Jaime.

Sunt trezită de forfota de afară. Îmi întind mâinile și mă ridic buimacă din pat. Mă apropii de fereastră, frecându-mă la ochi. Deschid fereastra și dau perdelele la o parte pentru a lăsa să intre aerul curat și lumina de afară. După ce deschid geamul mă izbesc niște strigăte inumane, venite dinspre strada înțesată toată de un alai de siluete întunecate, care treceau chiar atunci pe sub fereastra mea. Siluetele se îndreptau înspre piața centrală îngrămădite una în alta și strigând niște cuvinte neinteligibile. Închid înapoi fereastra și îmi iau un palton pe mine și un ghiozdan mic, din pânză neagră de sub pat. Dau să mă strecor afară, dar dau să mă lovesc de cineva. Sebastian îmi aruncă o privire de dezgust și pufnește.

- Uită-te pe unde mergi, proast-o.

- Scuze!

- Unde te duci?

- Nu e treaba ta.

- Te duci să îți întâlnești iubitul?

- Cum ai ajuns la concluzia aceasta? Ce iubit?

- Cum ce iubit? Cel la care te-ai dus ieri și alaltăieri.

Se pare că Doamna H. nu le-a zis că mă duc la Jolene. De ce nu a făcut-o? Ce a convins-o să nu îi zică preferatului ei Sebastian? Deci el crede că mă duc la un băiat. Să creadă ce or crede, pe mine nu mă interesează.

- Nici dacă a-și avea, ce te face să crezi că ți-ași destăinui ție asta?

- Neobrăzat-o! Așa îi vorbești superiorului tău? Să vezi ce mamă de bătaie soră cu moartea îți dau. De te vei învăța minte să nu îmi mai răspunzi cu ironie.

Dau să îl ocolesc, dar îmi este prinsă repede încheietura. Încerc să îl lovesc, dar doar mă aleg cu o palmă în plină figură. Locul cu pricina începe să mă usture. Încerc să nu plâng, dar nu îmi reușește.  Dau să îmi trag mâna și să fug, dar își întărește strânsoarea.

- Plângi? Ești doar o smiorcăită mică. Crezi că mă las fraierit de lacrimile tale de crocodil și de teatrul tău ieftin. Poate că pe Doamna H. și pe ceilalți i-ai fraierit, dar eu nu sunt chiar așa de ușor de dus de nas. M-ai auzit?, spune și îmi mai dă o palmă peste față. Încep să văd roșu în față și să mă clatin în spate, dar nu sunt lăsată de către Sebastian.

- Nu poți nici măcar să stai pe propile picioare. Spune și începe să râdă puternic, acoperind murmurul de voci de afară, ce scădea din ce în ce mai mult în intensitate.

- Las-o să plece. Se aude o voce de femeie cu o tonalitate moale din spatele lui Sebastian.

- De ce a-și face asta?

- Pentru că îți spun eu. Vrei să se ducă după la Doamna H. și să nu mai primești azi mâncare?

Îmi șterg ochi cu mâneca și mă duc repede să prind din urmă alaiul. De ce s-au adunat atâția și mai important unde se duc? Ajung din urmă mulțimea ce împânzea strada și mă uit în jur. Nu știu din ce motiv, oamenii stăteau pe loc. Acum că eram mai aproape de ei și soarele se ridicase mai sus pe bolta cerească puteam observa că majoritatea lor era înarmată cu ceva. Câțiva țineau ridicate niște pistoale, câțiva țineau lopeți, furci sau alte obiecte ascuțite. Aveau niște expresii furioase întipărite pe chipuri și înjurau întruna pe cineva. Îl observ pe Steve la care mă duc, făcându-mi loc prin mulțime cu coatele.

Era așezat pe treptele casei lui și avea privirea îndreptată înspre capătul celălalt al mulțimii. Era îmbrăcat cu o cămașă albastră, descheiată deasupra. Purta niște pantaloni maro închis și era încălțat cu niște bocanci maro. Își ținea părul mov prins într-o coadă, ce îi trecea cu puțin peste umeri. Mă strecor pe furiș pe la spatele lui, ca să îl speri.

- La ce te uiți?, îl întreb în timp ce îmi pun mâna pe umărul lui. Tresare și se întoarce cu o figură surprinsă înspre mine.

- Tu erai. Am crezut că ești... Lasă. Să nu mă mai atingi așa pe nepregătite. Ai mâinile reci ca gheața. Unde le ți? Într-un bol cu gheață?

- Cine credeai că sunt?

- Nu e treaba ta. Ce cauți aici?

- Nu schimba subiectul. De ce ți-ași spune?

- Eu am venit pentru a vedea de ce s-au adunat atâția.

- Și eu. Unde crezi că se îndreaptă?

- Nu știu. Poate știe Eric. Ce ț-i s-a întâmplat?

- Nimic. Spun și îmi pun inconștient mâna unde m-a lovit Sebastian, după care să o iau ca arsă de acolo.

- Să ghicesc. Sebastian, nu? Copilul acela nu ar fi trebuit să se fi născut.

- Steve.

- Ce-i? Spun adevărul. Doar uită-te la ce ți-a făcut. Spune și îmi dă o batistă cu care îmi șterg ochi și nasul.

Se duce înspre ușa albă din lemn de nuc, pe care o deschide. Îl urmez înăuntru, unde sunt întâmpinată de ceilalți membri ai familiei Johnson. Tatăl lui ne salută din bucătăria, care era și salon. Amesteca cu lingura într-o cratița uriașă de un roșu spălăcit. Eric tăia legumele, în timp ce Rebekah punea farfuriile și tacâmurile pe masă.

- Steve Gonzalez te poți duce la mama să îi zici să vină că este gata masa?

- Da. Imediat. A venit Jaime.

- O! Salut, dragă. Ce mai faci?, întreabă în timp ce nu își dezlipește ochi de pe oală.

- Bine. Dumneavoastră?

- Bine. Trebăluiesc prin bucătărie. Rămâi la masă, nu?

- Normal că rămâne, tată.

- Perfect. Trebuie să mai pui niște carne pe oase.

- Ce mai face draga de Katy?

- Bine.

- Tot morocănoasă ca de obicei, nu?

Doar dau din cap și mă duc după Steve, când suntem opriți de Domnul Johnson.

- Steve?

- Da, tată?

- Poți după să mergi până în grădină să îmi aduci niște pătrunjel? Te rog!

- Desigur.

Ne ducem în biroul Doamnei Johnson, care scria ceva la calculator așa că nu ne-a auzit intrând până când Steve nu îi atrage atenția printr-un tușit. Încăperea era înțesată de rafturi cu cărți și bibliorafturi ce ocupau o mare parte din ea dintr-un capăt în altul. În mijloc era un covor cu cercuri concentrice colorate în verde și albastru, pe care trona un birou din stejar și patru scaune, trei de o parte și al patrulea de partea opusă pe care era așezată Doamna Johnson.

- Masa este gata.

- Salutare puișor.

- Bună ziua!

- Salut Jaime. Ce mai faci? Nu te-am observat.

- Bine. Dumneavoastră?

- Bine. Mai trebuie să termin de completat acest document și vin imediat. Mai am puțin de scris. Spune și se întoarce din nou la tastat.

Ieșim afară și trecem printr-un hol ce unea bucătăria de celelalte încăperi până în grădină.

- Așa face mereu. De parcă nici nu a-și exista. Bombăne el și se duce la seră, unde trece printre straturile de acolo până dă de ce căuta.

Ne întoarcem înapoi în bucătărie, unde eram așteptați de Domnul Johnson, care era într-o dispoziție de milioane. Îi dăm pătrunjelul și ne zâmbește, mulțumindu-ne de mii de ori, de parcă am fi răpus un balaur. I-a pătrunjelul, pe care îl spală, rupe și îl pune frumos în supă.

- Mulțumesc! Sunteți de un real ajutor. Stai Jaime. Ce ai pățit la față?

- A lovit-o din nou Sebastian. Nemernicul merită să fie caftit pentru asta. Pot să mă duc să îl pocnesc? Te rog! Intervine prompt Steve, care mai avea puțin și exploda acolo de furie. 

- Steve. Violența nu este răspunsul. Încearcă Domnul Johnson să își calmeze fiul din a nu face ceva prostie.

- Ai dreptate. Violența nu este răspunsul, ci este întrebarea, iar răspunsul la întrebare este da.

- Steve. Nu l-ai mai bătut o dată pe Sebastian și ai văzut că era să cheme poliția?

- Nu îl putem lăsa să facă ceea ce vrea. 

- Știu la ce te referi. Dacă vrei o pot întreba pe Doamna H. dacă nu o lasă un timp la noi pe Jaime.

- Cât timp?

- Voi vedea cât o pot convinge pe Katy, bine? Înainte de masă hai să îi dezinfectăm lui Jaime rana.

După ce îmi dezinfectează și pansează rana o sună pe Doamna H. Ne-a transmis că mă lasă luna aceea la Familia Johnson. Ne punem după cu toți la masă, în timp ce Domnul Johnson ne servește pe fiecare cu supă din polonic. Supa era de culoarea verde, având o consistență mai apoasă. În supă pluteau mai multe bucăți albe și verzi, iar în mijloc era așezată o bucățică de broccoli. Emana un miros plăcut. Iau o lingură de supă și mă ard la limbă.

- Ai grijă că e fierbinte. Stai puțin. Spune și se ridică de la masă Domnul Johnson.

Se duce la dulap de unde scoate un bol și o linguriță. După care ia o găletușă de iaurt și un borcan cu ceva galben din frigider din care ia o linguriță. Pune câte puțin din fiecare și amestecă.

- Data viitoare, te rog să fi mai atentă dragă. Spune și îmi dă o linguriță din tinctura ciudată din bol. Bag cu silă tinctura în gură. Închid strâns ochi așteptându-mă la un gust amar, sau scârbos, dar rămân complet luată prin surprindere. Avea o textură ușor cremoasă și răcoroasă , care îmi alina puțin durerea pricinuită de arsură. Gustul cremei era unul acru și dulceag, în același timp.

- Cum este? Te mai doare?

Dau din cap negativ și continui să mestec tinctura ciudată. Durerea începe încet, încet să se domolească. Ling lingurița, până o fac lună și nu mai rămâne nimic pe ea.

- Și tu te-ai ars dragă?

Îi dă o linguriță cu amestecul ciudat și lui Rebekah, sora mai mică a lui Steve. În curând își face apariția și mama lui. Ne salută și se pune la masă, între Eric și Rebekah. Avea părul negru prins într-un coc. Când stau și îi privesc pe toți din familia Johnson așezați cu toți la masă am posibilitatea să pot observa asemănarea izbitoare dintre Steve și mama lui. În afară de culoarea diferită a părului, pe care și-a schimbat-o cel mai probabil Steve într-un mov închis, într-o încercare disperată de a nu semăna deloc cu ea. Parcă ar fi două picături de ploaie. Eric și Rebekah au moștenit mai multe gene de la tatăl lor.

Rebekah are trăsăturile feței mai ascuțite ca și ale tatălui său și Eric, având niște ochi de culoarea smaraldului, în timp ce Steve și mama lor aveau ochi de culoarea chihlimbarului. Singurele trăsături pe care observ că le-a moștenit de la mamă sunt culoarea pieli și a părului. Numai ea, Steve și mama lor aveau pielea mai închisă la culoare. Eric are majoritatea trăsăturilor moștenite de la mamă în afară de culoarea albă a pieli, a ochilor și a părului cu tente auri moștenite de la rudele din partea tatălui lor.

- Ce mai faci, dragă?, spune și se duce și își sărută soția pe frunte.

- Bine. Au acceptat.

- Știam eu pe mâinile cui las restaurantul. Spune Domnul Johnson mândru, cu un zâmbet mare cu gropițe pe față.

- Cine să accepte?

- Îi ști pe domnii în costum care au venit data trecută la restaurant?

- Da. S-au purtat frumos. Chiar se vedea că au cei 7 ani de acasă. Unul dintre ei m-a ajutat să aduc tortul pentru ziua de naștere a unei fetițe și mi-au dat un bacșiș destul de mare.

- Cât ți-au dat?, întreb curioasă, întorcându-mi privirea către Steve.

- Ghicește. Îți dau 5 încercări. Dacă ghicești din prima îți dau 250, dacă ghicești din a doua îți dau 200 și tot așa până la a cincea încercare.

Mereu făcea asta. Mă punea să ghicesc ceva. O dată m-a pus să ghicesc vârsta lui Derek. Profesorul nostru de educație fizică. Atunci puteam câștiga niște pizza de la restaurantul părinților lui. Premiul unu consta în 4 pizza, o sticlă de suc Fanta cu struguri de 3 litri și niște sărmăluțe, locul doi consta în 3 pizza, o sticlă de suc Fanta de 2 litri și niște sărmăluțe și tot așa. Atunci am avut norocul că i-am auzit o dată pe colegii mei vorbind despre el așa că știam răspunsul.

- Ghicești sau nu?

- Stai să mă gândesc. Spun încercând să îmi reamintesc ce vârstă au spus ei că are. Dacă câștigam locul unu puteam împărți prada cu ceilalți, chiar și cu Sebastian. Asta ar însemna masa noastră pe 2-3 zile.

- Îmi dai răspunsul acum sau anul viitor? Oferta este valabilă doar acum.

- 36

- Ce?, întreabă Steve surprins, cu fața albă ca varul și cu gura deschisă.

- Cum ai ghicit?, spune în timp ce trece repede de la starea de șoc la furie.

- Ce pot să zic? Am o intuiție fenomenală.

- Ar trebui să primești premiul pentru ,,cel mai modest om din lume,,. Nu, de pe pământ...De ce nu de prin tot Universul?, spune și râde de propria remarcă.

Atunci am avut noroc. Eram în clasa a 4-a, la ora de sport. Nu i-am zis, nici până-n ziua de azi că auzisem vârsta profesorului în vestiar de la colegi. Dacă câștigam și acum puteam să pun banii ăia deoparte pentru facultate. Steve oricum nu trebuie să își facă griji legate de bani. Îi are pe părinții lui care îi cumpără de toate.

Masa din față era rotundă cu o față de masă albă pe deasupra. Mă holbam la modelul acesteia cu orhidee roz și roși de pe el în timp ce îmi storc mintea în căutarea unui răspuns, când îmi aduc aminte că l-am observat într-o zi pe Steve cu niște domni îmbrăcați în negru. Aceștia îi dădeau niște bancnote galbene în restaurant și una verde, dar câte mai exact? Galbenul vine de la suma de 200, iar cea verde de la 1. 

Dacă cea mai mare sumă, pe care este dispus să o ofere este 250, înseamnă că suma pe care ar deține-o ar fi dublă sau triplă. În mod normal el pariază cu sferturi, dar când este încrezător că nu o să ghicesc ca acum, pariază mai mult.

- 4 bancnote de 200 de lei și una de un leu.

I se albește pielea, căpătând o nuanță deschisă de maro. Dă să spună ceva, dar cuvintele parcă îi rămân blocate în gâtlej.

- A ghicit sau nu Jaime?, spune domnul Johnson cu sclipirea jucăușă a unui copil ce tocmai a aflat că o să primească o bomboană.

- De unde ai știut exact cât am primit? Ai trișat.

- Cum să trișeze? Dacă nu i-ai zis suma înainte, de unde avea ea să știe ce bacșiș ai primit?, spune domnul Johnson, cu un zâmbet mic cu gropițe.

- Dar..., dă să protesteze el.

- Ce te-am învățat eu pe tine?, întreabă în timp ce și își pune mâinile în șolduri. Repetă te rog ce te-am învățat.

- O promisiune este o promisiune. Spune și își dă ochi peste cap.

- Nu îți face griji în legătură cu banii. Steve o să se țină de promisiune. Nu-i așa Steve?

- Chiar nu trebuie, domnule Johnson.

- De ce îmi zici domnule? Poți să îmi spui Martin. Nu este pentru prima dată când mă vezi.

- Cum adică? El a promis, el să își țină promisiunea. Dacă promiți ceva te ți de acel lucru până la capăt, nu te răzgândești. Spune doamna Johnson și se uită încruntată către Steve.

- Sunt sigur că fiul meu o să se țină de promisiune. Nu-i așa, amice?, spune și îi ciufulește părul prietenește.

- Da, tată.

- Acum să trecem la alte treburi. Cine vrea bruschete?

După ce dă coșul care trece pe la fiecare în parte pe la masă, Martin începe să ne povestească despre noul meniu de la restaurant. După ce termină cu restaurantul, începe să ne pună întrebări despre școală, îl întreabă mai apoi pe Eric ce a mai pictat, pe Rebekah despre cartea la care lucrează. Se pare că lucrează la o carte de poezii, la îndemnul lui Martin, care încearcă să îi susțină în demersurile lor creative. ,,Dacă tot scrii, de ce să nu și publici?,, ne spunea des fraza urmată de alta care suna așa ,,Trebuie să te folosești de talentul pe care l-ai primit de la natură cât mai bine și des posibil. Dacă îți poate aduce și bani e și mai bine. Trebuie să alegi un domeniu care să te atragă, altfel o să rămâi blocat într-o buclă, ca un șoarece în capcană.,, El a fost și singurul care l-a susținut pe Steve, când a vrut să își vopsească părul în mov.

- Tată?

- Da, amice?

- De ce s-au adunat atâția oamenii pe stradă?

- Nu știu.

- Am auzit că au prins o vrăjitoare. Spune Eric cu o voce gravă.

- Atea-s numai prosti. Nu există vrăjitoare. Spune Martin, o încruntare ivindu-se pe față.

- Ce limbă vorbesc?, întreb curioasă și mă uit către Martin.

- Pun pariu că nici ei nu știu, dragă. Spune Martin și începe să râdă.

Începem să râdem cu toți și să facem tot felul de speculații legate de faptul că ar putea începe din nou epidemia de coronavirus.

- Putem să mergem și noi, tată?, întreabă Steve cu o față de cățeluș. Te rog!

- Da. Te rog, tată. Încep să îl roage în cor Eric și Rebekah.

- Nu văd de ce nu. Mai întâi să vedem dacă e de acord și mami, bine? Ce crezi dragă?

- Eu nu am nici o problemă cu asta. Doar să vă luați o pereche de mănuși și o mască.

- Nu ne însoțești?

- Nu. Scuze, dar nu am timp. Tu poți să te duci acolo cu copii. Se pare că în timp ce noi dezbăteam subiectul plecatului ei s-au pregătit deja. Spune zâmbind cu fața întoarsă mai mult înspre noi.

- Să nu vă îndepărtați de tatăl vostru și să aveți grijă.  Jaime?

- Da, doamnă Johnson?

- Poți reveni după aici? Trebuie să îți dau ceva.

- Sigur.

,,Ce trebuie să îmi dea? Cel mai probabil are ceva pentru Doamna H. Dar nu mi-a zis nimic despre așa ceva. Poate nu a apucat. Nu m-am întâlnit deloc azi cu ea.,,

- Mulțumesc! Și Jaime, încă un lucru.

- Da, doamnă Johnson?

- La mulți ani!

- Mulțumesc!

- Știu că este destul de târziu și că ziua ta a fost pe 12, dacă nu mă înșel, dar nu prea am avut timp. Scuze!

- A fost ziua ta naștere, dragă? Scuze! Am uitat.

- Nu e nimic.

- Ce îți dorești de ziua ta?

- Nimic.

- Cum adică nimic?

- Sunt bine cum sunt. Nu trebuie să îmi luați nimic.

- Nu te cred. Tot o să îți iau ceva. Ce zici de o carte? Spune Doamna Johnson cu hotărâre.

- Îți voi face un tort. De care ți-ar plăcea? Cu caramel? Spune Martin cu un zâmbet mare pe față și cu o sclipire de entuziasm în ochi. Putem sărbători împreuna asta, doar nu în fiecare zi este ziua ta de naștere.

- Vom vorbi mai încolo despre asta. Acum trebuie să plecăm. Pa! Spune Steve și oprește conversația.

- Pa! Să aveți grijă de voi și să nu vorbiți cu străinii.

- Pa!, spunem fiecare pe rând ieșind afară în șir indian pe ușa din față.