Katherine

          Închid jurnalul, dar nu înainte de a pune un semn de carte acolo unde am rămas. Am găsit cartea în pod după ce am făcut curățenie cu mama și de atunci a stat mai mult în sertarul de la dulap. O mai luam din când în când noaptea, dar niciodată până acum nu avusesem curajul de a o deschide să o citesc. Am vrut să fac asta de sute de ori dar nu știu ce mă oprea din ai citi paginile îngălbenite de timp și de umezeală. Apucam să o deschid să citesc câteva cuvinte, dar după mă opream și o închideam. Cartea mereu mi-a dat un sentiment neplăcut de nesiguranță și frică, de parcă a-și fi fost urmărită chiar în acel moment de o forță nevăzută sau de către o persoană care îmi măsura fiecare mișcare, criticându-mă în sine. Aceste sentimente se terminau atunci când închideam cartea și o puneam înapoi cu blocul de desen. Asta se întâmpla iar și iar încontinu până ce ieri nu mi-am făcut curaj să o fac. Mă duceam la școală unde nu puteam să mă concentrez la ore din cauza ei, întrebându-mă ce ar putea conține și acasă eram curioasă care ar putea să fie motivul pentru care nu mă simțeam în largul meu să o citesc. 

Pun cartea înapoi pe birou, chiar lângă laptop. Mă ridic din pat și mă uit în partea stângă ca să observ că Alice a adormit cu căștile în urechi. I le iau și le pun pe masă. După ce fac asta îmi plimb privirea prin cameră ca să observ cu surprindere că a începeut deja să se întunece prin jur. Simt cum mă cuprinde un fior de gheață prin tot corpul. Ca și cum cineva ar fi suflat un aer rece înspre mine. Mintea îmi dă de știre că mă privește cineva, dar cine? Mă uit la Alice ca să constat că dormea în continuare dusă fiind în lumea viselor.

Mă apropi cu pași stângaci înspre fereastră ca să mă pot uita de după perdele afară. Strada era goală, doar niște lampadare străpungând pâcla întunecată ce amenință să cuprindă mica străduță Lenxington Nr. 71. Strada poartă numele faimoasei autoare Lexington care a trăit prin anul 2020, atunci când a apărut coronavirusul. A fost una dintre puținele persoane de la care mai deținem ceva însemnare scrisă cu informați sau date de pe atunci. Am citit în una dintre biografiile acesteia că nu a avut prea mult noroc când era în viață. Doar după decenii după ce a murit ea oameni au început să îi aprecieze cu adevărat lucrările, ca la majoritatea scriitorilor și artiștilor nu era prea apreciată atunci când era vie doar după moarte lumea a început să descopere valoarea lucrărilor ei. Cred că asta se aplică cam la toată lumea. Oare moartea îți dă cu adevărat valoarea pe care nu o aveai atunci când încă mai erai sau este altceva? Este oare cum a zis Ana Frank regretul? Sau conștientizarea a ceva sau cineva care lipsește? Ori oare este cum zic uni psihologi ca Kevin Dutton doar o transpunere emoțională, ideea că am putea și noi să ajungem acolo ca și mortul? Ce mă calcă pe nervi când nu știu răspunsul la o întrebare ce la prima vedere pare atât de banală cum ar fi sensul vieții căutat de atâția filozofi. Deschid telefonul și văd că am mai multe mesaje de la Ariel. Oare ce vrea?