Eveline:

Când ajung în fața casei observ luminile aprinse în toate încăperile, ceea ce este un semn rău. Încerc să descui ușa, însă aceasta este blocată. Simt cum sentimentul de frică mă acaparează, mintea fiindu-mi umbrită de gânduri neplăcute. După încă două încercări renunț și mă îndrept către intrarea din spatele casei, care este întotdeauna deschisă, lucru care mi se pare nesigur, dar nimeni nu bagă în seamă acest aspect. Intru neliniștită în bucătărie. Liniște. Peste tot liniște. Las ghiozdanul pe masă, apoi îmi torn un pahar cu apa. Mă uit la ceas si observ cu surprindere că este trecut de ora șapte, mama lipsind de acasă. Panica pune stăpânire pe mine. Îmi caut telefonul cu disperare, iar după câteva minute îl găsesc la fundul ghiozdanului, acoperit de cărți și caiete. Folia de sticlă este ușor crăpată în colțul de sus al celularului, dar este un lucru neimportant în momentul de față. O apelez pe mama și tresar când aud sunetul soneriei venind din camera de zi. Mă îndrept către încăperea în care se află telefonul și rămân înlemnită în pragul ușii. Abygail Liams se presupune că este femeia din fața mea, însă este de nerecunoscut. Părul roșcat, aranjat meticulous zi de zi a căpătat un aspect dezordonat, neîngrijit, arătând de parcă nu a fost pieptănat niciodată. Chipul îi este luminat de razele lămpii de lângă ea și remarc urmele de rimel de pe obrajii ei, care constituie o dovadă clară a faptului că a plâns înainte de a ajunge eu acasă. Hainele îi sunt șifonate, pantofii fiind aruncați pe canapea, alături de geanta și telefonul ei. Mă uit la ea, femeia puternică ce m-a învățat cum să realizez tot ce îmi propun și simt cum o parte din mine se frânge. Mă apropii ușor, cu precauție, fără a avea intenția de a o speria. Tresare brusc, apoi își întoarce capul către mine și îmi oferă un zâmbet șters. Îi zâmbesc la rândul meu, apoi se întoarce la ceea ce făcea înainte să intru în încăpere. Întrețin câteva momente liniștea din cameră până mă hotărăsc să rup tăcerea:

-Bună! Cum a fost ziua ta?

Aștept un răspuns din partea ei, dar aceasta se comportă ca și cum nu m-ar fi auzit. Mă așez lângă ea și îmi pun mâna peste a ei. La contactul cu pielea sa, simt că este rece ca gheața si tresar speriată. Repet întrebarea și nu primesc niciun răspuns. Hotărăsc să rămân lângă ea, fără a o deranja. Privesc către măsuța din lemn și observ markere, culori si pixuri împrăștiate pe toată suprafața acesteia, alături de o riglă și un teanc de foi. Aș vrea să îi iau pixul din mână și să o fac să fie atentă la ceea ce o întreb, dar nu este indicat să adopt un comportament care o poate speria deoarece există riscul de a îi provoca starea de anxietate pe care, din fericire, reușește să o reprime cât timp își urmează tratamentul. Mă întreb dacă și-a luat astăzi medicamentele. După ultima discuție serioasă purtată cu ea, a înțeles că nu se poate juca cu sănătatea ei psihică și a fost de acord să își ia pastilele conform prescripției medicale, promițând că nu se va abate din drumul către vindecare. Totuși, pot băga mâna în foc că astăzi și-a încălcat promisiunea. Mă ridic ușor și mă îndrept către bucătărie cu intenția de a verifica coșul de gunoi, dar ceva îmi atrage atenția. O folie argintie cu douăsprezece pastile se află în spatele storcătorului. Înșfac indiciul decisiv care îmi confirmă teoria cu privire la cele petrecute și mă duc înapoi în sufragerie. Iau loc pe partea opusă a mesei, pentru a putea sta în fata ei și pun folia pe masă. Își ridică privirea ,iar atunci observ o străfulgerare de teamă pe chipul ei, care este mascată printr-un zâmbet fals.

-Ce sunt astea? Întreb încercând să îmi mențin calmul.

-Pastile, răspunde mama, dar îi surprind tremurul din glas. Sunt pastile, repetă încercând să se convingă pe ea că sunt doar niște nenorocite de pastile.

-Ce am vorbit noi două? Ce te-am rugat eu să faci? o dojenesc ca pe un copil.

-Să îmi iau pastilele, spune mecanic. Trebuie să îmi iau pastilele.

-Da, este necesar să le iei, conchid si mă pregătesc să scot din folie doza pentru seara asta.

Privirea îi rămâne fixată pe degetele mele, apoi văd o schimbare bruscă pe chipul ei, care este schimonosit de furie. Mă ridic înainte să cadă masa peste trupul meu și scap pastila pe podea. Mă privește cu ură și dezgust chiar înainte de a se năpusti asupra mea. Mă trântește pe podea în încercarea disperată de a îmi smulge folia din mâini. "Pacientul poate prezenta un comportament agresiv față de sine sau de ceilalți, pierzându-și în totalitate controlul". Cuvintele medicului îmi răsună în minte, avertizându-mă în legătură cu ce a "ales" mama. În seara asta comportamentul agresiv îmi este "dăruit" în totalitate mie. Încerc să o dau jos de pe mine, dar este suficient de puternică încât să rămână în aceeași poziție. Simt cum plămânii îmi iau foc la contactul pumnului ei cu pieptul meu și rămând nemișcată pentru cele mai lungi secunde trăite, timp în care recuperează medicamentele. Încep să tușesc și mă străduiesc să le ofer plămânilor mei oxigenul de care au mare nevoie. După două minute, care mi s-au părut ore, reușesc să îmi reglez respirația. Observ că masa este la locul ei, iar mama își continuă activitatea ca și cum nimic nu s-a întâmplat.

-Ce naiba faci acolo? strig, dar vocea mi se frânge.

-Programul pentru săptămâna viitoare, mă lâmurește degajată.

-Dar, mama, l-ai făcut acum câteva zile.

-Nu era suficient de detaliat, Eveline, mă atenționează.

-Ia-ți nenorocitele de pastile! Acum! țip, iar de data asta se aude ca un strigăt.

-Nu ridica tonul la mine, domnișoară! se răstește enervată. Ce ai pățit la gât? întreabă brusc îngrijorată. Încearcă să mă atingă, însă mă feresc. Se uită la mine și pot vedea inima ei spărgându-se într-o mie de bucăți.

"Pacientul poate uita ce a făcut în timpul căderilor nervoase sau a momentelor de rătăcire, fiind indicat să nu le reamintim faptele săvârșite pentru a nu se interioriza. În astfel de cazuri anxietatea poate deveni mai puternică, ajungându-se chiar la depresie".

-M-am zgâriat azi la ora de sport, spun pe nerăsuflate.

-Nu mă minți! Nu îndrăzni să mă minți! se revoltă aceasta.

-Bine, zic fiind pregătită să cedez. Tu, adică eu m-am rănit singură. Eram suparată și nu știam că ești acasă. Îmi pare rău.

-Eveline, trebuie să fii puternică! Nu te poți lăsa acaparată în halul ăsta de emoții, mă ceartă ea și îmi aruncă folia cu pastile. Ia astea, mă îndeamnă. Ai mai mare nevoie de ele decât mine.

Rămân nemișcată, dând din cap în semn aprobator apoi urc scările, îndreptându-mă către camera mea. Ajung în locul meu de suflet, închid încet ușa și simt cum alunec pe podea, lacrimile șiroind fără încetare. Inima mi se frânge în mii și mii de fragmente, știind că nu le pot aduna pe toate. Simt cum durerea pune stăpânire pe mine și încep să mă joc cu folia din mâinile mele. Poate că am nevoie de o pastilă sau două. Când sunt pe punctul de a lua medicamentul, aud suspine venind de jos. Las folia, îmi șterg lacrimile și cobor. O găsesc pe mama pe canapea, plângând în hohote. Mă reped către ea apoi o trag în brațele mele, moment în care lacrimile nu mai au cale de întoarcere. Plângem amândouă, strângându-ne una la pieptul celeilalte, sperând la ceva mai bun. După un timp se îndepărtează de mine, trecându-și degetele fine peste rana de pe gâtul meu, apoi suspină adânc.

-Eu am facut asta, își dă seama, tremurând.

-E în regulă, o liniștesc. A fost un accident. Nici măcar nu mă doare, o mint, conștientizând că așa e mai bine.

Își duce terifiată palmele la gură și începe să hohotească, zguduindu-și corpul firav. O privesc si sufletul îmi este străpuns de sute de pumnale. Nu vrea să mă rănească. Ea nu vrea să fie în starea asta, să ajungă să-și rănească copilul. O iau in brațe și îi șoptesc că totul va fi bine, că vom trece peste și că se va vindeca. Adoarme lângă mine. Îi privesc chipul dominat de durere, suferind până și în somn. Îi aduc o pătură și o învelesc.

-Te iubesc, Eve, murmură apoi se întoarce pe partea opusă.

-Am nevoie de tine, mami! Te implor, întoarce-te! Șoptesc, deși știu ca nu o să audă.

Ochii mi se umplu de lacrimi și fug spre camera mea. Încui ușa, apoi intru în baie și dau drumul la apa de la robinet , după la cea de la duș. Eliberez strigăte pline de furie, durere, dau cu pumnii în faianța ce imită marmura, apoi mă preling pe gresie. Mii de lacrimi imi brăzdează chipul și simt cel mai dureros tip de plâns: renunț. Am renunțat să mai sper. Fiecare celulă din mine se prăbușește, își uitâ funcția pe care trebuie să o îndeplinească, apoi toate mor treptat. Simt cum îmi pierd cumpătul. Încerc să mă opresc, să îmi revin, să fiu puternică. Încerc să îmi repar inima. Încerc să supraviețuiesc durerii. Apoi realitatea mă lovește din plin: în seara asta puteam să fiu omorâtă de mama mea.

Mă opresc. Mă ridic de pe gresie, opresc dușul, îmi dau cu apă pe față , închid robinetul. Nimic. Nu mai simt nimic. Am amorțit. Îmbrac pijamalele, mă întind în pat. Îmi iau pătura și o strâng la piept. Văd poza mea și a mamei făcută la începutul clasei a noua. Stâng din dinți, încercând să opresc lacrimile.

Sunt bine, îmi repet în gând.

Vreau să zâmbesc.

Pot să zâmbesc.

Trebuie să zâmbesc.

Simt că mă sufoc, dar pot să mă salvez singură.

Adorm.

Deci, ăsta este capitolul de astăzi..nu pot descrie câte emoții m-au cuprins când l-am scris. Am plâns. Sper sa va placa!❤️