AKA: Cel în care Jesse învață să înoate în dezastrul Novei.

" Even when I know it's been forever, I can still feel the spin
Hurts when I remember, and I never wanna feel it again"– Zoe Wees.

        Seara în care June și Joey au venit în salvarea mea după ce iadul a explodat în apartamentul meu și al lui Spencer îmi trecea chiar și acum prin fața ochilor de parcă s-a întâmplat chiar ieri. Era o tortură pe care creierul meu considera că o merit pentru toată prostia de care am dat dovadă cu câțiva ani în urmă.

        June m-a ținut în brațele ei și nu mi-a dat drumul o lungă perioadă de timp. Nu i-am spus vreodată verișoarei mele prin vorbe cât de mult o iubeam și prețuiam modul în care până în ziua de azi, ea continuă să mă protejeze. Eram o femeie a cuvintelor înșirate pe sute de foi, dar când venea vorba de a-mi exprima emoțiile cu voce tare, eșuam lamentabil.  Încă un motiv pentru care m-am întors înapoi pe canapeaua confortabilă, terapeutică a lui April. Încercam să îi arăt prin acțiuni ceea ce niște sunete nu puteau să redea, iar până acum am sperat că eram o verișoară bună.

         Astăzi însă, când am primit acel mesaj care a băgat spaima în fiecare colțișor, în fiecare fibră, în fiecare celulă din corpul meu, am încremenit. Un mesaj care a redeschis răni crezute de mine cicatrizate. Era de parcă Spencer își trecu mâna prin ecranul telefonului și mă lovi direct în stomac. Își croia încet drum în viața mea, iar eu eram atât de terifiată încât puteam doar să privesc. Precum timp de 4 ani mă strânse de gât, ținându-mă în loc până le avea să se pună la loc pe propriile picioare, iar acum urma să mă distrugă total, așa cum aproape a făcut-o în trecut.

         N-am cerut ajutor cu trei ani în urmă. M-am speriat, am fugit și m-am ascuns. Ajutorul mi-a fost oferit pe tavă, dar eu l-am refuzat. Acum mă temeam că e prea târziu să mă întind după tava ruginită care mi-a fost pusă sub nas cu mult timp în urmă. Prevedeam cum ușa avea să mi se închidă în nas după ce consecințele propriilor mele decizii anterioare aveau să se întoarcă să mă muște de fund așa cum meritam. Dacă aveam să fiu condamnată pentru frica mea, iar lumea avea să creadă că voiam să se ajungă aici?

         Dacă lumea avea să creadă că făceam toate astea pentru atenție? Li se întâmplă tuturor. Înghite și mergi mai departe. Toate femeile o fac, nu-i așa?

        Mereu e vina victimei înainte de toate. Dovezile clare și concrete sunt privite printre gene, iar simțeam cum întrebările clasice, sexiste, aveau să fie rostite de la kilometri distanță.

        ,,Ce ai făcut să-l superi? Sigur l-ai înșelat."

         ,,Omul ăla știa ce avea la ușa. N-a bătut-o de bună ce e!"

       ,,E prietenă cu alți băieți. Și-a căutat-o cu lumânarea!"

        Nu era corect. E dezgustător. E înfricoșător.

        Auzeam acele cuvinte atât de clar. Mi se plimbau pe piele ca și un mușuroi de furnici invizibile. Oricât mi-aș trece mâinile peste pielea mea rece, senzația aceea îngrozitoare nu dispărea. Am putut doar să îmi strâng cearșaful în pumni pentru a mă abține din a-mi trece unghile peste cărările făcute de tot felul de gândacii pe pielea mea.

        Nu eram singură, dar mă simțeam atât de singură. Atât de copleșită. Atât de neputincioasă. De ce mi se întâmpla asta mie?

        Mâinile îmi tremurau, iar dacă nu-mi scăpam telefonul pe față în următoarea secunde, cu siguranță aveam să-l arunc de perete, doar pentru a scăpa de mesajele ce nu încetau să vină încă de dimineață.

        Am strâns în pumn telefonul, cuprinsă brusc de un val fierbinte de mânie nemaiîntâlnit până acum. Cum îndrăznea să mă caute după tot ce mi-a făcut?  Îmi venea să arunc telefonul de perete, să scap de tot, dar, în adâncul meu, știam că nu era suficient. Nu era doar despre telefon. Era despre anii furați, despre nopțile nedormite, despre felul în care mă făcuse să mă simt neputincioasă, mică... invizibilă.

        Mă simțeam ca o bombă gata să explodeze, dar cine ar fi auzit explozia? Nimeni. Oamenii n-au văzut ce a fost în spatele ușilor închise, cum îmi distrugea sufletul bucată cu bucată, iar acum, dacă le-aș fi spus că mă contacta din nou, mi-ar fi spus doar să merg mai departe. Simplu, nu-i așa? Doar că nu era deloc simplu. În mine, se ridicau ziduri mai înalte cu fiecare mesaj pe care îl primeam, iar singura mea protecție era furia.

        „Ce mă fac acum?" îmi tot repetam la nesfârșit, privind cum instinctul meu de supraviețuire care mă împingea să lupt până la ultima suflare se bătea cap în cap cu frica irațională pe care nu o puteam ține în frâu și rușinea care s-a contopit cu ea, strângându-mă de gât, nepermițându-mi să respir nici măcar o gură de aer curat încă din prima clipă-n care primul mesaj de la Spencer apăru printre notificările mele. Mi-am acoperit chipul cu palmele într-o încercare eșuată de a le face să dispară, dar am reușit doar să-mi umezesc degetele cu lacrimi pe care nici nu mi-am dat seama că îmi inundau obrajii. 

        Nu e începutul, ci e continuarea unui capitol pe care îl credeam închis. Mâna îmi tremura, dar aveam de gând să iau din nou stiloul între degete pentru a scrie un sfârșit, pentru a pune acel punct pe „i". Eram gata să-mi corectez greșeala de acum trei ani și să fac ce trebuie pentru binele meu.

        N-am auzit ușa deschizându-se, mult prea prinsă în euforia adusă de decizia mea, așa că aproape am tresărit când atingerea blândă a unor degete peste mâinile mele ce-mi ascundeau fața de lumea exterioară m-a trezit brusc din starea de amorțeală. I-am permis să-mi îndepărteze mâinile de pe chip, cât timp am simțit cum patul s-a lăsat ușor sub greutatea lui când s-a așezat lângă mine. Zâmbetul său calm nu-i mai colora chipul ca de fiecare dată când ochii lui cădeau asupra mea și în locul său îngrijorarea îi umbrea înfățișarea. 

        O întrebare tăcută plutea între noi, dar eu nu mă simțeam în stare să răspund. Nu aveam încredere în propria mea voce, nu credeam că avea să-mi facă dreptate prin cuvintele înăbușite în lacrimi ce urmau să fie rostit, așa că pur și simplu mi-am ridicat telefonul de pe pat și i-am arătat bara de notificări plină de mesaje bipolare, trecând de la declarații de dragoste la cele mai groaznice insulte văzute de ochiul omenesc.

        Dacă eu mă credeam mânioasă cu câteva clipe în urmă, ura ce lovi chipul mereu vesel și prietenos a lui Jesse îmi fură locul pe platformă, cât timp o flacără roșie, fierbinte creștea în albastrul frumos al irisului său cu fiecare cuvânt pe care-l citea. Când ajunse la final îmi luă telefonul dintre degete cu o atingere atât de blândă în ciuda furiei sale, încât aproape mă făcu să izbucnesc din nou în lacrimi chiar atunci, chiar acolo. Îl lăsă pe dulăpiorul micuț de lângă patul meu și înainte să apuc să-l întreb ceva, mă trase în brațele sale.

        Știam că am îngrijorat câteva persoane astăzi, fiind un zombie umblător cu capul doar la mesajele amenințătoare și la găsirea unei soluții cât de curând la problema asta ce părea că nu se va încheia vreodată. Nu mă așteptam ca Jesse să vină să mă caute totuși. Evangeline m-a întrebat de nenumărate ori dacă eram bine, iar Nick încercase să mă facă să râd pe tot parcursul repetiților, dar pe Jesse l-am evitat fiindcă eram conștientă că lui nu-i puteam ascunde acest fapt.

        Mă bucuram că a venit. M-am lăsat să cad în brațele lui Jesse, de parcă era singura ancoră care mă ținea la suprafață în acest ocean haotic de durere și furie. Îi simțeam brațele în jurul meu, ferme, dar blânde, și, pentru prima dată de când au început mesajele, am simțit că am voie să mă prăbușesc. De data asta, nu trebuia să port singură povara asta.

        — Mi-e frică, am șoptit spart în tricoul său, lacrimi noi-nouțe pătându-i tricoul, cât brațele sale s-au strâns ușor în jurul meu, ascunzându-mă în îmbrățișarea lui protectoare.

        Respirația lui Jesse era caldă lângă urechea mea, iar mâinile lui îmi mângâiau ușor spatele, de parcă voiau să alunge orice urmă de frică și durere care îmi atacau sufletul. Simțeam cum tremurul din mine începea să se stingă, dar lupta nu era gata.

        — Sunt aici, cu tine, vocea lui era calmă, dar fermă când grăi: Nu plec nicăieri.

        Gâtul îmi ardea, zgâriat de cuvintele care voiau să fie rostite, dar nu-și găseau glasul sau drumul spre gură, așa că am inspirat adânc, strângând în pumni cuvintele liniștitoare spuse de Jesse. Liniștea dintre noi era confortabilă, de parcă doar prezența lui Jesse reușea să oprească vârtejul din mintea mea. Îi simțeam bătăile inimii regulate sub obrazul meu, iar ritmul lor constant îmi calma treptat panica. Niciodată nu am simțit nevoia să-i explic totul, pentru că Jesse înțelegea. Știa să asculte, chiar și atunci când nu era nevoie de cuvinte.

        Mă agățam de liniștea asta, dar știam că realitatea nu avea să dispară doar pentru că eu mi-am găsit un refugiu temporar în brațele lui. De fapt, prezența lui îmi reamintea că nu eram singură, că nu trebuia să duc această luptă izolată. Poate că nu aveam toate răspunsurile acum, dar măcar aveam pe cineva lângă mine care să mă susțină.

        — Nu pot să mai trăiesc așa, Jesse, am murmurat, ridicându-mi privirea spre el. Nu pot să-l las să mă controleze din nou. E ca și cum... el e mereu acolo, și eu nu știu cum să-l opresc.

        Ochii lui, de obicei atât de jucăuși și luminoși, erau acum întunecați de seriozitate și determinare.

        — Îl vom opri. Împreună, a spus cu o fermitate care mi-a dat fiori. Nu ești singură în asta, Nova. Și nu trebuie să fii.

        M-am lăsat din nou pe pieptul lui, gândindu-mă la tot ce mi-a spus. „Zidurile astea... îmi dădeau impresia că sunt singura care se luptă, singura care știe cât de greu e să mă ridic din nou după tot ce am trăit. Dar nu eram singură. De ce tot uitam asta? În jurul meu erau oameni care m-au susținut de la bun început, chiar și atunci când eu nu am avut curajul să cer ajutor.

        June care ar merge alături de mine până în pânzele albe. June care a fost stâlpul meu în noaptea în care lumea mi s-a prăbușit în cap. Nu a plecat niciodată de lângă mine, nici măcar când tăcerea mea o durea. Nu mi-a cerut explicații, nu a pus presiune pe mine să vorbesc. Pur și simplu m-a ținut strâns, m-a lăsat să plâng fără să mă simt slabă și a rămas acolo, fără să mă judece. Mereu acolo, mereu gata să mă protejeze, chiar și acum.

        Și Joey. Fratele meu. Știu că ar muta și munții dacă aș avea nevoie. Mereu a fost stânca mea, chiar dacă nu o arată prin cuvinte. Mi-a dat spațiu să respir, dar am simțit cumva că era la un apel distanță, pregătit să-și lase lumea lui în urmă ca să vină la mine. Chiar și în cel mai întunecat moment, Joey ar fi acolo, gata să lupte alături de mine.

         Și January, Ary cum îi spunem noi, era acum mai mult decât o verișoară. Era sprijinul meu legal. Avocatul care nu ar accepta niciodată un „nu" ca răspuns. A știut de la început că aș putea să am nevoie de un ordin de restricție și mi-a spus de zeci de ori că e acolo, gata să mă ajute. Atunci când am plecat după întreaga întâmplare din casa plină de orori, Ary mi-a spus clar și răspicat: „Nu ești obligată să accepți asta. Avem legea de partea noastră. Trebuie doar să-mi spui, și facem primul pas." Dar eu... Eu am fost cea care nu a avut curajul să spună 'da'. Poate că a venit momentul să o fac.

        Nu sunt singură.

        — Trebuie să vorbesc cu Ary, am șoptit, realizând cât de aproape era soluția. Poate că nu voi reuși să-l opresc pe Spencer de una singură, dar pot să încerc. Și de data asta, nu mă voi ascunde.

        — Da, Ary va ști ce să facem, a spus Jesse, mângâindu-mi părul încurajator. Îți vom lua un ordin de restricție. Și-l vom face să înțeleagă că nu te poate teroriza la nesfârșit.

         Cuvintele lui mi-au pătruns adânc în suflet, plantând semințele unei determinări noi. Începusem să simt o mică scânteie de speranță, una pe care n-o simțisem de multă vreme. Îmi ștersesem lacrimile, de parcă în îmbrățișarea lui Jesse găsisem nu doar alinare, ci și forța de a merge mai departe. Poate că bătălia nu era încă terminată, dar acum nu mai eram singură în mijlocul războiului.

        M-am tras ușor din îmbrățișarea lui Jesse, doar cât să pot ajunge la telefon. Știam că nu mai pot să amân asta. Cu mâinile tremurând ușor, mi-am deschis din nou telefonul și am scris un mesaj scurt pentru Ary. După ce am trimis mesajul, am simțit cum o greutate imensă s-a ridicat de pe umerii mei. Nu era sfârșitul luptei, dar era primul pas, iar faptul că făcusem acest pas mă liniștea. Am lăsat telefonul jos, iar Jesse, fără să spună un cuvânt, m-a tras din nou aproape de el, de parcă știa că aveam nevoie să simt că nu sunt singură. Îmbrățișarea lui era tot ce îmi trebuia acum, un refugiu într-o lume care se prăbușea în jurul meu.

        — Sunt mândru de tine, șopti el în părul meu, intensitatea din glasul său aducându-mi fiori pe șirea spinării, iar când mi-am ridicat privirea ușor pentru a căuta adevărul în ochii lui, își lipi ușor buzele de ale mele în cea mai dulce răsplată pe care n-am crezut că aveam să o primesc.

        Cuvintele lui au fost ca o alinare. Mi-am sprijinit capul pe pieptul lui, închizând ochii și lăsând liniștea momentului să mă cuprindă. Mâna lui îmi mângâia ușor părul, iar eu am simțit cum oboseala mă cuprinde încet, ca un val cald. Pentru prima dată în mult timp, am simțit că nu mai luptam singură. Și, cu Jesse lângă mine, adormeam în siguranță, lăsând în urmă pentru câteva clipe frica și durerea. În brațele lui, începusem să cred că, poate, totul avea să fie bine.

        Și am adormit.

Nu e niciodată prea târziu să ceri ajutor!!! Dacă te afli în situația Novei și nu numai, nu te teme și cere ajutor pentru că nu e niciodată prea târziu!!