—Mulțumesc, Adam. Mulțumesc... i-am spus iar el mă trase înapoi în brațele sale călduroase șoptindu-mi la ureche că n-am pentru ce. L-am strâns mai tare în brațe și am inspirat adânc parfumul său amețitor.

Se pare că nu e un idiot, așa cum mi-a lăsat impresia. Cine știe ce s-o fi ascunde după personalitatea pe care el încearcă să o adopte. El e chiar de treabă... 

Nu știu exact de cât timp stăm așa, deoarece telefonul meu ori e în mașină, ori prin cort. Habar nu am. Însă Adam a stat cu mine, fără să-mi dea drumul deloc. M-a ținut la pieptul său toată noaptea, chiar și acum, când soarele deja răsare. Nu știu ce s-a întâmplat cu el, însă sunt plăcut surprinsă că a rămas și m-a consolat toată noaptea. Dar mă bucur că nu mi-a pus decât o întrebare, pe care am ignorat-o. Nu mă simt pregătită să dezvălui cuiva despre accident, mă acaparează de fiecare dată lacrimile și nu mai pot scoate un cuvânt, ci doar plâng și suspin.
Urmăream amândoi în liniște răsăritul. Era superb. Îi mai simțeam din când în când privirea ce mă cerceta curioasă, parcă așteptând să spun ceva. Însă nu puteam. Nu pot, cel puțin nu în acest moment. Până la urmă Adam sparge tăcerea dintre noi.

—Ai vrea să-mi povestești ce s-a întâmplat aseară cu tine? mă întreabă cu o voce răgușită și groasă, care-mi trimite fiori pe șira spinării.

—Adam... Nu pot, îmi pare rău! Dar mulțumesc, nici măcar nu știu cum să-ți mulțumesc pentru aseară, chiar ești o companie bună... Mulțumesc că m-ai făcut să mă simt mai bine! nici măcar nu mai puteam vorbi cum trebuie, însă îi șopteam fiecare cuvânt.

Distanța dintre noi era mică, însă nu mă deranja asta. Adam și-a luat mutat privirea de la minunatul răsărit ce se petrecea sub privirile noaste și și-a adus-o asupra mea. Mă privea în ochi, iar eu îl priveam la rândul meu. Nici el, dar nici eu nu rupeam contactul vizual. Era ca și cum ne-am spune totul, doar așa, privindu-ne. Și-a ridicat mâna dreaptă și a așezat-o pe obrazul meu stâng. Am înghițit în sec, habar nu am ce are de gând să facă, dar sper doar să nu facă ce cred eu că va face... Îmi mângâia cu așa grijă obrazul, încât mă simțeam protejată cumva, nu știu de ce. Eu pur și simplu am înghețat la gestul său, și îl priveam cu mirare. Nu părea că urmează să mă sărute, el doar părea pierdut în ochii mei. Ciudat... Foarte ciudat. Dar ceea ce este și mai ciudat este că am stat împreună ore bune fără să ne certăm, ba chiar acest îngâmfat, care de fapt nu este îngâmfat m-a ținut în brațele sale mângâindu-mă și sărutându-mi creștetul.

—Ești așa frumoasă! șoptește el, apoi îmi sărută obrazul drept. M-am îmbujorat și mi-am plecat privirea în jos, pe fața mea înflorindu-mi un zâmbet. Mi-a ridicat capul cu două degete, cât să-l privesc din nou. Nu trebuie să te rușinezi, nu ai de ce. șoptește în continuare. Okay, ce tocmai a fost asta? Ce e cu el? Dar mai important, ce se întâmplă cu mine?

—Mulțumesc... șoptesc la rândul meu, iar acesta se ridică de lângă mine și îmi întinde mâna, pe care o accept.

—Ar trebui să mergem înainte să se trezească cei doi... îmi spune iar eu aprob din cap. M-am ridicat și am căzut înapoi pe jos la cât de amorțite îmi erau picioarele. Adam a pufnit într-un râs colorat, și m-a făcut și pe mine să râd, acompaniându-l. Eu chiar sunt o mare idioată! M-a ridicat din nou de jos, și încercam să rămân în picioare și să nu mai cad din nou. A fost amuzant, dar și puțin dureros.

—Haide! m-a îndemnat el încercând să-și ascundă un zâmbet. Am zâmbit mic, iar în timp ce mergeam înspre corturi, curiozitatea mea și-a făcut simțită prezența.

—De ce ai făcut asta? l-am întrebat fix lucrul pe care nu mi-l puteam explica de nicio culoare.

—Ce am făcut? mă întreabă și se oprește în loc, așteptându-mă, deoarece cât fac eu patru pași, el face unul.

—Asta... Ai stat cu mine aseară, m-ai ținut strâns la pieptul tău, fără să-mi dai drumul până adineauri... Ai fost acolo...pentru mine. De ce ai făcut-o? el oftează și mă privește două secunde, apoi îmi întoarce spatele continuând să meargă, iar eu să alerg în urma lui, să-l ajung.

—Ieri te-ai comportat ciudat toată ziua. Păreai destul de distrasă, apoi te-am găsit plângând. Nu-mi place de tine când plângi, îmi place când ești răutăcioasă cu mine, când îmi arunci replici pline de ironie, sau când te enervezi, eu fiind motivul. spune și rânjește. Nu știu...pur și simplu am simțit că nu te pot lăsa să plângi acolo, aveai nevoie de cineva. continuă și își ridică umerii.

—Oh... Mersi, Adam. A contat pentru mine, mult. i-am mărturisit, chiar a contat că a fost acolo pentru mine, poate că îi era somn, însă a rămas cu mine. Zâmbește mic și când am ajuns lângă corturi, îmi prinde încheietura și își apropie buzele de urechea mea șoptindu-mi încet și clar:

—Va trebui să te revanșezi pentru asta, Îngerașul meu mic. Am înghițit în sec la auzul apelativului său pentru mine.

—Pentru ce? l-am întrebat încruntându-mă și punându-mi mâna pe pieptul său și încercând să-l împing de lângă mine, însă era de neclintit.

—Pentru că am rămas aseară cu tine, când aș fi putut să mă fac că nu am văzut sau auzit că plângeai acolo, singură.

—Ah, trebuia să știu... am spus-o mai mult ca pe o șoaptă.

—Nu vrei să știi cum va trebui să te revanșezi? mă întreabă rânjind în colțul gurii.

—Cum? m-am prefăcut interesată neezitând să-mi dau ochii peste cap.

—Sărută-mă! mi-a spus și parcă cerul îmi picase în cap.

Am rămas uimită de ceea ce tocmai a putut scoate pe gură. Cum să-mi ceară una ca asta? Am deschis gura dând să zic ceva, însă am închis-o la loc, nefiind capabilă să spun ceva. Ce era să-i mai spun? Cred că deja fața mea spunea totul. Apoi următorul sunet pe care l-am auzit a fost râsul său. Atât de pur, atât de colorat, atât de angelic, atât de el! Bine, bine, mintea mea poate fii o pacoste uneori, una foarte mare. Râdea atât de tare și cu poftă, iar eu îl priveam confuză. Ce era așa de amuzant? După câteva momente în care el doar râdea, iar eu doar îl priveam, s-a oprit și a respirat adânc, apoi m-a privit. Mă privea într-un mod care nu putea fi explicat prin cuvinte, era...nici nu știu cum era!

—Stai liniștită, nu trebuie să faci asta, glumeam doar. Însă dacă tu ai vrea...cine sunt eu să mă opun? vorbea cu atât de mult calm in voce în timp ce-mi prinse o șuviță de păr între degete, înfășurând-o în jurul degetului său arătător, rânjind și dezvelindu-și dinții săi perfecți. L-am împins cu putere și-l priveam urât.

—Stai liniștit, nici dacă ar fi trebuit s-o fac, n-aș fi făcut-o! i-am aruncat-o și am dat să merg în cortul meu, care de fapt, era al nostru. Însă m-a prins de încheietura mâinii drepte, idiotul. M-a împins ușor într-un copac, fixându-mă acolo, fiind la o distanță chiar mică de el. Copacul ăsta când a mai apărut aici? De ce toate merg împotriva mea?

—Ești sigură, Îngeraș? De ce nu m-ai săruta? Nimeni nu m-a refuzat până acum, pot avea orice fată la picioarele mele... îmi șoptește cuvintele ușor, cât să înțeleg fiecare cuvânt, fără să ratez vreo unul. Însă, eu nu vreau pe oricine. a șoptit mai încet de data asta, și m-a sărutat sub ureche cu buzele sale fierbinți.

L-am împins cu putere de lângă mine, simțeam că dacă mai stau o secundă lângă el mă voi sufoca. Ce l-a apucat? De ce se comportă așa? M-am uitat la el și i-am văzut rânjetul idiot de pe față. Am dat din cap dezaprobator, și am plecat de data asta de lângă el, având grijă să nu-i mai treacă prin capul său sec să mă oprească. Telefonul meu era în cort, așa că i-am dat un mesaj lui Sky, însă nu mi-a răspuns, nici nu mă așteptam să o facă, până la urmă e 6 dimineața. Mi-am petrecut următoarele două ore în cort, nedorind să mai dau ochii cu Adam, iar spre surprinderea mea nici nu a îndrăznit să intre în cort. Într-un final Skyler s-a gândit să-mi dea mesaj, spunându-mi să ies afară, la ei și Adam...

—Neața'! mă întâmpină Skyler și Elijah la unison, iar eu le răspund printr-un gest al capului.

—Ești bine? mă întreabă Sky îngrijorată.

—Da, doar că îmi e somn, atâta tot.

—De ce? Ce ați făcut aseară? se bagă și Elijah în seamă în timp ce-și arată un zâmbet pervers, și ne privește când pe mine, când pe Adam. Se pare că e enervant la fel ca și prietenul său idiot. Îmi dau ochii peste cap și-l privesc urât.

—Tot ce nu ar trebui tu să știi. i-am aruncat-o și eu enervata. Mergem acasă sau vreți să mai stați?

—Nu, nu vreți să mai stați. Mergem acasă acum și gata, și așa v-am așteptat 2 ore, dacă nu mă înșel și mai mult. intra și brunetul în discuție enervat. El ce mai are?

—Bine, bine, nu e nevoie să vă agitați atât! țipă Elijah cât să se facă auzit, și ridică mâinile în aer de parcă s-ar preda.

După ce am strâns corturile, am plecat la mașină, iar exact ca și atunci când am venit, la fel am și plecat: eu și idiotul pe bancheta din spate, iar cei doi în față.
Aproape că mă lua somnul, însă brunetul din stânga mea și-a pus mâna fierbinte peste a mea, făcându-mă să tresar. Ori e el prea fierbinte ori eu prea rece...
Mi-am luat mâna de sub a lui și am obținut din partea sa un rânjet, m-am încruntat și mi-am dus mâinile la piept. Cei doi porumbei parcă erau de pe altă planetă, era ca și cum noi n-am fi fost cu ei în mașină, nu ne-au adresat nici măcar un cuvânt. Nici măcar Sky, asta m-a surprins. Oare ce se petrece aici?
După vreo 40 de minute am ajuns acasă, le-am făcut cu mâna și am dispărut din calea lor într-o clipită. Am intrat în camera mea, iar oboseala și-a spus cuvântul până la urmă, și m-a luat somnul fără ca măcar să mai apuc să mă schimb. Eram pur și simplu secată de orice energie. Aveam nevoie de odihnă. Aveam nevoie să pun fiecare lucru care mi s-a întâmplat zilele astea cap la cap.