Din perspectiva lui Adam

Era plină de sânge, iar ochii îi erau larg deschiși. Nu clipea. Nu respira. Nu făcea nimic. L-am privit speriat cu ochii mari cât cepele, însă nu schița nicio emoție. Niciun gest. Privea undeva în gol, înspre ea și îi curgeau câteva lacrimi, combinându-se cu firicelele de sânge, ce i se prelingeau pe obraji.

Îmi tot negam în cap că asta nu-i adevărat, și că este doar un vis stupid. Un coșmar... Dar nu. Era cât se poate de real iar salvarea n-ar fi existat, iar eu știam asta.

—E doar vina ta! Doar a ta! îmi răsuna de nicăieri vocea ei în ecou. Începeam să am vedenii și să aud doar ce-mi striga conștiința cu disperare. Acum eram dat dracului!

—Nu, nu, nu, nu! am strigat în repetate rânduri, tresărind din somn. Respiram sacadat și mă ridicasem cum putusem în șezut, plasându-mi mâna pe inimă, de parcă asta mi-ar fi luat senzația de ace înfipte în ea.

Mi-am strâns genunchii la piept și i-am îmbrățișat. Tremuram. Tremuram incontrolabil. Eram din nou speriat și mi-era frică să mai dorm din nou. Nu trebuia să dorm din nou, pentru că s-ar fi întors, iar eu nu voiam asta. Dar nu înțelegeam de ce am visat asta tocmai acum... Tocmai după trei luni de zile. Am crezut că toată povestea asta s-a încheiat atunci, dar încă o dată m-am înșelat.

Am aprins veioza și mă jucam agitat cu degetele încercând să caut cumva răspunsuri. Însă creierul meu nu coopera cu mine. Și, ca să fie îndeajuns, am început din nou cu rahaturile astea. E doar vina mea. Mereu va fi...

Am aprins telefonul și m-am uitat la ceas, două patruzeci și nouă. De ce mama dracu' m-am trezit acum? Ce fac eu până dimineață, pur și simplu mă concentrez să nu mă ia dracului somnul? Nu mai pot așa! De ce trebuie să fie totul așa de greu? De ce?

De ce mereu am avut eu acest "noroc"? La naiba cu tot! Două persoane... Atât mai am. Samantha și Elijah sunt tot ce mi-a mai rămas. Dar problema e alta. Dacă după ce Samantha află chestii despre mine mă va abandona, la fel cum au făcut toți exceptându-l pe Elijah? Atunci ce voi face? Voi rămâne doar cu o persoană. Nu vreau să o pierd. Nu vreau să afle toate astea, dar în același timp vreau. Nu vreau ca prima mea dragoste să facă ceea ce cred eu că va face atunci când va afla, așa că mai bine țin ascuns trecutul, și mă bucur împreună cu ea de clipele noastre împreună. Poate că sunt un egoist nenorocit și mă gândesc doar la mine dar, la naiba, că o iubesc!

Am coborât jos și m-am dus în bucătărie, aprinzând lumina și cocoțându-mă pe blatul de bucătărie. Mi-am aprins o țigară și priveam în gol. Ce mama naibii voia să însemne și visul ăsta? Că o să fie mereu în capul meu și că nu mă va lăsa niciodată să uit ce i-am făcut? N-am vrut să-i fac asta! Jur că n-am vrut! Dacă aș fi știut că s-ar fi ajuns până acolo, nu o făceam! Dar am fost prins între ciocan și nicovală și am făcut alegerea greșită. Mereu alegerile mele sunt greșite! La naiba cu mine! La naiba cu tot!

Terminasem țigara. O începusem pe a doua. Trebuie să recunosc că nu am mai fumat așa de ceva timp. De când sunt împreună cu micul meu îngeraș, le-am rărit, dar acum chiar am mare nevoie să fumez. Să mă calmez cumva. Oare ce făcea acum Samantha? Dormea? Era trează?

După alte două țigări fumate, bucătăria era plină de fum, iar dacă erai nefumător, sigur te puteai îneca în el. Am coborât de pe blat, și am mers la frigider, luându-mi o sticlă de bere. Am deschis-o și am luat o gură mare, așezându-mă la masă de data asta.

—Nu vrei să mă lași să uit de tine, nu? Vrei să-mi aduci mereu aminte că este vina mea, nu? Să știi că-mi pare rău că nu te-am ales pe tine. Foarte rău... am gândit cu voce tare, în timp ce o lacrimă s-a scurs din ochiul meu stâng. Îmi pare rău! mi-am prins fața între palme lăsându-mi lacrimile să-mi ude fața, începând să suspin. Aș fi vrut să mă ierți, dar știu că nu ai fi făcut-o... Nici măcar mama și tata n-au făcut-o. Mă urăsc, toată lumea mă urăște, doar din cauza unei greșeli. Iartă-mă! Te rog, iartă-mă!

Plângeam fiindcă îmi părea rău. Lacrimile îmi curgeau încontinuu, fiindcă nu puteam explica prin cuvinte durerea pe care o simțeam, fiindcă durerea sufletească este mai rea decât cea fizică. Suspinam pentru că nu știam ce și cui să-i spun. Eram supărat. Eram distrus. Aveam totul și nimic. Pierdusem oamenii la care am ținut cel mai mult, doar din cauza unei greșeli. Dar nu știu dacă îi învinovățeam, stiam doar că aveau dreptul să nu-mi mai vorbească, să mă urască, dar nu să mă lase... Nu la cei șaisprezece și nenorociți de ani pe care îi aveam!

Am dat cu pumnul în masă și m-am ridicat, mergând la mine în cameră și întinzându-mă în pat. Aveam să stau așa, privind tavanul până când Elijah mi-ar fi dat mesaj ca în fiecare dimineață. Tot ce puteam gândi acum era că eram singur într-o baltă mare de gânduri și întrebări.

M-am plimbat toată noaptea prin casă, nemaiavând stare. Nu mă gândeam la ceva anume. La mine gândurile veneau de-a valma. Făceam ce făceam și gândul îmi zbura la Samantha. Ce voi face eu fără ea? Aveam mare nevoie de Elijah acum, dar n-aș fi îndrăznit să-l sun. Nu acum când ceasul bate ora patru dimineața. L-am deranjat mereu în ultimii tre ani la ore târzii, iar el mereu a fost acolo. Are nevoie de o pauză. Și când mă gândesc că cineva cu care nu am nicio legătură de sânge a rămas și este alături de mine, îmi vine în minte o singură întrebare: Oare ai mei m-au iubit vreodată? Fiindcă din câte au făcut, nu pare că le-ar fi păsat așa mult de mine...

Șase dimineața și sunt în duș, încercând să îmi revin și măcar să pară că am uitat tot, dacă tot nu pot să o fac, măcar să pară. Picurii de apă din păr îmi curg neîncetat pe corp, în timp ce-mi înfășor prosopul în jurul taliei. Am mers înspre oglindă și am rămas privindu-mă pierdut. Mi-am atins reflexia și m-am încruntat. Ăsta chiar sunt eu? M-am întors în dormitor și mi-am aprins și ultima țigară, trăgând încet fumul toxic și privind pe geam. Nimeni nu era pe afară. Poate pentru că ei nu au coșmaruri și mustrări de conștiință. Poate... Dar poate ei au așa ceva, iar eu nu voi ști niciodată, la fel cum nici ei nu știu ce se întâmplă în mintea mea.

Era șase și aproape jumătate, iar telefonul ce era așezat pe noptieră, a bâzâit. Inițial am crezut că este Elijah, dar nu. Era Samantha. De ce mi-ar scrie Sam la ora asta? Am deblocat telefonul și am citit mesajul.

"Bună dimineața, Adam!" mi-a scris, iar eu m-am încruntat neînțelegând de ce îmi scrie la șase dimineața.

"Bună dimineața, iubito! Ce mai faci? :)" am tastat repede și am așteptat un minut până a scris ea un alt mesaj.

"Nu prea multe. Merg la supermarket cu mama, pentru cumpărături. Crezi că poți veni azi pe la mine? Vreau să vorbim..."

"Da, sigur, o să vin." i-am răspuns scurt și am blocat telefonul. Ce putea să vrea? Să vorbim... Despre ce să vorbim? Dacă o să-mi ceară să ne despărțim? Dar de ce ar face-o? La naiba cu ele de întrebări!

Am mai stat degeaba încă două ore murind de nervi fiindcă nu mai aveam țigări, și nu voiam să merg să-mi cumpăr, fiindcă dacă aș fi mers, asta ar fi însemnat că vedeam oameni, iar eu nu aveam chef să văd decât două persoane; pe Elijah și pe Samantha. Era opt și un sfert. Elijah sigur era treaz, și mai mult ca sigur stătea pe telefon. L-am sunat.

"Am nevoie să vii aici, Elijah! Și ia-mi și un pachet de țigări!" l-am luat direct, iar el a oftat.

"Vin, dar nu-ți aduc nimic. Ce s-a întâmplat?" m-a întrebat dar am refuzat să-i spun la telefon.

"Ești culmea! De parcă îți fac ție rău! Doar vino să vorbim atunci, dar dacă îmi vărs toți nervii și frustrările pe tine, va fi doar vina ta, fiindcă nu mi-ai adus țigările."

"Vin, așteaptă-mă!" mi-a închis apelul și eu am aruncat telefonul undeva prin pat. Ieșind în sufragerie și așteptându-mi prietenul cel mai bun.

Cinșpe' minute mai târziu Elijah a intrat ca la el acasă și a venit până în fața mea, întinzându-mi mâna. I-am strâns mâna și m-am lăsat pe spate, privindu-l cum merge înspre bucătărie. Noi aveam niște reguli, ca în orice prietenie, iar una dintre ele era asta: "Vrei ceva, ia-ți!".

—Ce ai de băut? m-a întrebat când a intrat în bucătărie.

—Vezi bere, în frigider. am strigat să mă audă, și mi-am verificat telefonul văzând că era opt treizeci și patru de minute.

—Vreau cafea! a strigat și el, la rândul lui, scoțându-și capul, cât să-i văd expresia facială.

—Ei haide Elijah! Nu mă mai enerva, oricum țigări nu mi-ai adus. Pune-ți și gata! mi-am masat tâmplele și am așteptat să se întoarcă.

S-a întors cu o ceașcă de cafea în mână și s-a așezat lângă mine, luând o gură mare din lichidul negru. A pus-o mai apoi pe masă și și-a tras un picior sub el, privindu-mă insistent.

—Nu mă mai privi așa! i-am ordonat, îmbufnându-mă și strângându-mi brațele la piept.

—Nu mai fii ca o cățea irascibilă și spune-mi ce s-a întâmplat, tâmpitule! m-a doljenit și expresia feței mi s-a schimbat devenind una tristă. Uitasem de ce l-am chemat! Am oftat și mi-am acoperit fața cu palmele. Ce s-a întâmplat, Adam? a continuat pe un ton calm. Îmi plăcea că era răbdător cu mine, și mă făcea să-i spun totul, doar așa, prin cuvintele lui. L-am privit și am început să-i povestesc.

—Am visat-o aseară. Din nou.. Știi, am crezut că ăla ar fi fost ultimul meu coșmar cu ea, dar m-am înșelat. mi-am așezat coatele pe genunchi, ținându-mi obrajii în palme.

—Cum ai visat-o? mi-a atins spatele și m-a făcut să-l privesc în ochi.

—Exact la fel ca și data trecută. Nimic nu era schimbat, totul era la fel. N-am vrut să-i fac asta, Elijah! Chiar n-am vrut, crede-mă! o lacrimă mi s-a răstogolit rapid pe obraz, căzând mai apoi pe materialul pantalonilor mei.

—Știu, Adam, știu. a încercat să mă liniștească, mângâindu-mi spatele cu mișcări lente. Nu e vina ta, nu știai că s-ar fi întâmplat... Ce s-a întâmplat. Adam, uită-te la mine! mi-a ordonat și l-am ascultat. Știu că ți-e greu, dar tu reziști amice! Mereu ai făcut-o. Ești cea mai puternică persoană pe care o știu, Adam. Mulți s-ar fi sinucis dacă aveau mustrări de conștiință, coșmaruri, și mai ales dacă nu aveau familia lângă ei. Într-o zi va trece, îți promit! l-am privit cu ochii plini de lacrimi amare și l-am strâns în brațe.

Tot ce aveam nevoie acum era o îmbrățișare, iar el era aici și mi-o dăruia. Mi-am lăsat lacrimile să curgă, umezindu-i hanoracul lui Elijah. Și ce dacă sunt băiat? Asta nu înseamnă că eu nu plâng. Și ce dacă nu-s singur? Asta nu înseamnă că trebuie să mă abțin. Nu. Asta înseamnă că trebuie să mă descarc. Nu mi-am ascuns niciodată emoțiile, trăirile, sentimentele sau orice altceva față de Elijah, și nici el n-a făcut-o. Nu îl consider doar prietenul meu, îl consider fratele meu.

După câteva minute i-am dat drumul, și priveam liniștit parchetul, gândindu-mă la cuvintele lui Elijah. Am rămas în liniște până când am spart liniștea ce se lăsase între noi.

—Mulțumesc... am vorbit răgușit iar Elijah m-a privit confuz.

—Pentru ce? a cerut să știe și i-am dat un zâmbet obosit, dar sincer.

—Pentru că mereu ești aici pentru mine. Pentru că mereu mă faci să continui. Pentru că încerci să ai grijă de mine. Pentru că mă asculți oricând și la orice oră. Pentru că îmi ești un adevărat prieten. Pentru simplul fapt că exiști, fraiere! l-am bătut pe spate prietenește, iar el mi-a zâmbit larg.

—Și pentru ce sunt prietenii, idiotule? Nu pentru a te putea baza pe ei? am aprobat, iar el a râs acompaniat de mine. Arăți obosit... Iar ai făcut noaptea albă? m-a întrebat și l-am privit ironic.

—Tu ce crezi, Einstein? și-a șters orice urmă de zâmbet de pe față și m-a privit serios.

—Treci la culcare, Adam, ești obosit și se vede de la o poștă! nu suna chiar așa rău, și dacă mă gândeam mai bine eram prea obosit pentru a mai visa ceva, fie el un coșmar sau un vis normal. Am aprobat, iar el s-a ridicat după ce m-a salutat și a plecat.

Am urcat sus și am căscat de vreo trei ori. M-am întins în pat, învelindu-mă și închizându-mi ochii, așteptând ca somnul să mă fure. La urma urmei, trebuia să mă văd cu Samantha mai târziu, iar un pui de somn nu făcea decât să mă ajute. Îmi pusesem alarmă în orice caz fiindcă cu toate că era abia nouă dimineața, la cum mă știu pe mine, m-aș fi putut trezi chiar și mâine.

Cinșpe și douăzeci și trei de minute. Am dormit ceva. Aveam vederea în ceața așa că mi-am frecat ochii, fiindcă n-aveam chef să mă împiedic din cauză că nu vedeam bine. M-am ridicat în șezut stând așa câteva clipe, iar apoi am pornit spre baie, ducându-mă direct la chiuvetă. Mi-am spălat chipul și m-am privit în oglindă în timp ce picăturile de apă îmi alunecau repede pe gât.

Nu știam ce aș mai fi putut face. Mă plictiseam, și să fiu singur nu mă ajuta chiar deloc, fiindcă făceam ce făceam și gândul îmi zbura la ea, și la mâinile mele ce au fost cândva murdare de sângele ei. Au fost unele dintre cele mai urâte momente pe care le-am trăit.

Luasem decizia să ies din casă și să merg totuși să-mi iau un pachet de țigări fiindcă la cum stau cu nervii aș putea ceda oricând și nu vreau să-mi vărs nervii pe nimeni, fiindcă până la urmă nu este vina nimănui de starea mea proastă.

După ce-mi cumpărasem țigările și alte chestii esențiale de care mai aveam nevoie acasă, m-am întors cu aceeași stare neutră. Nici nu știu cum eram. Dacă eram trist, sau supărat. Dar cred că eram nepăsător, sau cel puțin așa părea, fiindcă în realitate nu eram așa.

Era ora șaișpe' și câteva minute, iar eu luam abia acum micul dejun, iar asta înseamna la mine în acest moment lapte și cereale. Aveam de gând să merg pe la Samantha pe la vreo șaptișpe', opișpe'.

Și iată-mă în drum spre ea. Conduceam atent și nici nu mi-am dat seama când am ajuns în fața casei șatenei. Îi cumpărasem un trandafir, nu știu de ce, dar am simțit nevoia să o fac, pentru că voiam să o fac să se simtă iubită. Fiindcă o iubeam.

Eram în fața ușii sale, și deși avea sonerie, am preferat să bat la ușă de trei ori, așteptând apoi ca cineva să-mi deschidă. Ușa s-a deschis, iar de după ea am văzut-o pe mama ei îmbrăcată într-un șorț roșu, se pare că gătea. Am salutat-o iar ea mi-a zâmbit și mi-a spus să intru fiindcă e frig afară.

—Samantha este la ea în cameră, dragule. Este nevoie să te conduc, sau te descurci? m-a întrebat pe un ton blând, iar eu i-am zâmbit dulce.

—Nu, mulțumesc, mă descurc. a aprobat și s-a dus în bucătărie, de unde cred că a și venit, iar eu am urcat scările până la camera Samanthei.

Am bătut la ușă, ținând trandafirul la spate și am auzit un "imediat" strigat de către șatenă pentru a o auzi. Ușa s-a deschis iar eu am apucat să-i văd o mică porțiune de piele de pe abdomenul ei, fiindcă apoi și-a așezat mai bine maieul alb ce-l purta. Mi-a sărit în brațe și m-a strâns cu putere.

—Ți-a fost dor de mine? am întrebat-o îndepărtând-o de mine și întinzându-i trandafirul. S-a înroșit și și-a mușcat buza inferioară, probabil fiind emoționată. Ce-am zis eu despre mușcatul buzelor, Samantha? am întrebat-o, iar ea a stat puțin să se gândească.

—Ai spus că dacă mai fac asta nu vei mai răspunde de faptele tale... a șoptit micul îngeraș înghițind în sec.

—Corect! i-am prins fața cu mâna liberă și am sărutat-o împingând-o în camera sa și închizând ușa în urma mea. M-am desprins din sărut și i-am sărutat și obrazul, întinzându-i trandafirul, pe care l-a luat cu timiditate. Deci? Despre ce vrei să vorbim? am întrebat-o așezându-ne pe pat.

—Oh, da, despre asta... Adam, nu știu cum să-ți spun asta, dar... a oftat, căutându-mi privirea. De când ne cunoaștem nu ți-am văzut niciodată părinții, mereu erai singur acasă, sau cu prietenii tăi. Bine, ce vreau să spun este... Vrei să îți petreci Crăciunul cu mine și mama? m-a întrebat cu speranța în glas iar eu nu știam ce să spun fiind de-a dreptul surprins.

—Uite, Sam, nu vreau să te superi pe mine sau ceva, dar nu vreau să vă deranjez, însă nu vreau nici să te superi.

—Te rog! Nu vreau doar eu asta, și mama vrea și nu vreau să accept niciun refuz și în plus nu e niciun deranj, dacă era nu-ți mai propuneam asta, așa că te rog, Adam, acceptă! am oftat și am aprobat cu o mișcare a capului.

—Bine.

—Adam? Nu vreau să te superi că întreb, dar unde sunt părinții tăi? a întrebat și am rămas mut. La dracu'! Știam că va veni și clipa asta! La naiba cu ea de familie, numai famile nu se poate numi!

În capul meu se repetau minciuni și minciuni, care ar fi putut să mă scoată cumva din această încurcătură, însă era doar o problemă. Nu voiam deloc să o mint. Ea nu merita asta, fiindcă ea mi-a povestit mie despre tatăl ei. Ea a fost sinceră cu mine... Chiar când eram pe cale să încep să-i mărturisesc, telefonul a început să-mi sune. L-am scos și am văzut că Elijah era cel care mă suna. Am răspuns și mi-a spus că trebuie să ne vedem, așa că m-am scuzat la Samantha, și cu o ultimă aprobare că-mi voi petrece Crăciunul cu ele am plecat spre casa prietenului meu.

De data asta am scăpat!

__________________________________________________________________
___________________________

Ghiciți cine tocmai ce a terminat de scris capitolul la trei si patruzeci și șase de minute!😂 Da, chiar eu. (uraaa🔥) Stăteam eu așa(👸), și m-am gândit eu frumos că meritați mă să îl postez mai devreme decât ar fi trebuit, așa că iată-l, capitolul nou, cu care mi-am luat revanșa să zic asa. Și l-am făcut și mai lung decât îmi propusesem, 3321 de cuvinte. 🙄VREAU SĂ CURGĂ CU PĂRERI PRIN COMENTARII, FIINDCĂ BĂNUIESC EU AȘA CĂ V-AM BĂGAT OLEACĂ ÎN CEAȚĂ, CEL PUȚIN PE amberlitte SUNT SIGURA CA AM FĂCUT-O ȘI MAI CONFUZA DECÂT ERA! 😂 Ce să vă mai zic? Sper să vă placă capitolu'. VĂ IUBESC BĂ NEBUNELOR! ❤️
nuttelaismalav
AdrianaaCosmina