vă rog, iertați-mă!
n-am știut să fiu un bun samaritean
pentru crezul meu
mi-a fost teamă că voi fi înșelată la gramaj
de cantitatea de sentiment rămas
pe o ECG și n-am putut dormi
aveam atâta sălbăticie în mine
(și încă am)
am crezut că unicitatea mea frumoasă
trebuie legănată pe picioare din când în când.

simonica, fata mamei și băiatul tatei, pe cine iubești cel mai tare din lume?
îmi astup urechile imediat la auzul numelui meu pe vârf de limbă neatotștiutoare
ce-i cu vocea asta de-mi zgâlțâie timpanele?

n-am echilibru pentru încă un poem de dragoste fără destinatar
scriitura asta e menită să se șteargă
pe ritmuri de jazz.
vreau să înțelegeți că iubirea e lacrimogenă
pentru oamenii slabi de inimă
ca tata
ca tine
și ca mine.

la nivel celular
lizozomii nu pot distruge toate particulele de pro-iubire dacă
tu nu te răsfeți ca o fetiță dulce
și nu ca un băiat imun
de pildă am început să-mi învăț pupilele
să se dilate la o carte bună
și la o ciocolată de patru ace
nu la orice fleac țărănesc
și viermi angoși.

câteodată fericirea mă îneacă
(adică mereu cu m de la mama)
și drept raspuns apare nevoia de autovătămare tisulară
adică între două puncte din trei (de suspensie)
spațiul e o cădere în vid fără țipete și marijuana
doar simona fără drept de apel
la libertăți și ceva metafizică.

în definiție cu margini
îmi pare rău pentru toate rozele sacrificate
pentru a evidenția ceva ce cuvintele nu-și permit
ȘI
poemelor mele de dragoste nescrise vreodată
vouă vă dedic clipirile mele pe călcâie
ochii mei n-au bariere
tot într-un el aș vrea să mă oglindesc la nesfârșit
dar are pleoape umane
iubirea e o povară
pe umerii mei goi și reci.

《pentru iubirea mea de roze și toate poemele de dragoste amuțite în peisaj într-un martie plouat de 2021》