Tiffany

         E teribil! E o scenă de groază! Îl văd pe străin cum se arunca peste coloana lui Derek, dislocându-și și el cotul. Derek nu se mai mișcă. Apoi îl văd pe străin ridicându-se de jos, cu brațul drept atârnând fără viață și venind spre mine, șchiopătând, târându-se cu tot cu coastele fracturate ce dansau prin el la fiecare pas. Încep să tremur nervos și mă dau din ce în ce mai în spate, până ating peretele cu ceafa. N-am scăpare. Dacă își va ignora durerea și părțile sfâșiate va putea să mă omoare chiar și fără mâini, dar eu aș putea încerca să-i rezist totuși. Îmi maschez planul încropit pe moment prin simpla mea expresie îngrozită, dar când se apropie mai mult de mine sar în față și-l lovesc c-o repeziciune incredibilă în bărbie. Apoi, cât timp e dezorientat, fac un pas în lateral, ajung în dreptul lui, îmi împreunez palmele și-l lovesc cu pumnul în zona cefei. Am auzit că dacă te lovești destul de tare în acea zonă poți murii pe loc, așa că atunci când tipul cade leșinat în față, îmi scot pantoful din picior și-l lovesc atât de tare că din gură începe să îi picure sânge pe podea. Când îmi dau seama că nu mai e un pericol și că nu se mai ridică, mă întorc către Derek.
         Mă așez în genunchi lângă el și îi verific pulsul. Este foarte scăzut, dar încă mai trăiește. Disperată, strig după ajutor, însă nimeni nu vine. Nimănui nu-i pasă că în această cameră de tortură mor oameni. Nimănui nu-i pasă de ce li se întâmplă celor ce vin aici, așa cum nimănui nu i-a păsat vreodată de mine. Ei bine, lui Derek i-a păsat și cred c-a fost singurul. I-a păsat suficient cât să nu mă lase să pier și a făcut-o până la final. De ce? Nu voi ști niciodată, mai ales dacă nimeni nu vine să-l ajute. "E încă în viață! Puteți să-l salvați!" strig, dar nimeni nu pare că m-aude. Pulsul lui Derek încetinește iar sângele începe să i se împrăștie peste tot pe podea. În nici 3 minute, Derek moare și nimănui nu i-a păsat. Sunt devastată. Nu-mi pot stăpâni sentimentele, așa că lacrimile încep să mi se formeze în colțul ochiului și să se prelingă pe obraz. Asta a fost. Ar trebui să-mi fie teamă de-acum înainte de cine va intra pe ușa aceea, dar, surprinzător, nu-mi este. "Să intre oricine! Să intre și să mă omoare pe loc, pentru că nimic nu mai contează!" îmi zic.
         Nu pot sta așa, trebuie să fac ceva cu cadavrele. Nu le pot lăsa aici, însă nici de dus nu am unde să le duc. Decât...hmm...pe toboganul de gunoi. Până la urmă asta va trebui să fac, fie că-mi place, fie că nu. Îl târăsc pe tipul cel nou până în dreptul deschizăturii de pe perete și încerc să-l bag pe-acolo. Nu merge. Nici lui nu-i încap urechile și, în plus, este și cam voluminos din pricina hainelor. Mă străduiesc și încerc orice, dar nimic nu pare să meargă. Îl îndes cu picioarele înainte - se blochează, îl bag cu mâinile înainte - se blochează. N-am decât o singură variantă: să-l tai ca să încapă. Varianta asta mă îngrozește cumplit, pentru că știu că va trebui să-l tai și pe Derek, dar mă încurajez singură, spunându-mi că oricum nu mai simte nimic. Totuși mă și întristez în același timp, gândind că oricum nu mai este în viață ca să mai simtă ceva. Aștept prânzul. Parcă durează o eternitate, dar când sosește îi iau și-l pun deoparte. Apuc cuțitul de plastic destinat mie și-i rup folia protectoare. Ca să mă ocup de tipul cel nou, îi dau jos pantalonii. Îmi fac curaj, îi mai verific odată pulsul și când mă conving că e cu adevărat decedat, încep să-i tai fâșii groase de carne de pe coapse.
         Încep c-o tăietură mică. Văd pielea rupându-se și dezlipindu-se din cauza lamei mele zimțate de plastic. Piele care se taie greu, trăgând după ea un strat de carne cu vene despicate și ciopârțite la capete. Venel din care sângele se revarsă extrem de lent față de un puls normal și mușchi ce își întind fibrele albicioase greu de rupt, mai ales cu un cuțitaș ca acesta. Continui să tai carnea de pe os ca și cum aș rupe o cârpă veche ce se destramă cu un pârâit teribil. Mă opresc când ajung în dreptul genunchiului și trag zdravăn până ce rămân doar cu bucata tăiată în mână. Când mă uit la ea îmi vine instant să vărs, așa că alerg până la baie și vomit, simțindu-mă ca și cum mi-ar da tot stomacul pe-afară. Mă întorc în câteva minute, târându-mi picioarele pe jos și continui ce-am început și cu celalalt picior. Carnea s-a mai albăstrit și întărit. Sângele nu mai circulă, așa că începe să formeze cheaguri, dar reușesc să îndepărtez o porțiune de carne numai bună pentru a asigura trecerea cu ușurință a cadavrului prin compartiment.
         Acum trebuie să mai tai urechea. Am văzut deja cum ar trebui să arate asta, așa că nu-mi fac griji. Totuși, în momentul ăsta curiozitatea mea e mare, mult mai mare decât ar fi trebuit să fie. Deci, în loc de ureche, decid să-i tai nasul. Doar ca să văd cum ar arăta. Ca să nu mor proastă, după cum s-ar zice. Nasul este din zgârci, cam ca și urechea. Ar trebui să se taie la fel de ușor. Încep de la bază și din nu știu ce motiv ciclul ăsta de taiere mă duce cu gândul la șoriciul de porc. Mă trece un fior, iar mâna începe să-mi tremure în timp ce nările i se lărgesc și sinusul îi devine foarte proeminent, ca fiind o adâncitură ce se afundă tot mai mult în cap, până dispare sub forma unei găuri negre și lipicioase, roșie de sânge pe margini. Ridic nasul în dreptul feței și-l întorc cu partea însângerată înspre mine. Puful nazal care se combină cu mucozități și sânge pe jumătate închegat pune capac oricărui dram de curaj naiv și curiozitate de moment. Simt fierea cum mi se ridică în gât și știu că nu mai ajung la baie de data asta, așa că bag capul cât pot de mult în toboganul de gunoi și-mi vars stomacul înăuntru. Treaba asta este oribilă. Nebunia asta cu tăiatul și compartimentul îngust...un gând atât de oribil îmi inundă creierul în cât simt că nu mai am aer. L-au făcut special așa, tocmai pentru a trebui să te mutilezi ca să intri înăuntru. Las nasul tăiat să alunece pe tobogan urmărindu-i mersul cu scârbă. Se rostogolește până la luminița din capătul tunelului, dar în loc să cadă undeva, așa cum mă așteptam, un bâzâit începe să se audă cu ecou din fundul compartimentului cel lung, apoi un sunet oribil, ca de blender și (deși, cei drept, cu greu din pricina luminii scăzute) observ bucățele mici sărind pe tavan și pe pereți. Mă dau înapoi îngrețoșată. Nu doar că trebuie să te mutilezi ca să intri pe gaura asta strâmtă, dar este și o capcană a morții, deoarece, odată ce ai ajuns acolo nu mai scapi nemăcinat, fără să fi făcut bucățele și să ți se sfărâme oasele. Îmi pare totuși rău pentru cel ce-a încercat să scape pe-acolo. Mă gândesc doar la cât de speriat o fi fost când și-a văzut propriul sfârșit și mă ia nostalgia.
         Îl iau pe tipul cel nou de brațe și-l târăsc până la compartiment, după care îl bag înăuntru și-l las să alunece. Același sunet oribil de blender pus în funcțiune răsună cu ecou din fundul micului culoar și știu că băiatul este tocat mărunt. Îi arunc înăuntru și bucățile de carne pe care i le-am tăiat de la coapse și le văd și pe ele dispărând. Mă duc la baie și iau cârpa ruptă din tricoul meu, deși curată, tot distingându-se urme de sânge pe ea. O umezesc de la robinet și mă împleticesc până la toboganul de gunoi, apucându-mă să șterg fierea cu care era mânjit pe interior, sângele de pe margini și cel de pe jos, din locul de unde a stat băiatul. Când termin îmi dau seama defapt că greul abia acum începe. Trebuie să-i tai urechea lui Derek. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că el este suficient de slab cât să poată intra fără să mai trebuiască să-i mai tai și altceva, în afară de pavilionul urechii, însă tot simt junghiuri de vinovăție. Îi sunt recunoscătoare. Mi-a salvat viața...de două ori și nici nu era obligat să o facă. Mă năpădesc lacrimile în timp ce-i distrug chipul cel rămas pe veci inexpresiv. Șovăi și trag cât de mult pot de timp până să îmi fac curaj să-mi iau adio, dar într-un final îl târăsc și-l împing pe tobogan în jos, nu înainte de a-l îmbrățișa, bineînțeles. În timp ce mecanismul este pus în funcțiune eu mă întorc cu spatele și-nchid ochii, încercând să mă conving că oricum nu mai aveam ce face și că el era oricum deja mort. Când deschid iar ochii nu-mi pot lua privirea de la urechea ce zace în fața mea, fără viață. Și ea s-a albăstrit, ca cea pe care am văzut-o prima dată pe podea. Cine știe, poate i-a aparținut unui suflet la fel de...oricum o fi fost și Derek. O iau în palme dar nu mi se face rău. Mă răsucesc pe călcâie și îi dau drumul și ei în jos, ultimei bucățele ce a mai rămas din el. Rămân cu mâna stângă ținându-mă de margine și uitându-mă cu tristețe și regret înainte. Dar chiar atunci, într-o clipă, o lamă ascuțită se lasă în jos ca un fulger, fără zgomot, și-mi rentează degetul mic pe jumătate, până la ligament.
         Nu am timp să gândesc, mă sperii dar nu mă panichez. Urlu pentru că doare, dar nu mă trag de acolo cu forța. Ridic încet mâna și observ că pielea încă nu s-a desprins de tot odată cu retezarea degetului. Trag tare și pielea se rupe și dispare pe sub ușița închisă odată cu bucata mea de deget. Înfășor cârpa din fostul meu tricou strâns de deget și tai surplusul cu cuțitul de plastic și el fiind plin de sânge. Mă duc la baie și mă clătesc bine, după care improvizez un bandaj dintr-o bucată curată de material. Mă întorc și continui să curăț ce mai este de curățat până simt o oboseală stranie și că mi-am terminat treaba. Mănânc prânzul ce s-a răcit deja pe tavă și o pun deoparte, pregătind-o s-o arunc la cină, fiindcă mâna mea tocmai a aflat ce se întâmplă după ce expiră timpul în care trebuie să mănânci și să arunci tacâmurile.
         Mă întind în sfârșit pe spate în colțul meu și ori ațipesc, ori îmi pierd cunoștința.