Mașinile ce aproape zboară pe șoseaua fierbinte și agitația pe care o produc inevitabil nu fac decât să-i mănânce până și ultimul nerv Zarayei. După ce că a stat atâtea ore în camera aia veche și împuțită, a mai căpătat și o migrenă de zile mari, nimic din ce are de obicei. Nu vrea să pară slabă, iar asta se observă ușor din atitudinea ei, dar, cu toate astea, nu-și poate ascunde frustrarea. Trebuie să meargă acasă cu autobuzul, pentru că scumpul și adorabilul ei prieten, Kayn, nu s-a sfiit s-o caute când a văzut că lipsește. Ce nu-și dorește ea să accepte e că vina nu îi aparține lui, nu în totalitate. Zaraya pleacă mereu și nu se întorce, așa că nimeni nu și-a făcut griji.

     Nu a durat mult ca autobuzul să-i apară în raza vizuală, dar nu destul de aproape. Oamenii se aglomerează unul câte altul și nu sunt câțiva la număr. Știe că dacă nu se grăbește puțin trebuie să stea în picioare tot drumul și urăște asta din tot sufletul. Nu-i place să fie inferioară. Își trece mâna peste față pentru a înlătura firele rebele de par care nu-i dau pace și se zbat pe pielea ei din cauza vântului. Apoi fuge. Fuge cât o țin picioarele, iar în câteva secunde se află la ușa autobuzului, urmând să intre.

     Șoferul îi aruncă o privire confuză, admirându-i frumusețea ce-o învăluie întru totul, de la părul lung și roșu, care-i cade în valuri pe tot spatele ei micuț, până la pedichiura delicată de la picioare. Își recunoaște în gând că arată foarte bine, prea bine pentru unul ca el. Fata doar îl privește, enervată la culme, și expiră aerul din plămâni, pentru că l-a ținut captiv prea multă vreme. Își linge mai apoi buzele uscate din lipsă de apă și simte un nod în gât când înghite în sec. Îi e sete, iar tipul ăsta se holbează la ea. Nu stă prea mult până să-și drege glasul, înălțându-și bărbia în direcția lui.

     — Cincisprezece dolari, îi zice, întinzându-i un bilet.

     Zaraya zâmbește în colțul gurii, amintindu-și că nu are niciun ban la ea cu care să plătească, dar asta nu e o problemă. Nu pentru ea. Prinde biletul în mâna stângă și-l pune în buzunarul de la spate, înaintând dezinteresată și, când ajunge lângă șofer, se apleacă puțin, astfel încât să-i poată șopti.

     — Crede-mă, nu vrei banii ăia.

     Își înalță sprâncenele când bărbatul își mărește ochii și trece de el nepăsătoare, mergând printre toate scaunele ocupate. Sunt doar două libere, undeva mai în spate. Mașina pornește în cele din urmă și se bucură la gândul că o să ajungă în vreo treizeci de minute, timp în care vrea să-și pună la punct ideile în legătură cu ziua de naștere a Vannei, sora lui Kayn. Împlinește optisprezece ani, iar gașca lor pregătește ceva petrecere pe care bineînțeles că ea nu și-o dorește. Interesează pe cineva? Nu. O să aibă loc oricum? Cel mai probabil, da. Pe Zaraya o enervează destul de tare chestiile programate, îi place să le facă pe ultima sută de metri, atunci distracția e mai mare, dar și dacă sunt organizate dinainte, adoră să aibă cele mai bune idei și mereu sunt scoase din comun.

     Nu sunt ei prea mulți, doar vreo șapte. Partea cea mai bună e că se au foarte bine, doar că nu locuiesc împreună. Majoritatea dintre ei. Kayn și Vanna i-au strâns pe toți laolaltă și tot ei i-au tot făcut să se întâlnească mereu, până ce a devenit un plăcut obicei, de care erau toți conștienți. Când Zaraya l-a întâlnit pe Kayn, avea doar paisprezece ani, nici mai mult, nici mai puțin. N-a recunoscut niciodată cu voce tare, nimănui, nici măcar ei, dar l-a plăcut în perioada aia, pentru că era o adolescentă plină de hormoni, cum a și spus la un moment dat. I-a trecut destul de greu de el și a durat ceva până să-l considere doar cel mai bun prieten și să se avânte în alte relații. Scurte, totuși. El n-a putut vreodată să o vadă mai mult decât ca pe o soră, iar ăsta nu e vreun secret. O iubește la fel de mult ca pe Vanna, pentru că îi e prietenă fidelă și numai el știe câți oameni au trecut prin viața lui și câți au plecat. Ea a rămas și el a rămas. Pentru asta se apreciază unul pe celălalt.

     Vanna e o brunetă în toată regula, nu foarte frumoasă, dar destul de drăguță pentru gusturile multor băieți. Ochii ei albaștri sunt o combinație de o intensitate precum valurile oceanului și aproape că amețesc pe oricine îi privește. Sunt de ajuns câteva clipe să te cutremure, iar ea se mândrește cu asta. Nu are buzele prea cărnoase și nici foarte umflate, de aceea îsi depășește conturul la machiaj, lucru care îi displace Zarayei din toate punctele de vedere. Atuul unei femei nu este niciodată machiajul. Ea știe cel mai bine. Cu toate astea, o considera atrăgătoare pe Vanna, poate corpul ei micuț e de vină, dar Zaraya știe că nu e urâtă. Și seamănă cu Kayn.

     Ar mai fi Sellona, o fată superbă de douăzeci de ani, Hek, cel mai bun prieten al lui Kayn, care abia a ajuns în băncile universității de arte și deja și-a înghețat anul pe motiv că nu e de el. Și, cei mai activi dintre toți, gemenii asiatici, Shan și Shen. Au nume foarte asemănătoare și Zaraya le mai încurcă din când în când, din greșeală sau cu bună știință, dar, cu toate astea, sunt foarte diferiți, atât fizic cât și comportamental. Shan e un șaten cu irisuri verzi, ceva mai înalt decât fratele lui. Pe când Shen nu e foarte obișnuit, preferă să iasă în evidența tocmai prin stilul lui. Cu șuvițele albe – pe care le vopsește săptămânal – și lentilele de contact mov, tipul ăsta face furori în rândul fetelor. E un înfumurat și jumătate.

     Odată cu sunetul care o anunța pe Zaraya că mașina s-a oprit, fata se ridică numaidecât și iese în pas alert, aproape gata să cadă pe asfaltul fierbinte. Mârâie cât pentru ea și începe să se îndepărteze, în căutarea unui taxi care ar putea-o duce la prietenul ei mai repede decât mersul pe jos, de care nu e tocmai entuziasmată. Se urcă într-unul parcat nu departe și îi dă adresa. Nu durează mai mult de cinci minute să ajungă și, când se vede în fața casei lui, îi mulțumește în gând taximetristului.

     — Așteaptă puțin, îi face semn. O să-ți plătească tipul de aici.

     Bărbatul ascultă și se conformează, oprind mașina. În timp ce Zaraya pășește lejer spre intrare, nederminată să se grăbească vreun pic. Kayn e relaxat pe canapeaua din fața televizorului, urmărind un film de acțiune. Nu are nimic în plan, deci își permite să se abată de la viața socială măcar pentru o zi. Când aude motorul mașinii, își dă seama că poate fi unul dintre prietenii lui și gândul îi fuge din prima la micuța roșcată enervantă. Nu a vorbit cu ea de aproximativ două zile, de la grătarul ăla. Îi e puțin dor să se certe cu ea, dar nu are să i-o spună. Se ridică în cele din urmă, fără tragere de inimă și chiar atunci intră ea pe ușă, aruncându-se lângă el. Nu o să mintă că nu i-a observat absența.

     — Ce-ai mai făcut de data asta? o întreabă după ce se întoarce mai bine către ea.

     — Ești paranoic, i-o întoarce. Dă-mi niște bani, e un taxi la poartă!

      Kayn doar își ridică o sprânceană, analizându-i fața în tăcere. Dar o ascultă, totuși, și se întinde după portofelul de pe masă. Nu a durat mult până ce i-a întins două bacnote mototolite.

     — Cum de nu l-ai gonit de cum a oprit mașina? Te pricepi de minune să-i fuți la buzunar pe taximetriști, rânjește zeflemitor, enervând-o ușor.

     — Prefer să-ți fut ție buzunarul.

     Surâsul slab al băiatului n-a întârziat să apară, aproape crestându-i timpanele obosite ale Zarayei. Ea toată e obosită. Simte că oasele o dor și chiar are nevoie de un duș și un somn bun, asta dacă și-ar permite cu adevărat unul, acum că duce lipsă de cheile casei. Noroc cu Kayn. După ce-i plătește șoferului, oprind bacșișul pentru ea, se întoarce în sufrageria pe care a părăsit-o cu doar un minut în urmă și se avântă direct peste picioarele lui Kayn, care scancește in urma impactului spontan.

     — Ce crezi că faci? i se adresează relaxat, privind-o.

     — Ce fac?

     — Vorbesc serios, Zara. Pe unde mama dracului umblii?

     — Pe aici, pe acolo. Și care e treaba ta până la urmă? N-ai ejaculat bine sau ce? se răstește, întorcându-i spatele copilărește.

     Pe el nu îl deranjează gesturile astea imature pe care le face, pentru că o știe de atâta timp și, chiar dacă e rece mai tot timpul, îi cunoaște toate reacțiile și se descurcă de minune să aducă lucrurile înapoi pe făgașul cel bun. Ea nu e așa cum se arată, nu a fost niciodată, nici măcar la început, când nu-și punea încrederea în el. E altfel... și îi place că a avut șansa s-o descopere întru totul.

     — Nu te mai bosumfla și zi-mi și mie unde ai fost, repetă întrebarea de mai devreme și se întinde către telecomandă, punând filmul pe pauză.

     — La distracție, mulțumit?

     — Nu pari genul, strâmbă din nas. Sau... stai. Nu-mi spune că ai rupt trenulețele și vata de zahăr, chicotește, lovind-o în umăr încet, cât să n-o rănească. 

     — Pe alea nu, dar o să-ți rup ție ceva dacă nu mă lași în pace, îi zice iritată. Mi s-a furat geanta și am ajuns la poliție, dar normal că nu știi.

     — Ce rahat, Zaraya? Chiar nu poți să nu mai intrii în probleme? La telefon de ce nu răspunzi? Te-am sunat de mai bine de zece ori, continuă când nu primește niciun răspuns.

     — L-am pierdut, K. Nu știu pe unde e.

     Își trece mâna agitat prin păr și o privește din nou.

     — Tu ești bine? Cum ai ieșit?

     Odată ce aude cuvintele ieșite din gura lui, își dă seama că nu Kayn a fost cel care a plătit cauțiunea. Dar cine? Ceilalți cu siguranță nu știau nimic de ea, altfel ar fi aflat și el și nu ar mai fi trebuit să treacă prin interogatoriul ăsta. Dacă ei nu știau și el nu știa... atunci cum de se află acum aici?

     — Sunt bine, dar nu am unde să stau diseară, decide să evite ultima întrebare, căci oricum nu ar avea ce să-i zică.

     — Rămâi aici, își mușcă vârful limbii, abținându-se de la alte comentarii.

     — Mulțumesc, spune cu jumătate de gură. Pot să fac un duș? Duhnesc a mucegai. Aproape că mi-era dor s-o ard prin pușcărie, râde în încercarea unei glume.

     Chicotește în direcția ei, puțin mai relaxat acum că a auzit din gura ei că totul e în regulă și că se simte bine. Chiar dacă răspunsul ăsta nu a fost de ajuns cât să-l mulțumească, nu are de gând să insiste cu nimic altceva, căci are încredere în Zaraya. Mai multă decât în oricine altcineva. Știe că ea nu l-ar minți și că nu i-ar ascunde lucruri cu una cu două. Și nici el nu ar face asta cu ea. Au trecut cu mult timp în urmă de fazele astea de adolescenți.

     — Ia-ți niște haine de la mine și un prosop curat. După ce termini, mâncăm ceva și ne strângem la Hek, că-s ai lui plecați nu știu unde.

     Zaraya aprobă din cap și se ridică fără tragere de inimă, urcând scările spre camera lui Kayn. În sfârșit se simte liberă și... acasă. Casa lui e și casa ei, la urma urmei.