Școala a început deja de aproape două luni și jumătate, iar eu deja m-am săturat de ea. Dar, mai important, am aflat de ce nu l-am mai văzut deloc pe Adam prin sălile de cursuri pe care le aveam împreună. S-a mutat cumva in a doisprezecea, și nu a făcut-o acum. Nu. A făcut-o după primele două săptămâni de școală. De asta nu a fost cu mine atunci când am predat proiectul la biologie. Acum totul are sens. Dar asta înseamnă și că eu nu știu mai nimic despre acest băiat. Nu știu nici măcar câți ani are, dar presupun că are optsprezece.

De când cu ultima noastră ieșire, de acum o săptămână și ceva, nu m-a mai băgat în seama deși ne-am întâlnit de multe ori împreună cu Skyler și Elijah. Sincer, chiar nu știu ce se întâmplă cu el și cu chestiile lui idioate. Acum vrea să fie lângă mine, mă oftice și să mă supere, acum mă ignoră de parcă n-aș exista și aș fi invizibilă în fața lui. Mă enervează la maxim!

Acum sunt la școală, în ora de matematică și da, nu am fost deloc atentă, nici nu mă mir că nu înțeleg această materie. Dar cum pot să înțeleg ceva ce nu-mi place? Mai sunt două minute și se sună de pauza cea mare. Mi se pare că timpul ăsta trece mai greu ca de obicei. Oare din cauză că aștept să treacă odată?

Trei, doi, unu, și... S-a sunat! În sfârșit! Am ieșit și imediat i-am văzut claia blondă de păr a lui Skyler. Am mers înspre ea agale și când am ajuns în dreptul ei m-a strâns în brațe.

—Ușurel, iubăreațo! Ce s-a întâmplat? am întrebat-o cu zâmbetul pe buze.

—Ghici cine a luat zece la literatură! m-a pus să ghicesc de parcă ar fi fost un copil mic.

—Nu știu. Cine? i-am intrat eu în joc, iar ea chițăia fericită.

—Eu! a răspuns și de data asta am cuprins-o eu în brațe. Sincer, nu prea știu ce s-a întâmplat cu mine. Înainte nu-mi prea plăcea să fiu luată în brațe sau viceversa, dar acum... Acum îmi place, e liniștitor...

Am mers amândouă la cantină râzând din nimicuri, ne-am luat mâncare, pentru că sincer eu muream de foame apoi ne-am așezat la veșnica noastră masă. Skyler știe tot ce s-a întâmplat acum ceva timp între mine și Adam, și nu pierde nici o șansă să-mi reamintească tot și să mă tachineze.

—La ce te gândești? m-a analizat Skyler atent, în timp ce și-a îndreptat un cartof prăjit spre mine, parcă arătând că vorbește cu mine.

—Hm? Nu știu. La nimic. am spus și am ridicat din umeri cu nonșalanță. Blonda și-a dat ochii peste cap și și-a văzut de mâncarea ei.

—Vrei să ne vedem mai târziu la mine, mama e în tură de noapte și deci mă plictisesc. Vrei? m-am trezit întrebând-o după puțin timp și făcând-o atentă la mine.

—Scuze Sammy, dar nu pot... I-am promis lui Elijah că voi sta cu el... a spus și și-a lăsat capul în jos, probabil rușinată. Dar... Nu vreau să te supăr. a continuat după aceea pe un ton alintat, ridicându-și privirea spre mine cu părere de rău.

Am zâmbit privindu-i reacțiile copilărești și m-am ridicat de la masă, mergând lângă ea și mângâind-o pe spate ușor, încercând să o asigur că nici nu se pune problema de așa ceva.

—Nu-ți face griji, nu mă supăr! Distracție plăcută! Ne vedem altă dată, eu trebuie să plec la oră! am spus și am văzut un zâmbet sincer de la ea, în timp ce mi-a murmurat un 'mulțumesc'.

Am ieșit repezită din cantină, realizând că în patru minute trebuie să fiu la oră și m-am lovit de un corp solid, de era să cad, însă persoana anumită m-a ținut cumva pentru a evita asta.

Mi-am ridicat privirea și l-am văzut pe Adam în fața mea, care mă privea brusc cu interes. Am strigat repede un 'scuze' în timp ce o luasem din nou la goană spre dulap, de unde aveam să-mi iau cărțile pentru ora ce urma în mai puțin de trei minute.

Eram la ultima oră. Ora de literatură, și eram atentă la profesoară, de alta, ca de obicei. Îmi plăcea ora aceasta, bine îmi plăcea și din cauza profesoarei. Avea un mod frumos de a explica, făcea să fie așa simplu, încât erai interesat fără să vrei.

Nici n-am auzit când s-a sunat, însă când am văzut că în clasă mai eram vreo doisprezece copii, mi-am strâns lucrurile nu prea grăbită. Având în vedere că este două fără zece minute, nu mă prea grăbesc să ajung acasă, nu de alta dar mă plictisesc. Îmi place să stau singură, dar sincer, am stat prea mult timp singură încât m-am plictisit de asta.

Mergeam agale spre porțile liceului, cu căștile în mână, încercând să le descurc. Am ieșit, ajungând acum pe șosea și începând să merg, însă n-am reușit să fac nici doi pași că  mi-am auzit numele strigat.

—Samantha! m-am înfiorat toată auzind vocea atât de plăcută și liniștitoare pentru mine. Era el...

Nu m-am întors, picioarele mele pur și simplu refuzau să facă asta, dar refuzau și să se miște în continuare. Doar așteptam. Îl așteptam pe el, fiindcă ardeam de nerăbdare să văd de ce m-a strigat.

—Bună, Îngeraș! m-a salutat el și mi-am dat ochii peste cap.

—Ne-am întors la început, Adam? Ce vrei? am întrebat și surprinzător, picioarele m-au ascultat începând să meargă.

—Posibil... a răspuns el și a rânjit, începând să se țină după mine. Ce a fost aia de la cantină? m-a întrebat el, menținându-și rânjetul stupid pe fața sa perfectă.

—Nu știu. Ce-a fost? am făcut eu pe proasta.

Nu știu ce aveam, astăzi am fost bine-dispusă, iar acum nu știu cum să scap de el mai repede. Probabil că sunt supărată pentru că e un idiot care mă sărută apoi mă ignoră. De fapt da, asta e. Sunt supărată că m-a ignorat. Cretinul!

—Ești supărată? a continuat să mă întrebe chicotind.

—Nu știu. Ar trebui? mi-am așezat eu geanta mai bine pe umăr în timp ce încercam să-l las în urmă, dar era inutil.

—Hmm... Te-am supărat eu cu ceva? ce-i cu interogatoriul ăsta pueril?

—Încep să cred că ești mai idiot decât întrebările tale. i-am mărturisit, iar el s-a pus înaintea mea, plasându-și mâinile pe umerii mei, astfel ținându-mă pe loc.

—Auch! Asta a durut! a zis și a început să râdă zgomotos. Sunt amuzantă, nu-i așa Adam? Acum spune-mi de ce te-ai supărat pe mine! m-a îndemnat, luându-și postura de serios. Cum face asta? Cum își schimbă starea de la secundă la secundă?

Am vrut să trec pe lângă el dar m-a oprit, mutându-și locul și enervându-mă. Am oftat exasperată și mi-am închis ochii de nervi, masându-mi pleoapele ușor cu degetele.

—Nah, nah! Nu pleci până nu-mi spui ce ți-am mai făcut de data asta! a spus și a zâmbit, arătându-și toți dinții. Urăsc plăcerea lui nevinovată de a mă enerva!

Mi-am dres glasul nervoasă, începând să bat cu piciorul în șosea. M-a privit de parcă n-ar fi înțeles ce voiam, iar eu mi-am strâns brațele la piept, încă așteptând să se dea din calea mea.

Mi-a desfăcut brațele, ducându-le  de jurul împrejurul taliei sale, apoi m-a tras în brațele sale, îmbrățișându-mă. Am rămas perplexă la gestul său și nu am reacționat. L-am împins, revenindu-mi și privindu-l cât de urât puteam eu.

—Bine, am înțeles! Nu pot să te îndulcesc de nicio culoare. a realizat el într-un final. E okay, e okay... a murmurat mai apoi.

Și când am crezut că și-a revenit și el și mă lasă să plec, s-a pus din nou în calea mea, prinzându-mi mâinile între ale sale.

—Dar asta nu înseamnă că te las să pleci, așa că... Îmi pare rău să te anunț că vei mai sta cu mine până îmi spui. Ah, dar stai, nu-mi pare! a spus și a început să râdă.

Idiot...

Am oftat și l-am privit în ochi, gândindu-mă cum să fac să scap de prostiile lui. Am dat să o iau pe lângă el, smulgându-mi mâinile dintre ale lui.

—Eu chiar nu înțeleg ce ai! a spus el exasperat deja.

—Nici nu trebuie, acum dă-te din calea mea, sau te mușc! l-am amenințat eu cu primul lucru ce mi-a venit în minte.

—Mușcă-mă! m-a îndemnat, iar eu am zâmbit drăcește și mi-am înfipt dinții în antebrațul lui, făcându-i un ceas de toată frumusețea.

L-am privit, așteptând să zică ceva, să geamă de durere sau ceva, însă nu. El doar mă privea pe mine cu amuzament. Nu a scos nici măcar un sunet când mi-am înfipt dinții în el. Nici atunci, nici acum. A început apoi să râdă, privindu-mă în ochi.

—Știi de ce ai făcut asta? m-a întrebat bătând cu degetul pe locul cu pricina. Mi-am ridicat bărbia sugestiv, iar el a continuat. Din pură iubire! a spus și m-a privit intens, mușcându-și buza.

N-am văzut în viața mea atâta prostie la un om... Băiatul ăsta e un fenomen!

—De ce mă privești așa? l-am întrebat pe un ton arțăgos.

—Ce s-ar întâmpla dacă te sărut? m-a întrebat iar privirea sa stăruia pe buzele mele.

Am deschis gura să-i spun ceva, însă el nici nu mi-a mai așteptat răspunsul, căci s-a repezit spre mine prinzându-mă într-un sărut amețitor, ce nu făcea altceva decât să-mi demonstreze cât de mult am tânjit după buzele sale trandafirii. I-am răspuns sărutului, deși știu că nu trebuia... Parcă eram supărată, nu? Mi-a mușcat buza inferioară, făcându-mă să gem și să-mi deschid gura, dându-i acces la fiecare colțișor al gurii mele. Simțeam că rămân fără aer, așa că m-am desprins de buzele lui cărnoase, trăgând apoi aer în piept fără saț.

L-am văzut cum zâmbea privindu-mă și m-a făcut să mă înroșesc instant. Cum putea să fie așa se drăgălaș dar și idiot în același timp? Nu știam cum să fug mai repede de situație, pentru că nu știam ce aș mai fi putut spune, având în vedere că adineauri eram supărată și poate și furioasă pe el, iar acum s-a dus tot. A dispărut și cel mai mic gram de furie din mine. Ce-mi faci tu mie, Adam...

—Știi, eu trebuie să... plec. i-am spus și am încercat, din nou, să trec pe lângă el dar m-a oprit, prinzându-mi ușor talia și făcându-mă să îl privesc întrebător.

—Te duc eu! mi-a spus și m-am cutremurat la cele auzite. A început să meargă spre mașină, mâna lui încă fiind așezată pe talia mea, îndrumându-mă spre mașina lui. De ce nu mă lasă pur și simplu singură?

—De fapt, prefer să merg pe jos, singură. m-am fâstâcit eu, văzându-l cum îmi zâmbește.

—Atunci mergem pe jos, iubito! mergem... De ce trebuie să mergem? Eu vreau să merg singură!

N-am mai spus nimic, știind că oricum nu o să cedeze el și cu asta. L-am lăsat pur și simplu să mă conducă acasă, unde aveam să mă gândesc a mia oară la tot ce s-a întâmplat în cele aproape două săptămâni.

Cum a reușit brunetul ăsta nenorocit să-mi dea lumea peste cap așa ușor?