Tiffany

         Și chiar în acel moment, singurul lucru care m-ar determina să vreau să părăsesc această cameră în fugă a fost împins pe ușă încoace. Un băiat de vreo 18-19 ani care pare genul de tip ce stă cu cine nu trebuie și face ce nu trebuie. Tipii de genul ăsta mă îngrozesc fiindcă n-au pic de rușine sau frică. Pur și simplu fac tot ce vor și nu-i deranjează consecințele. Nu-l cunosc pe cel din fața mea, dar l-am mai văzut de la geam, noaptea, pe stradă cu alți nemernici, vandalizând case și luând la bătaie pe cine aveau chef. Mă apucă tremuratul, iar inima începe să-mi bubuie în piept, însă ascund teama în spatele unei expresii serioase.
         Pentru o clipă stă și el, analizând camera, iar când mă vede pe mine, balta de sânge, urechea și faptul că mie nu-mi lipsește nici una, se apropie periculos de mult și mă ia la întrebări:
   -Ce mai vrea să fie și asta? Ce-i scârboșenia aia de pe jos, hă?
   -O ureche tăiată.
   -O vreau aruncată și podeaua curățată numaidecât!
   -Dar n-am cu ce...
   -Pe bune? Păi, eu văd că porți un hanorac tare drăguț la brâu, s-ar potrivi de minune pe post de cârpă.
         Fac ochii mari și casc gura, vrând să mă opun într-un fel, dar știu că dacă încerc orice se va lua de mine, și în plus, cineva trebuia să curețe într-un final sângele ăla de-acolo. Înmărmuresc, dar în loc de hanorac mă întorc cu spatele și-mi dau jos tricoul, punându-mi hanoracul pe mine. Rup o bucată din material și-o folosesc pe post de cârpă. Fac multe drumuri până la baie și înapoi, dar într-un final reușesc să fac podeaua să sclipească de curățenie. Decid că merit o mică pauză de la a mai face absolut orice, mai ales că se apropie și ora prânzului, așa că mă așez în cel mai îndepărtat colț de tip și las capul pe spate, corpul meu urmându-i direcția și, în final, prăbușindu-mă pe podea cu fața în sus.
         Nu știu cât timp trece, dar nu prea mult, deoarece aud cum tava cu mâncare este târâtă prin compartimentul special, dar am de gând s-o aștept pe a doua. Am așteptat un minut, dar a doua tavă cu mâncare n-a mai venit. Atunci realizez cu spaimă: mi s-a promis o masă de 3 ori pe zi, probabil și lui la fel. O masă, nu câte o masă. Mă ridic de jos ca o rachetă și mă îndrept grăbită spre tavă dar nu reușesc să ajung înainte să o facă el, deci, el ia tava, iar eu nu-mi pot lua ochii de la scena asta de coșmar. Nu mă pot abține, așa că întreb c-o voce de șoricel:
   -N-o putem împărți?
         El parcă nici nu m-a auzit, a început să mănânce de parcă eu nici n-aș fi prezentă, deși este clar că pe tavă sunt două seturi de tacâmuri de plastic, pentru amândoi. N-am ce face. Mă duc iar în colțul meu și mă pun pe spate să adorm, însă nu reușesc. Stau cu ochii larg deschiși, ațintiți spre tavan și mă gândesc la cum voi reuși să supraviețuiesc aici, fără pic de hrană și dacă ar fi vreo șansă s-o obțin eu prima?
         La cină încerc să mă grăbesc mai mult decât am încercat data trecută, dar băiatul stă fix lângă tavă, iar eu în colțul opus și nu am avut nici o șansă. În următoarele zile fac tot posibilul pentru a pune mâna măcar pe micul dejun, servit la 7:30 dar când încerc să mă apropii, el se trezește, întinde doar mâna și deja l-a apucat. În a 8-a zi de când sunt aici încă n-am pus gura pe mâncare, iar la cina din acea zi, deși totul se repeta ca de obicei, când am văzut că nu apuc nimic, din nou, (nu știu la ce m-oi fi așteptat) m-am prăbușit în genunchi, ținându-mă de stomac și scâncind de durere. Simțeam junghiuri și o arsură nefirească în capul pieptului. M-am ridicat cu greu și mi-am târât picioarele până în colțul meu, unde m-am așezat ghemuită, cu fața la perete și am adormit. Au mai trecut 5 zile. Nu mă ridicam decât ca să merg la baie și să beau apă, după care mă întorceam în colțul meu unde mă puneam cu fața la perete și încercam să-mi iau gândul de la junghiuri și arsuri și foamete. Peste încă două zile nici să beau apă nu m-am mai dus. Stăteam ghemuită, plângând în tăcere pentru că durerea de stomac era insuportabilă. La prânz am auzit din nou sunetul chinuitor al tăvii cu mâncare, dar nici măcar nu m-am uitat spre ea, nici nu m-am mișcat măcar. Eram amețită și credeam că mai am puțin și leșin. Când, dintr-o dată am auzit o voce groasă spunând:
   -Ia-o tu, puștoaico. Nu vreau să dai colțul pe-aici.
         Și un hârâit pe podea care se aproia tot mai mult, până s-a oprit în dreptul meu, m-a făcut să vreau să mă întorc. Era tava cu mâncare. Lucrul la care am visat atâtea zile și care părea de neatins, acum stând în dreptul meu, nepăzită de nimeni. Chiar puteam să mănânc. Arunc o privire la băiatul din partea opusă a camerei, se uită în altă parte, chiar dacă peste tot sunt aceiași pereți albi. Mănânc repede și apoi mă prăbușesc pe burtă, bucuroasă că am scăpat parțial de durere de stomac. Nici n-am simțit gustul mâncării, dar pun pariu că nu este la fel de bun ca sentimentul că ești sătul. Am stat câteva minute, bucurându-mă de masa caldă și întristându-mă dându-mi seama că poate va fi ultima de care am parte. Acest gând mă rodea mai rău decât stomacul în ultimele zile, dar totuși m-am simțit recunoscătoare pentru micul gest făcut de băiat. M-am dus să arunc tava, iar apoi, în loc să mă răsucesc pe calcâie și să mă duc cuminte înapoi la locul meu, m-am întors către băiat, care stătea la un metru de mine, sprijinindu-se de perete. Era mult mai înalt ca mine, iar, nesăbuită cum sunt, am zis:
   -Mă numesc Tiffany, pe tine cum te...?
         Dar nu mai apuc să-mi termin proporția, că băiatul îmi aruncă o privire sfredelitoare, după care mârâie un:
   -Valea!
         Tresar, înghit în sec, iar apoi merg din nou către colțul meu, unde mă așez cu genunchii la piept și spatele la perete și meditez la ce tocmai s-a întâmplat. Îmi spun că, așa-zisul gest n-a fost făcut pentru că lui chiar i-ar păsa de mine sau de ce mi se întâmplă, ci fiindcă nu vroia să mă strângă de pe jos dacă muream, dar chiar atunci îl aud răspunzând:
   -Derek.
         Măcar acum știu cum îl cheamă. Presupun că e mai bine decât nimic...
         Seara nu primesc nimic de-ale gurii, iar dimineața următoare începe să mă roadă iar stomacul. Nu sunt pregătită pentru încă o jumătate de lună de înfometare, de data aceasta știu că n-am să rezist, dar ce pot face? Nu-i pot spune nimic fiindcă orice spun s-ar putea să-l enerveze sau s-ar putea să mă ignore. Stau nemișcată, gândindu-mă dacă nu cumva și el s-a plictisit și nu va vrea să înceapă să vorbească. Însă nu se întâmplă asta, iar prânzul nu întârzie să apară: două felii de pâine și un castron de pilaf. De data asta nu mai stau cu spatele și nu înțeleg de ce tot continui să mă torturez privind mâncarea, dar o fac, pentru că vreau și eu. După...să zicem 10 minute, Derek se oprește din mâncat, își aruncă jumătatea lui de tacâmuri pe tobogan în jos, pune tava pe podea și-o împinge spre mine. Mă uit precaută când la băiat, când la tavă, apoi, când mă conving că nu-i vreo farsă sau vreun șiretlic la mijloc, iau tava de jos și înfulec jumătatea de castron cu pilaf cu felia de pâine și tacâmurile mele, apoi mă ridic s-o duc la "coșul de gunoi". Trec pe lângă Derek, dar el pare să nu mă observe, sau poate că vrea să nu mă observe. Deschid trapa și arunc tava, însă un miros neplăcut îmi inundă nările. Un miros de sânge stătut și carne putredă. Mă dau înapoi atât de iute că-i atrag atenția lui Derek, dar apoi mă prefac că nu s-a întâmplat nimic și mă duc înapoi în colțul meu.
         Zilele treceau și nimic nu se schimba: Derek împărțea prânzul cu mine, iar eu de fiecare dată când duceam tava simțeam acel miros îngrozitor. În a 22-a zi l-am întrebat:
   -Tu nu simți un miros neplăcut venind de pe toboganul de gunoi?
         Derek nu părea prea interesat de ceea ce zic, așa că probabil mi-a răspuns deoarece era plictisit:
   -E toboganul de gunoi, tu cum te-ai aștepta să miroasă?
   -Vreau să zic că nu miroase a gunoi, ci a sânge uscat și carne putredă. Iar când am intrat în camera asta am găsit o ureche tăiată pe jos, într-o baltă de sânge. Nu crezi că acea persoană și-a tăiat urechea pentru a intra pe-acolo, apoi a murit?
   -Uite, chiar nu-mi pasă ce a făcut oricine s-o fi aflat aici înainte, cu atât mai puțin cum a murit.
   -Dar nu vrei să ști de ce a fost în stare să-și taie urechea?
         Derek a ridicat din umeri:
   -Probabil de distracție.
   -Sau poate l-a înnebunit locul acesta și vroia să plece, dar nu l-au lăsat.
   -Imposibil. Mie mi s-a spus că pot pleca oricând vreau.
   -Atunci de ce n-ai făcut-o până acum?
   -Da' de ce n-ai făcut-o tu, huh? În prima jumătate de lună de când te-am văzut ai răbdat de foame în loc să pleci naibii din locul acesta. Dacă nu-ți place aici de ce-ai stat așa mult?
         Îmi ardeau obrajii de furie, dar am încercat să răspund calm.
   -Sunt orfană. N-am unde să merg.
         Derek și-a înghițit cuvintele, a stat și s-a gândit, apoi a spus resemnat:
   -Eu am fost concediat și n-am mai putut plăti chiria, am auzit de un experiment ciudat unde primești 3 mese pe zi și un loc unde să dormi și mi-a fost deajuns.
         Apoi a tăcut, dându-mi de înțeles că această conversație a luat sfârșit. În următoarele trei zile dorm mai mult, trezindu-mă cu câteva minute înainte de prânz, deoarece n-are rost să mă scol la timp pentru masa de dimineață, și-așa n-o apuc. În a patra mă trezesc chiar după prânz, presupunând că Derek mi-a mâncat și mie porția de mâncare, rămân plăcut surprinsă văzând că tava, pe jumătate plină, mă aștepta chiar în dreapta mea. Când a văzut că m-am trezit a împins-o mai aproape de mine și mi-a spus ciudat de optimist dar tot pe tonul său sarcastic:
   -Bună dimineața rază de soare! Acu' mănâncă!
         Apoi m-a lăsat în pace toată ziua. De-a lungul a încă o săptămână și trei zile mi-am tot perfecționat programul de somn, astfel încât mă trezeam mereu în jurul prânzului, mâncam și când venea seara, adormeam la loc. Între lucrurile astea nu se întâmpla nimic interesant, dar am început să-l observ pe Derek și m-am întrebat cum vedea el acest "experiment" și ce făcea toată ziua. În mare stătea pe gânduri, oftând odată la cel puțin 15 minute. Am vrut să-l întreb dacă este bine, dar m-am abținut. Mi-am dat seama că nu-mi va răspunde chiar de dinainte de a-l întreba. Totuși, m-am culcat mai devreme și m-am trezit de dimineață, dar nu mi-am deschis imediat ochii, ca să nu creadă că sunt trează și am așteptat. La un moment dat am auzit o șoaptă care părea destinată celui de după oglinda de pe perete. Era stupid să încerci să-i vorbești, fiindcă acesta nu are voie să-ți răspundă, dar Derek a făcut-o oricum:
   -Vreau să plec de-aici. Vreau s-o iau și pe Tiffany cu mine și vreau să ne cărăm de-aici. Haide omule, te rog! Deschide nenorocita aia de ușă! Ce crezi c-o să obții în urma experimentului ăstuia stupid, hmm? Crezi c-o să ne poți ține aici la infinit? Până la urmă și tu o să te plictisești! Ahh! N-are rost...de vreo două săptămâni mă tot rog de o oglindă stupidă și sper ca o ușă să se deschidă ca prin magie și să...
         Nu mai aud ce spune și nu știu dacă este din cauza faptului că vorbește prea încet sau pentru că adorm la loc.