Ști momentul ăla în care nu știi ce să faci, și ești mai confuz ca oricând? Ei bine, eu așa mă simt în acest moment. Încă mă gândesc la tot ce s-a întâmplat. Încă îmi e greu. Încă nu am aflat cu adevărat ce s-a întâmplat. Încă sunt mintita cu nerușinare, iar eu încă "cred" tot ce ei vor să cred. Este din nou noapte, iar eu din nou o voi face albă...gândindu-mă din nou, și din nou la tot ce s-a întâmplat. Mă simt de parcă m-ar fi călcat un tren...mă simt moleșită, nu sunt în stare de nimic. Sunt sătulă de tot și de toate. Aș vrea să pun punct acestui haos, dar nu pot. Asta ar însemna că sunt o lașă care fuge de problemele ei. Și pe lângă asta, eu consider că fiecare dintre noi are ceva de făcut în aceasta viata, avem un scop pe care Dumnezeu ni l-a dat. Și atunci de ce să nu îndeplinesc eu acest scop? De ce să-mi iau viata, pe care El mi-a dat-o? Nu știu. Și nici nu vreau să știu. Adevărul e ca eu fug, am început să fug de tot și de toate.
Stau întinsă pe jos în timp ce șiroaie de lacrimi fierbinți îmi părăsesc ochii, prelingandu-se pe obraji, ca mai apoi să-i părăsească și pe aceștia. Nu știu de ce plâng mai exact, dar știu că s-au adunat prea multe.

~*~*~

În urma cu 3 ani...

Părinții mei se cearta. Din nou. Iar eu sunt la câțiva metri distanta de ei, în spatele peretelui ce ne desparte. Nu știu dacă să intervin sau nu. E a 4-a  oară pe săptămâna asta când se ceartă. Apoi îmi aud numele spus din gura mamei, urlându-i în fața ca nu am nicio vina. Mă întreb ce vină aș putea să am...
Apoi îl aud pe tata, plânge. Plânge din cauza mea? Ușa de la intrare se aude trântindu-se , făcându-mă sa tresar. Am ieșit de după perete, dar niciunul din ei nu mai erau în casă. Eram confuză.

M-am dus și m-am uitat la televizor, așteptându-i să se întoarcă, însa m-a luat somnul.

~~~~
Au trecut câteva ore de când mă luase somnul și dintr-o data ușa de la intrare s-a trântit de perete. M-am trezit speriata și am coborât repede jos, unde am găsit-o pe mama. Plângea. Plângea jos, lângă canapea. Am mers și am luat-o în brate, încercând să-i alin durerea, a cărui motiv eu nu îl știam. Imediat ce m-a simțit, s-a retras speriată, ștergându-și ochii. Hotărâtă sa aflu ce  s-a întâmplat, am întrebat-o cum ar fi făcut și oricine altcineva dacă ar fi fost în locul meu.

—Mamă? Ce s-a întâmplat? Și unde e tata? aceasta n-a răspuns, fapt care m-a enervat.
Îmi spui și mie ce se întâmplă și de ce plângi?!

M-a privit cu ochii în lacrimi și mi-a șoptit :

—El nu mai e...s-a stins.

—Ce? Nu! Nu se poate! Cum? El chiar nu mai e? Cum!? urlam disperata în căutarea unui răspuns.

—A...a făcut accident de mașină, te rog sa ma ierți!

Să o iert? Pentru ce să o iert? Ea nu are nicio vina până la urmă. Următorul lucru pe care îl știu e că am fost cuprinsa de un val de amețeală brusc, iar întunericul m-a acaparat.

~*~*~

În prezent.

—Nu! Nu! Nu! Unde ești tati? De ce ne-ai lăsat...?

Pentru mine nu are prea mult sens, iar mama evită să-mi spună mai multe despre accident. Știu doar ca a făcut un nenorocit de accident, din care nu a mai scăpat cu viață. Uneori mă întreb cum ar fi fost viata mea dacă el încă ar mai fi fost printre noi...dar niciodată nu găsesc un răspuns. Poate ca ar fi fost mai bine cu el... Poate ca nu... Cert este ca încă mă doare, încă n-am trecut peste, de fapt, nici nu vreau sa trec peste. Nu vreau să îl uit. Il iubesc prea mult. Îmi e asa dor de el...
Mă ridic de pe jos ușor și mă arunc în pat, sunt așa obosită! Somnul pune stăpânire pe mine, și mă conduce cu repeziciune către lumea viselor.