Helios,
nu al lumii,
ci doar al meu,
ascultă-mi ruga aprinsă
ca tămâia pe soba bunicii mele
și privește-mă cum ard
de dor de dorul meu de eternitate,
dar înainte de asta
uită-te la tine
cum mă lași să-ți ung
pieptul cu untdelemn
ca o nefemeie,
cred că ai ghicit în astre
că sunt lumina ascunsă
printre coastele primei femei
care te-a iubit.
însă eu nu,
nu pot să știu ce-i iubirea
când imaturitatea
îmi flutură printre gene
căutând sinonimul cuvântului splendoare,
iar mie îmi vine
să-mi dau capul de toți norii
când nu găsesc nici măcar
o urmă de poezie
sfâșiată de ghearele timpului.

aș vrea să mă oglindesc în tine la nesfârșit.
ești dragoste de întuneric
și nu dragoste de ochi lumești
și știu asta
de pe vremea când
împărații pământului
se răscoleau
împotriva lui Dumnezeu,
iar eu,
înfiorată de existența
atâtor viețuitoare
aflate la picioarele tale,
atom cu atom,
am devenit umbra ta.
fiziologic,
s-ar numi stratul descuamant al privirilor tale aruncate pieziș
fiecărei stele căzute
din nimbul tău.

mi-aș dori ca fiecare astru
să-mi fie mamă vitregă,
din pântecul lor
să răsară același tu
mai viu ca niciodată
și-n mine
să aibă loc
ciocniri de globule,
din nas să-mi iasă tot sângele
și din sânge -
toate păcatele ce nu vreau
ca tu să le comiți
mai moarte decât nemurirea.

《rugăciune către un el》