Cu cat blestemata asta de serată devine din ce în ce mai sălbatică cu atat esuez să-l temperez pe Adalwolf sa nu-i suceasca gatul subofițerului Edam care profita de orice ocazie să-l provoace.

Încerc atat cat pot sa citesc caracterul subofițerului și nu-mi place deloc ce văd, o figură ascuțită și intimidantă, ochi pătrunzători, precum cei ai unei hiene râioase, care strălucesc cu o malefică satisfacție atunci când își urmărește victima. Părul său, des și negru, se așază pe frunte în valuri dezordonate, dându-i un aer de neglijență calculată. Trăsăturile feței sunt dure și tăioase, buzele lui întotdeauna schițând un zâmbet sadic, ca și cum ar fi gata să devoreze emoțiile și temerile interlocutorului. Comportamentul său libidinos și provocator emană un aer de dispreț, în timp ce cuvintele îi sunt ca niște săbii tăioase, dorind să submineze și să umilească, lăsându-l pe cel de lângă el într-o lumină rușinoasă, asemenea unui prădător care își marchează teritoriul.

Inima îmi pulsează frenetic în piept, un tambur de panică și anticipare, în timp ce subofițerul se apropie timpanele mele sunt bântuite de ritmul cadențat al cizmelor perfect lustruite același sunet chinuitor pe care îl aud acum oriunde m-aș duce , pașii lui grei reverberează sinistru prin aerul încărcat de tensiune. O senzație profundă de repulsie îmi strânge stomacul, gândurile îmi zboară în toate direcțiile, mă lupt între dorința de a fugi și realitatea brutală a prezenței lui. Fiecare pas pe care îl face se simte ca o sentință, ochii lui mă pironesc cu o fervoare rece, dezvăluind intenții malefice care îmi îngheață sângele. Cuvintele nu-mi ies, dar în interiorul meu, o furtună se ridică; o voință de a mă lupta, de a respinge acest monstru care îndrăznește să se apropie de mine. Mă simt prinsă între instinctul de a mă feri de pericol și nevoia de a riposta, învăluită în incertitudinea rapidă și neliniștitoare, în care fiecare secundă devine o eternitate. Repulsia mă înghite, dar hotărârea de a nu mă lăsa înfrântă începe să prindă putere, transformându-se într-o mânie tăcută ce se acumulează în sufletul meu.

Scanez încăperea în speranța că Adalwolf o să fie în raza mea vizuală însă nu-l zăresc nicăieri,îmi țin sub control reflexul de a mă întoarce și a fugi precum un iepure fricos.

Stau aici, cu inima batându-mi precum tobele de pe campul de luptă în piept, dar ochii mei rămân fermi, fixându-l fără să clipească. Stomacul îmi este un ghem de nervi și repulsie, simt cum se întoarce, dar nu am de gând să-mi las frica să mă îngenuncheze. Întreaga mea ființă strigă să fug, dar eu știu că fuga nu este opțiune – ar fi exact ce vrea el. Acest monstru care îndrăznește să se apropie de mine, cu fiecare pas, îmi trezește o furie profundă și neclintită. Voi rămâne aici, în fața lui, cu privirea încruntată și gândurile clare. Acesta este momentul meu. Nu mă va zdrobi. Am învățat să-mi invoc bunul simț și puterea, iar stomacul meu, oricât de zbuciumat ar fi, nu-mi va determina soarta. Astăzi, decizia mea este, să lupt, să nu mă las înfrântă.

Îi simt privirea ascuțită asupra mea, o povară pe care nu o mai pot suporta. Cu fiecare pas pe care îl face, inima îmi bate tot mai repede, iar stomacul mi se răscolește, ca și cum s-ar pregăti să cedeze. Când își ridică brațul și face acel salut insipid, militaresc, o flacără de repulsie îmi mistuie pieptul. Nicio urmă de respect în gestul lui, doar o demonstrație rece de putere și superioritate.

Apoi, fără nicio avertizare, îmi cuprinde mâna și, cu o mișcare fluidă, îmi sărută degetele, ca și cum m-ar îngenunchea. O stare de greață îmi umple gura, iar instinctul de a-mi retrage mâna apare instantaneu.

Când, în sfârșit, reușesc să-mi trag mâna înapoi, o senzație de scârbă mă inundă. În fața mea, zâmbetul lui apare, un zâmbet arogant, plin de dispreț și de confidență. Îmi dă senzația că mă vede ca pe o pradă, un obiect de distracție. Când îmi întâlnesc privirea cu a lui, știu că nu este vorba despre mine. Nu sunt decât o marionetă în jocul lui sinistru. Acea superioritate, acea siguranță de sine, îmi dă fiori reci pe șira spinării.

— Domnișoară Tomczack acordati-mi onoarea de a petrece cateva minute in compania dumneavoastra pe durata acestui superb vals.

Îmi șterg rapid scârba de pe față, chiar dacă gestul pare inutil, ca și cum aș putea să-i îndepărtez disprețul din memorie. Îmi strâng umerii, încercând să-mi controlez respirația, dar teama de a face o scenă mă îngheață în loc. În fața celor din jur, trebuie să rămân calmă, să nu le ofer satisfacția de a mă vedea înfrântă. Mă îndrept spre ringul de dans, dar înăuntrul meu simt cum neliniștea se adună ca un nor întunecat. Caut cu privirea o adăpostire, o ieșire din acest labirint al umilinței, dar toate fețele se amestecă în jurul meu, neputând găsi o salvare.

În sfârșit, muzica începe să răsune, iar pașii mei mă conduc fără milă spre el, spre mâinile care mă așteaptă. Când mă cuprinde de mijloc, senzația este bruscă și dureroasă. Mă strânge atât de tare încât simt cum îmi fuge aerul din piept, iar reflexul natural de a mă îndepărta dispare în fața forței lui brute. Mă sprijin de el, nu prin alegere, ci din nevoia de a răzbate cu demnitate în mijlocul acestui vals impus.

Muzica mă învăluie, iar ritmul începe să-mi umple mintea, dar nu reușesc să mă bucur de moment. În adâncul meu, lupta continuă, dar pentru cei din jur, această scenă se desfășoară ca un spectacol de comedie.

Pe fundalul muzicii decadente și al luminilor strălucitoare, observ cum soldații în uniforme impecabile, cu priviri absente și pahare pline, își etalează puterea și disprețul. Râsul lor forțat umple sala, dar știu că în spatele fețelor zâmbitoare se ascunde o criză de răutate și nepăsare. Femeile poloneze, îmbrăcate în rochii strălucitoare dar cu ochii stinși, își vând, în fața privirilor inerte, nu doar frumusețea, ci și visurile sfărâmate în căutarea protecției iluzorii. Atmosfera e încărcată de un parfum de decadență, o combinație tristă de speranță și disperare, unde tăcerea strigă mai tare decât orice cuvânt. Este un bal grotesc, un spectacol al unei realități deformată, în care umanitatea este îngropată sub straturi de lux și cinism.

Încep să mă pierd în haosul de emoții, fiecare notă o amintire a umilinței de dinainte, dar voi rezista. Voi găsi o cale de a ieși din acest vals nefast.

Ritmul se intensifică, la fel și strânsoarea in care mâinile subofițerului mă ține captivă. Încerc să țin pasul cu el deși îmi vine să urlu de durere și la cum simt că îmi arde fața acum sigur sunt roșie în obraji. Îmi vine să lăcrimez însă țin lacrimile captive din dorința de a nu-i da satisfacție animalului din fața mea.

Aș vrea să pot șterge zâmbetul ironic și plin de satisfacție de pe chipul lui. Încep să mă întreb cât mai durează tortura asta și să mulțumesc proniei cerești că Adalwolf nu se afla prin apropiere.

Nu s-ar termina prea frumos pentru noi dacă ar face o scenă de față cu atâta lume.

Încep să mă cert singura în gând, m-am transformat într-o plângăcioasă care așteaptă să fie salvată de un cavaler în armură strălucitoare, e timpul sa schimb tactica.

Îmi îndrept spatele și mă lipesc de pieptul subofițerului Edam chiar daca asta îmi provoacă repulsie, dar o ascund sub un zâmbet larg și nelasându-i timp de reflecție asupra schimbării mele de stare în timpul unei piruete îl calc cu toată puterea cu tocul pantofului pe picior.

__ O! Vai ce împiedicată sunt.Îmi cer scuze domnule subofițer.

Îmi pun o palmă peste gură părând afectată deși îmi vine să-l plesnesc peste față cu toată forța.

Mă privește și începe să râdă arogant.

__ Ai grija domnișoară Tomczack. Nu vrei să te trezești singura în mijlocul unui câmp la întoarcerea spre casă.Se pare că protectorul dumitale a fost chemat la bază de urgență așa că va trebui sa te mulțumești cu mine în această seară.

Pentru un moment sufletul îmi îngheață. Incertitudinea și teama pun stăpânire pe judecata mea. Zâmbetul arogant al subofițerului îmi demonstrează că tot acest scenariu privind întoarcerea lui Adalwolf la cazarmă a fost orchestrat de el.

De frică încep să vorbesc în gând cu Adalwolf sperând ca printr-o minune acesta să mă audă cumva. Știu că este imposibil însă speranța moare ultima.

– V-ați pierdut cuvintele domnișoară Tomczak ?

– Nu herr unteroffizier Edam. Chiar deloc, doar că este puțin cam cald aici. Sunteți amabil să-mi aduceți un pahar de șampanie?

Dacă îmi iese pasența și reușesc să-l fac să meargă la barul din colțul opus al sălii am suficient timp să ies din încăpere pe ușile care duc spre terasă. Ce va fi mai departe? Habar nu am, dar trebuie să găsesc o soluție. Știu prea bine ce mă așteaptă dacă îi fac jocul hienei.

Mă privește gânditor câteva secunde după care aprobă ușor din cap. Se oprește în același timp cu muzica și îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru intervenția miraculoasă altfel m-ar fi condus în pași de dans în direcția barului. Face salutul de final și pornește spre bar, după ce face câțiva pași mă năpustesc spre ușile duble fără să mă gândesc prea mult. Frigul de afară îmi taie respirația .

Terasa rece și întunecată mă înghite, iar fiecare respirație devine un efort mai greu decât precedentul. Simt cum sufocarea mă învăluie, iar inima îmi bate disperată în piept, ca un prizonier dorind să evadeze. Mă uit în spate, în întunericul care pare că se apropie, căutând o soluție, un fir de lumina, dar totul e învăluit în umbră. Am nevoie de o cale de ieșire, fiecare dintre gândurile mele se frâng în fața panicii. Mă întreb dacă mai există vreo scăpare, dar rămân captivă în acest loc rece, unde fiecare secundă se simte ca o eternitate. Trebuie să îmi adun curajul, să îmi eliberez trupul de această greutate; poate că, dacă fac un pas înainte, voi găsi lumina, chiar și în mijlocul celor mai întunecate momente. În roua rece a serii, caut răspunsul care să mă ducă spre libertate, chiar dacă totul pare imposibil.

Mă apropii de balustrada de marmură și mă uit în abisul întunecat încercând să-mi dau seama câtă distanță este până jos. Nu pare mai mult de un metru, îmi descalț blestemații de pantofi cu toc și trec un picior peste balustrada lată. Sunetul materialului superbei mele rochii sfâșie aerul și mă opresc câteva clipe după care realizez că nu ar putea fi auzit datorită muzicii. Răsuflu ușurată si trec și celălalt picior pe deasupra balustradei, mă sprijin cu atenție pregtindu-mă să sar dar când îmi fac curaj să plonjez o mână fermă mă apucă de mijloc.

Închid ochii și o lacrimă caldă îmi străbate chipul, nu îndraznesc să-i deschid pentru că știu că ce voi vedea va fi chipul hienei care abia aștepta momentul în care prada va zace în ghearele hâde.

Nu vreau să văd privirea plină de satisfacție. Surprinzător, dar trăsăturile pe care le proiectează memoria mea ca un mecanism de apărare și de reziliență nu sunt cele ale unuia din părinții mei sau ale altei persoane apropiate.

Sunt trăsăturile omului care au  săgetat cerul sufletului meu .

https://youtu.be/PfC72IoFSTo