AKA: Cel în care Rosie și Nova vor să comită o crimă.

"And I realise
The joke is on me"
-Taylor Swift.

        Cred că aveam parte de una din cele mai grele zile din anii mei de studenție.

        Capul meu tocmai ce a fost făcut calendar de toate repetițile clubului de teatru la care tocmai ce am asistat. Am auzit-o atât pe Evangeline cât și pe Jesse cântând cântecul meu și aveam să mint dacă spuneam că doar unul dintre ei a rupt scena în două cu interpretarea sa. Amândoi au fost bestiali. A fost o repetiție care în loc să mă ajute, nu a făcut decât să mă bage mult mai tare în ceață. Habar nu aveam ce să fac.

        Mai apoi, o oră mai târziu m-am trezit la ora de literatură, fiind întrebată ceva anume de către profesoara mea, lucru care m-a trezit din visare, deoarece chiar nu am fost atentă absolut deloc la întreaga oră. Nici în această clipă nu știam despre ce a fost vorba mai exact, dar din fericire am scăpat cu un simplu avertisment.

        Aveam proiecte peste proiecte de făcut cu un death line care mă lovea zdravăn peste față punând mai multă presiune pe mine când absolut tot ce voiam eu să fac era să scriu scena care mi-a fost blocată în cap întreaga zi. Dar, cu programul pe care mi l-am făcut în cap singurele momente în care puteam să îmi găsesc libertatea de a scrie era după miezul nopții, la niște ore în care ar trebui să dorm. Programul meu era dat oricum peste cap de tot și deseori orele mele de somn nu atingeau numărul recomandat, dar scrisul mereu a meritat fiecare oră nedormită.

        Abia așteptam să îmi termin romanul.

        Rosie mi-a bombardat mesageria cu sute de mesaje în care se plângea de prezența lui Joey prin apartamentul nostru, spunând că era de o sută de ori mai enervant decât de obicei, fiind nerăbdător ca noul său coleg de apartament să ajungă. Într-o cădere nervoasă, rușinată după eșecul meu din urma orei de literatură nu am putut decât să îi dau voie să-l dea afară pe Joey.

        Practic, cât timp eu nu eram acasă, Rosie era șefa, așa că avea voie să facă orice dorea prin casă. Doar era și casa ei, ce naiba. Așa că am lăsat-o să-l dea afară în speranța că urma să am și eu o clipă de liniște. Cât am putut să mă înșel.

        Joey mi-a trimis imediat un mesaj supărat și nemulțumit după ce prietena mea cea mai bună a îndrăznit să-l dea afară din casa surorii sale dragi. Lucru care a aprins un foc în mine care nu a putut fi stins prea repede. I-am scris un roman, cu lux de amănunte în care îl puneam la locul lui cu privire la cât de nervoasă eram și cât de puțin avea el să mă ajute purtându-se ca și un prunc de grădiniță. Presupun că faptul că l-am strigat pe numele său întreg, incluzând până și luna din an care i-a fost oferită drept nume la naștere l-a făcut să înțeleagă că nu eram o persoană prea drăguță în acele momente, așa că s-a oferit să gătească el cina în seara asta.

        Măcar mama a crescut un gentleman.

        Ajunsă acum acasă, luând un autobuz până în apropierea blocului în care eu și Rosie locuiam, eram atât de obosită și de înfometată încât eram sigură că ori aveam să leșin în liftul blocului până la etajul șase, unde locuiam noi, ori aveam să mănânc persoană ghinionistă care avea să se trezească în lift cu mine.

        Încercam să găsesc o portiță de scăpare în programul meu, măcar o jumătate de oră pentru a scrie cât de puțin. Până și douăsute de cuvinte erau mai mult decât bine venite. La cât de multe îmi doream eu să fac, nu cred că mai avea să dorm vreodată în viața aceasta.

        Toate gândurile mi-au fost spulberate însă, atunci când m-am oprit brusc, deodată cu persoana care aproape a dat peste mine, amândoi grăbindu-ne să intrăm în clădire. Mi-au trebuit câteva secunde să procesez întreaga situație atunci când mi-am ridicat privirea și m-am lovit de chipul luminat de acei ochi albaștri idioți al lui Jesse Hardwick.

        Buzele sale s-au răsucit într-un zâmbet, cât timp eu i-am murmurat un salut, încă zbuciumată de această întâlnire. Credeam că mi-am luat doza de Jesse pentru ziua de azi. Nu cred că aveam energia esențială pentru a mai purta vreo conversație cu cineva fără a arăta cât de dezinteresată eram de fapt de întreaga lor problemă.

        — Vemi, cântă el, de parcă chiar era fericit să mă vadă.

        Poftim? Ce a spus?!

        — Poftim? am clipit eu prelexată spre el. Cine?

        Zâmbetul acestuia se mării când îmi zări confuzia și îmi explică numaidecât:

        — Alani nu a fost o poreclă prea drăguță, având în vedere că nu ți-a plăcut, așa că am încercat altceva, ridică acesta din umeri. Vemi, prescurtare de la November.

        Am strâns din buze, deoarece, deși nu aveam să îi recunosc vreodată cu voce tare, chiar mi-a plăcut porecla „Alani". După o mică și rapidă căutare pe google, alani însemna roșu pe hawaiiană. Foarte comic, nu? Părul meu era roșu, iar alani înseamnă efectiv roșu. Cred că era cel mai frumos mod în care cineva m-a poreclit din pricina părului meu, totuși.

        Nu m-am gândit vreodată că puteai scoate alintul „Vemi" din numele meu „November", era foarte interesant.

        — Ce zici dacă am rămâne doar la „November", te rog?

        Cu toate că zâmbetul său își pierduse puțin din culoare, nu cred că avea să renunțe prea repede la a-mi găsi o poreclă pe care doar el avea să o folosească. Avea o cutie măricică în brațe sigilată cu scoci și un rucsac în spate. Am făcut eu primul pas, intrând în clădire, când acesta mă urmă, spunând din urma mea:

        — Nici Vemi nu-ți surâde, atunci? Mormăi el. Ești greu de mulțumit, November.

        Nu mi-am putut abține zâmbetul, când i-am răspuns într-un final, oprindu-mă în fața liftului:

        — Mă mândresc cu asta, de asemenea. 

        Când ușile liftului s-au deschis, acesta mi-a făcut un mic semn cu capul, lăsându-mă să intru prima în lift, iar acesta mi-a spus că voia să meargă la același etaj ca și mine, mi-am mușcat obrazul pe interior, curioasă. Oare pe cine vizita? Era iubita lui? S-au certat? S-au despărțit, iar în acea cutie se aflau lucrurile ei care au rămas la el acasă?

        Îmi făceam eu mult prea multe scenari din nou? Am înnebunit?

        Răspunsul la ultimele două întrebări este afirmativ cu litere mari de tipar, scris cu roz aprins.

        Înghițindu-mi la loc un oftat pentru a nu părea complet nebună, mi-am încrucișat brațele la piept pentru a evita vreo atingere între brațele noastre, deoarece omul s-a așezat destul de aproape de mine. Mai apoi le-am lăsat să cadă la loc pe lângă corpul meu, realizând că era inutil. El avea cutia aia idioată în mâini. Am citit eu probabil prea multe cărți de dragoste și acum mi se urcau la cap.

        — Tu ce faci aici? mă întrebă Jesse atunci, rupând tăcerea jenantă care se lăsa între noi.

         Habar nu aveam cu ce avea să-l ajute informația aceasta, dar totuși i-am răspuns la întrebare:

        — Aici locuiesc.

        Ochii acestuia se măriră șocați, când se dădu un pas în spate râzând:

        — Dispari de aici!

        M-am încruntat, neasteptându-mă la o asemenea reacție. Chiar m-am panicat pentru o clipă, crezând că pe bune, el mi-a cerut să plec. Plimbându-mi privirea pe pereții liftului, am lungit un ,,ă" confuz:

        — Nu prea am unde, dar am să încerc. 

        ,,Vai de amuzantă ești! Dai pe afară deja. Ar trebui să te apuci de stand-up", ar spune June dacă ar fi aici în momentul acesta. Nu puteam controla asta totuși. Când mă panicam, activam un scut defensiv al ironiei și mă trezeam scoțând pe gură unele din cele mai mari prostii cunoscute de planeta asta vreodată.

        — Și eu locuiesc aici! lansă el bomba.

        Ah.

        Și el locuia aici.

        Ce ciudat. În aproape patru ani de când acest apartament mi-a devenit casă nu l-am văzut vreodată. Îmi cunoșteam absolut toți vecinii de la etajul meu. Nu l-am văzut vreodată pe el aici. Era imposibil. Doar dacă nu..

        Oh nu.

         — Rosie! am strigat-o eu, imediat cum ușa apartamentului s-a închis în urma mea.

        Aveam nevoie de prietena mea cea mai bună ca și de aer în acel moment. Capul ei blond și-a făcut apariția din camera ei, încruntându-se când mă văzu. Trântindu-mi geanta pe cuierul de lemn din hol, am pornit în căutarea bâtei de baseball pe care Joey a lăsat-o undeva prin casa mea, deși el nu a jucat vreodată baseball și nici nu cred că va încerca prea curând.

        Aveam de gând să-l ucid. Fără urmă de milă, așa cum nici lui nu i-a fost atunci când a decis să nu mă anunțe că Jesse era noul său coleg de apartament. Printre toate lucrurile cu care m-a enervat în întreaga mea viață, făcându-mă să îmi doresc să-l urmăresc cu un scaun prin casă, această pățanie era pe departe una din cele mai grave.

        Probabil Rosie avea să aibe parte de cea mai bună zi din viața ei, deoarece nu era prima dată când mi-a propus să ne unim, împreună fiind cele mai puternice spirite din galaxie, pentru a-l distruge pe fratele meu, iubitor al serialului FRIENDS, care ne stătea pe cap și ne mânca mâncarea din frigider de mai bine de doi ani.

        — Unde e dobitocul de frati-miu?! cred că întregul bloc m-a auzit urlându-mi plămânii, fiind pe jumătate îngropată în debaraua noastră dezordonată.

        Fără succes, am tunat și fulgerat doar înjurături în drumul meu spre bucătărie.

        — Nu e aici, mă anunță ea. Ți-am spus că i-am interzis intrarea aici din rea purtare.

        — Ai făcut foarte bine, am pufnit eu. Nu m-ai intră în casa asta vreodată fără să fie decapitat!

        Cu toate că eram tentată să apuc un cuțit pentru a porni în căutarea sa prin apartamentul său, am renunțat la acest plan, cât și la căutarea acelei bâte de lemn, pentru a căuta ceva de mâncare prin frigider, rămas de la cina de aseară. Rosie se apropie precaută, așezându-se pe un scaun.

        — Deși așteptam de mult momentul acesta, zise ea, așezându-se pe un scaun, nu pot să nu te întreb. Ce a făcut?

        Lăsând ușa frigiderului să se închisă în urma mea, m-am îndepărtat de el fără să fii luat măcar un iaurt. Nu aveam stare absolut deloc. Și brusc nu îmi mai era foame. Eram foarte agitată și nu știam cum să mă liniștesc.

        — Jesse Hardwick, am spus, apropiindu-mă de Rosie.

        — Ce-i cu el? se încruntă ea.

        — Jesse Hardwick tocmai ce s-a mutat vizavi, am continuat, aproape șoptindu-i toate aceste cuvinte prietenei mele, temându-mă ca nu cumva să fiu auzită de un anumit blond de care eram despărțită doar de un perete.

        Dacă a încercat să aibă aceași atitudine ca și mine în privința acestei noi probleme, a eșuat cumplit, chipul ei fiind cuprins de amuzament numaidecât.

        — Glumești, nu-i așa? râse ea.

        Mușcându-mi buzele, nu i-am răspuns la întrebare, păstrându-mi doar figura chinuită pe chip, cât timp ea se amuza de gluma inexistentă dintre noi.

        — Oh, Dumnezeule, tu nu glumești! spuse ea, chipul ei devenind în sfârșit o oglindă a expresiei mele.

        Încrucișându-mi brațele, am rezistat cu greu tentației de a mă plimba prin casă ca și ultima nebună, deoarece recunoșteam din nou, nu aveam stare absolut deloc.

        — Ce ne facem? întrebă Rosie.

        — Nimic, am spus eu clătinând din cap. 

        — Nimic? chițăi ea uimită. Cine ești și ce ai făcut cu prietena mea Nova?

        Era adevărat. Nu aveam de gând să fac ceva în privința asta. Ce puteam face oricum? Doar nu puteam da omul afară din propria lui casă, loc pe care îl plătește pentru a locui în el. Era stupid. Puteam totuși să setez niște limite. Atât pentru el, cât și pentru domnul Joseph Day care și-a luat-o-n cap în ultima perioadă și mă calcă pe ultimul nerv.

        Reamintindu-mi de temele mele care așteptau să fie terminate, ori în laptop-ul meu, ori pe foile împrăștiate pe biroul meu, m-am dat bătută și am dat să mă retrag în camera mea, atunci când Rosie arunca ultima bombă care avea să mă zguduie de pe propriile picioare în acea zi:

        — Asta înseamnă că în sfârșit ai să recunoști că îl placi?