O durere insuportabilă.
La naiba.
Dacă știam că o să îmi rupă piciorul pot să jur că nu mai încercam să fug.
Nici nu am putut dormii aseară din cauza asta.
Durerea e insuportabilă și jur că niciodată nu am simțit-o.
Niciodată nu am avut ceva rupt. Niciodată nu s-a pus problema ca să mă lovesc sau să fiu lovită.
Mereu eram atentă și mereu aveam protecții atunci când patinam pe gheață sau mă dădeam cu rolele.
Nu l-am mai văzut pe Luka de aseară și mă simt puțin singură.
Sincer, când eram acasă, stăteam cu mama și povesteam despre cărțile citite de mine sau ieșeam cu prietenii în oraș.
Acum nici nu am voie să ies din casă fără ca oamenii lui să mă urmărească peste tot și să-mi poarte grija.
Singurul lucru pe care îl detest este ca cineva să îmi spună ce să fac. Nu suport ca cineva să-mi ordone ceva sau să-mi spună cum să fac acel lucru.
Înafară de mama care o făcea, nimeni nu îndrăznea să o facă.
Nici măcar tata sau fostul meu iubit.
Tata niciodată nu a fost de acord cu relația mea. Cu băieții pe care îi alegeam pentru a-mi petrece timpul.
Mereu mă încuraja dar nicodată n-am simțit că o face din propria inițiativă. Mai mult accepta aceste relații din cauza mamei. Ea era singura care mă înțelegea și acum am ajuns în iad.
Oamenii din casa asta sunt reci. Ascultă ordine și doar atâta.
Cred că au renunțat la viață când s-au angajat aici.
Tuturor le este frică de familia Volkov.
Cum dracu s-a schimbat viața mea peste o noapte?! Parcă ieri eram împreună cu Henry și acum sunt logodnica unui Volkov.
Îmi trebuie un plan bine calculat pentru al enerva. Pentru a vedea că nu renunț la nimic pentru el.
Ușa se deschide și în pragul ei stă un demon cu chip de înger.
Înalt și la costum turcoaz. Luka.
Înaintează și închide ușa în urma lui.
Se apropie de mine și se așează pe marginea patului, uitându-se la mine.
- Cum te simți? Întreabă el.
Nu răspund.
Îl analizez.
Îmi plac ochii lui. Chiar dacă în majoritatea timpurilor îți dă o senzație de frică, uneori este și calm.
Ciudat.
Acum ochii lui sunt blânzi. Dar nu arată nici o emoție.
Oftează și își încrucișează degetele de la mâini.
- Ai de gând să mă ignori? Întreabă el continuând să se uite în ochii mei.
- Nu. Răspund eu.
Continuă să se uite la mine și simt cum mă analizează prea mult.
- Pleci undeva? Întreb arătând spre vestimentația lui.
Un mic surâs îi scapă și pentru un moment inima începe să bată cu putere.
Zâmbește.
- De ce nu mi-ai zis că astăzi este ziua ta? Întreabă el renunțând la zâmbetul ăla călduros pe care îl avea acum o secundă.
Am și uitat că e ziua mea. Sinceră să fiu, iubeam să-mi petrec ziua de naștere cu prietenii și familia. Acum o petrec într-un pat, așteptând să îmi treacă piciorul.
Ridic ușor din umeri la întrebarea lui, uitându-mă la fața lui.
Cum poate un bărbat așa frumos să fie frate cu diavolul?
- Tu ce faci de obicei când e ziua ta? Întreabă el.
De ce e curios?
- De ce te interesează? Întreb eu puțin surprinsă de faptul că îl interesează de ziua mea.
- Ești logodnica mea. Răspunde el.
- Cu care te căsătorești fiindcă așa sunt mai multe șanse să pui mâna pe locul tatălui tău în mafie. Nu? Spun eu iritată de frumusețea lui.
- Любовь, deja preiau frâiele din mâinile lui. Mă căsătoresc cu tine din plictiseală. Spune dând din umeri.
Ce motiv tâmpit.
Mormăi nervoasă un 'mhm' și îmi întorc privirea spre fereastră.
- Haide să te schimbi. Spune și îmi atrage din nou atenția.
- Poți chema pe cineva? Întreb dar se pare că are alte planuri.
Se îndepărtează de pat și se îndreaptă spre dulapul meu scoțând o rochie casual albastră și o pune pe marginea patului.
- Nu pot. Spune el.
- De ce? Întreb eu.
- Fiindcă menajera nu este și nu cred că ai vrea să te schimbe Vlad.
Mijesc ochii și mă înroșesc.
De ce nu ar fi oamenii la locul de muncă?
- Atunci, poți te rog să cauți o infirmieră? Întreb eu încercând să-mi păstrez calmul.
- Nu. Spune fără a ezita.
- Atunci eu cum ar trebuii să mă schimb? Întreb vizibil nervoasă pe situație.
- Eu te ajut. Răspunde fără a-și lua ochii de la fața mea.
Ce?
Nu.
Nu.
Nu.
- Nu! Spun eu.
Își dă ochii peste cap încercând să-și păstreze calmul.
- Nu am timp să chem pe cineva, plus nu am încredere în nimeni. Poți să te dezbraci de pijama sau te ajut? Spune fără a trăda vreo emoție.
- Nu înțelegi că nu te lăs să mă vezi dezbrăcată? Întreb uitând câteva secunde de durere, pregătită să mă ridic și să-l dau afară din cameră.
- Nu îngreuna situația asta, Любовь.
Îmi dau ochii peste cap și mă uit la rochia de pe marginea patului.
- Știi că o să te văd și în alte ipostaze, nu? Spune apropiindu-se de mine.
Mă roșesc și mă uit în altă parte în timp ce el se află la câțiva centimetri distanță de mine, stând în picioare.
Îmi întorc privirea spre el încercând să-mi ascund roșeața de pe obrajii.
- Mă descurc. Poți pleca. Spun direct.
- Nu. Ai nevoie de ajutor și eu sunt logodnicul tău. Răspunde imediat.
- Atunci o să stau doar în cameră. Spun eu fără să mă uit la el.
- Bine atunci. Dacă nu cooperezi, o să te schimb eu. Spune asta și se apropie de mine prea periculos.
Mă apucă de braț pentru a nu mă mișca și începe să îmi desfacă nasturii de la cămașa de noapte.
Mă zbat dar începe să îmi strângă brațul cu putere.
Îmi scoate cămașa și după aceea pantalonii.
Sunt doar în lenjerie intimă.
Cu el aproape peste mine.