajii, și am strâns-o puternic.

Ne-am despărțit din îmbrățișare, și mi-a făcut semn că pleacă către mormântul lui Carlos. M-am așezat din nou jos, atingând cu degetele florile ușor. Adam s-a așezat și el pe jos, în spatele meu, punându-și capul pe umărul meu, mângâindu-mă încet.

—N-am apucat să te cunosc, deși mi-ar fi plăcut. Poate că dacă ai fi știut că... Că mama îți purta chiar în acel moment fata, poate ai fi rămas să vezi ce avea de spus. Poate că dacă ai fi știut despre mine, nu ai fi făcut accident. Dar tu ai făcut accident și acum nu o să te pot cunoaște niciodată. Nu voi știi niciodată ce fel de bărbat ai fost. Însă știu că ai fost frumos, ai fost foarte frumos, iar eu am câteva trăsături de la tine. Mi-aș dori să dau timpul cu optsprezece ani în urmă, însă să fiu la fel de mare ca acum... Sa repar totul, să fim o familie fericită, dar asta ar fi însemnat să nu-l cunoaștem pe Carlos, iar asta ar fi fost păcat. Și poate totul așa a fost să fie. Nu voi putea schimba absolut nimic. Trecutul e piatră... Vă iubesc atât de mult, pe amândoi!

Am izbucnit în hohote de plâns lăsându-mă moale în brațele brunetului, strângându-i tricoul în pumni.

El era lângă mine. El era mereu lângă mine. Mă iubea sincer, iar sentimentul era reciproc.

—Te iubesc, Adam! Te iubesc așa de mult, brunetule! am spus printre hohotele de plâns, luându-l în brațe și eu, strângându-l cu putere, pierzându-mi degetele prin părul lui moale.

____________________________________________________________________
_______________________________
Finally, am terminat de scris și acest capitol. Sincer, dintre toate capitolele, acesta mi-a dat cele mai multe bătăi de cap! L-am scris și rescris de cel puțin patru ori, fiindcă niciodată nu mi-a plăcut cum l-am scris, și, dacă tot sunt sinceră, nici acum nu-mi place cum și ce a ieșit. Îmi cer scuze că v-am făcut să așteptați așa de mult pentru un capitol ce nu prea se merită citit. E cam sec, și-mi pare rău, însă vă făcusem prea mult să așteptați și așa că am postat ce mi-a ieșit. Mă puteți omorî dacă vreți, vă dau voie. Bine da, ne auzim mai încolo, la ultimul capitol, care de fapt o să fie epilogul. Sunt super-mega încântată. Bine, gata, vă las. Vă iubeesscccc, prințeselor! ❤️❤️❤️
amberlitte
AdrianaaCosmina
Emmittana2w8