Tremura tot și era în stare de șoc, corpul său se simțea amorțit iar gâtlejul îi era uscat.

-Ce naiba..m-am trezit din morți? Rosti în șoaptă cu o voce destul de răgușită.
Se ridică din patul rece dar moale pe care era întins, cu încetinitorul, cei drept, căci nici picioarele nu și le simțea, dar într-un final reuși. Se propti de peretele alb și rece, când picioarele îl lăsară, dar nici după câteva secunde, corpul îi lovi podeaua, ce era imaculată, așa că nu avea de ce să se îngrijoreze.
Dorința sa cea mai mare era să se țină pe picioare și să găsească un pahar cu apă căci era extrem de deshidratat.
Cum era acum pe jos, își luă câteva secunde în a analiza camera în care se afla până să mai de-a o încercare în a se ridică.

Se repezi la ușă însă era încuiată, în scurta încercare de a o sparge cu lampa de pe noptiera de lângă pat, acesta se gasi în următoarea secundă proptit de ușă cu cioburi la tălpile și picioarele sale, câteva intrându-i pe sub piele însă asta nu îl afecta atât de tare, ci doar îl făcu să icnească de câteva ori din cauza durerii provocată pe moment.

Pași se auzeau în afara camerei, ce l-au făcut pe Mihai să bată în ușă cu pumnii din ce în ce mai tare, chiar dacă de abia mai avea forța și energia necesara, în speranța ca cineva să îl audă și să îl lase liber.

O asistenta descuie ușa împingând-ul pe șaten din tocul ușii.
Pe fața ei se putea citi destul de clar că habar n-avea cine era omul ce zăcea printre cioburi plângându-și de milă. Îl privea dezgustată și fără pic de remors sau milă.
-Nu poți să îți ții fleanca? Doamne, cât urăsc când am de a face cu pacienți ca tine! Vă credeți mai importanți că sunteți plasați la camerele vip și credeți că vă puteți face de cap p-aicea. Dar nu vă merge cât timp eu sunt în tură.

Asistenta dădu să îl apuce de mână după ce își scoase un sedativ și o injecție din buzunar însă Mihai se feri retrăgându-se puțin mai în spate.

-Pacient, eu zic să nu te pui cu mine că nu îți merge. Continua aceasta.
Care-i numele tău?

Mihai tăcu iar după câteva minute o liniște mortuară își făcu loc între cei doi.

-Deci nici numele nu ți-l știi, huh? Sau ești mut?

Mihai dădu din cap dezaprobator.

-Nu-ți știi numele sau ești mut? Vorbește dacă poți că d'aia ai gură.

-Mihai Eminescu...Veșnic Doctorat în multe științe nefolositoare.
Fost bibliotecar când a și predat biblioteca.
Fost revizor la școala de fete.
Fost redactor, un șef al foivitelor de pripas.
Mulțumită?

Se găsi vorbind însă nu își amintea nimic din ce tocmai spusese.
A fost el toate acestea?

-Nici nu mă așteptam la altceva, desigur, dacă ești poetul Mihai Eminescu, eu sunt Regina Maria.
A

sistenta începu să râdă haotic amuzată de propria sa glumă.

-La dracu! Da-ți-mi drumul! Șatenul răzbucni după câteva secunde văzând că asistenta nu era atentă la el ci la ce se petrecea pe hol unde doi pacienți se luară la bătaie, între timp, acesta îi apucă seringa asistentei din mână și o injectă cu sedativul, aceasta căscând larg, fiind acaparată într-un somn adânc nu după mult timp.

Nu mult i-a luat până o idee îi trecu prin minte, știa că dacă iese simplu pe ușă, probabil doctorii îl vor recunoaște, chiar dacă el încă nu avea nici o idee de ce se afla acolo, însă știa că nu e cale de scăpare. Încuie ușa, trăgând-o pe asistenta înăuntru ca să nu lase de bănuit ca mai apoi să se găsească făcând o lungă sfoară din cerșeafurile de pe pat și cele din dulapul mare ce ocupa mai mult de un sfert din camera.
Legă o parte de calorifer iar pe cealaltă parte o aruncă pe fereastră începând să coboare pe ea, cedând și lăsându-se să cadă pe pământ când mai era un metru până jos.
O luă la fugă ieșind din curtea spitalului, se cățăra peste gardurile imense ale instituției ce nu lăsau pacienții să vadă absolut nimic din ceea ce se petrecea în afară și rămăsese încremenit deasupra căci nu îi venea în a crede ceea ce ochii îi vedeau.
Clădiri imense de zici că erau zgârie nori, vehicule ce nu semănau cu caleștile cu care acesta era obișnuit.
Priveliștile noi îl făcură să cadă de pe zid căci era prea uimit încât să se mai gândească unde era în acel moment. În următorul, fiind leșinat pe trotuar din cauza căzăturii.

-Doamne, astea-s noile modele de călești făcute de guvern?
Vai...vai de capul meu, la ce s-a ajuns, dar nici ăia de la Viena nu sunt mai evoluați decât am ajuns noi să fim. Își făcu cruce în timp ce șopti încă captivat de tot ce se petrecea în jurul său și păși pe autostradă, șoferii începând să îl i-a la înjurături și să îl huiduiască căci era pe cale să pornească două accidente rutiere.

Se opri in mijlocul drumului, trăgând aer adanc în piept destul de dezorientat.
-Tinerii din ziua de azi, nu mai au respect. Se răsti în timp ce își continuă drumul, traversând pe partea cealaltă a drumului, unde doi bărbați ce transportau obiecte către un anticariat chiar la câțiva pași de el, treceau pe lângă acesta după ce ridicară din furgoneta firmei, o oglindă imensă.
Mihai inevitabil se văzuse în ea ceea ce îl facu să se mire de a să înfățișare.
-Tinerilor, i-a stați așa! Țipă șatenul după ei în timp ce îi urmă, oprindu-se in fața oglinzii.
Ăsta..ăsta-s eu? Da zici că am 30 de ani, cum de n-am îmbătrânit?

-Ăsta-i senil, dă-i înainte, mai avem marfă de descărcat și trebuie să terminăm până la patru. I se adresă unul dintre bărbați colegului său.

-Nu, nu, nu. Stați așa!

-Ospiciul e pe partea cealaltă a drumului, pari să ai nevoie de o verificare, tinere!

-Așteptați, am o întrebare!

-Spune?

-În ce an ne aflăm?

-2017, altceva?

-Atât, mulțumesc mult.
După ce bărbații o luară înainte, acesta o luă la pas, fiind pus pe gânduri.
2017?...2017? Cum e posibil așa ceva? Cum de încă sunt tânăr, de n-am îmbătrânit?
Ionică... Ionică mai e?
Trebuie să îl găsesc, trebuie să iau locomotiva și să mă întorc la Iași.