AKA: Cel în care trecutul iese la iveală.

" Let me get close to you
Change your mind
I'll get lost if you want me to
Somehow I found
A way to get lost in you"
– Three Days Grace.

        — Ai să vii să mă vizitezi în închisoare după ce omor pe cineva?

        Asta era un din cele mai stupide întrebări pe care mi le-a pus, fiindcă era limpede ca și apa sfințită că dacă ea sfârșea naiba știa cum într-o celulă în cea mai întunecată și rece închisoare din New York, cel mai probabil eu aveam să fiu lângă ea, pregătită să fac glume despre situația în care ne aflam. June râse în hohote când i-am spus asta:

        — Sper să fim colege de celulă, în acest caz!

        Ascunzându-mi o șuviță de păr roșcată care m-a sâcâit până acum după ureche, nu am putut să nu o întreb, holbându-mă la ce se derula pe ecranul televizorului meu fără să acord de fapt atenție la ceva:

        — Ce s-a întâmplat?

        Întrebarea asta simplă a fost destul cât să o facă pe June să își dea drumul la gură, povestindu-mi ultimele detalii interesante din viața ei. Mi-a spus că până acum nu a îndrăznit să deschidă acest subiect deoarece bolnavă fiind, nu voia să mă împovăreze cu problemele ei, mai ales după ce doctorul a spus familiei mele că aveam nevoie de mult suport moral după această intervenție și nu numai. Aparent avea parte de niște drame care o iritau la lucru. Lupta pentru poziția de bucătar chef, doar că aceasta era momentan ocupată la restaurantul în care lucra. Bucătarul chef era un coșmar umblător care doar îi dădea ordine și nu era mulțumit niciodată de rezultatele pe care June le aducea în fața lui.

        June gătea de când era foarte mică. Mereu o ajuta pe mama ei la gătit și astfel a învățat și ea să preparare tot felul de rețete. Puteam spune cu mâna pe inimă faptul că June făcea o ciorbă de legume de invidiat. Dacă ar fi după mine aș mânca doar ciorba făcută de ea pentru tot restul vieții. Aparent, cu toate că șeful lor a fost cel care a introdus preparatul lui June în meniu, acest bucătar șef era cu totul împotriva ei și se lua mereu de ea și rețeta ei, spunând că are gust de ciorapi murdări, încercând să-l facă pe șeful lor să schimbe ciorba lui June cu propriul său preparat.

        Am ascultat-o pe June, lăsând-o să își spună of-ul. Să-l înjure pe acest tip și întregul restaurant care nu merita munca grea depusă de ea. Eram de acord cu ea, încercând să o fac să se simtă mai bine cu încurajările mele cu toate că o jumătate din mine era blocată printre alte gânduri mult mai sumbre pe care încercam să le evit, dar câteodată balamalele cufărului în care le țin închise cedează, iar ele sfârșesc libere, chinuindu-mi din nou spațiul mintal.

        Gâtul mă durea îngrozitor, poate chiar mai mult decât în zilele trecute, după ce tuburile rămase din urma anesteziei mi-au fost scoase. Mă simțeam ca și un rahat uman în acele clipe, mai ales după ce un video cu mine, cameramanul fiind chiar mama mea, din primele clipe în care m-am trezit după operație, încă sub anestezie, chiar după ce tuburile din gâtul meu au fost scoase a aparut pe grupul de messenger al familiei, iar acum tot neamul știa că primele lucrurile pe care le-am spus exact după ce tubul acela incredibil de gigantic care mi-a traumatizat gâtul mi-a părăsit buzele a fost ,,iaurt de piersici". June avea nevoie de mine, totuși, așa că eram mereu aici pe fir, indiferent de situație.

        Cearta mea cu May, sau mai bine spus lucrurile pe care May mi le-a țipat în față cu câteva zile în urmă mă bântuiau chiar și în acele momente. Fiind acasă, pedepsită cu odihna la pat, n-aveam multe lucruri de făcut pentru a-mi ocupa mintea cu altceva. Manuscrisul meu nu mă încânta în momentele de față așa că am decis să iau o mică pauză de la scris până mă găseam printre niște gânduri mai pozitive; curățenie generală prin casă nu puteam face fiindcă îmi era interzis să-mi solicit trupul prea mult. Licența îmi teroriza fiecare secundă în care respiram. Nimic nu era bine!

        Abia așteptam să mă întorc la facultate, la toate proiectele pe care le-am început și așteptau să fie terminate.

        — Ai vorbit cu May? am întrebat-o pe June, când își terminase mini-criza de nervi și hotărî să schimbe subiectul, întrebându-mă de propriile gânduri. Sunt îngrijorată pentru ea!

        — Mă evită, îmi răspunse June, îngrijorarea din glasul ei clocotind alături de a mea. E o perioadă dificilă pentru ea, Novi!

        Oftând gălăgios, simțindu-mă atât de neputincioasă în fața unei situații care putea fi fixată cu ajutorul nostru, m-am acoperit cu pătura mea până sub bărbie, încruntându-mă la actrița cu ochii în lacrimi aflată pe ecranul televizorului meu. Pentru prima dată în mult timp, nu găseam niciun farmec în serialul la care mă uitam. Eram singurică pe canapea, Joey fiind la muncă, iar Rosie avusese o noapte mai greu cu o seară în urmă și acum se odihnea, găsindu-și într-un final liniștea. Habar n-aveam unde era Jesse, dar oricât de tentată eram să îi caut numărul de telefon pe grupul nostru de Whatsapp pentru a-i da mesaj, mândria mă trăgea înapoi, ținându-mă în lanțuri.

        — Cred că ar trebui să vorbească cu cineva, șoptesc eu, vocea mânioasă a verișoarei mele răsunându-mi în urechi. Nu cu April, fiindcă o cunoaște. Dar cred că s-ar deschide mai repede în fața unui psiholog necunoscut.

        — Fata aia a spus o sumedenie de tâmpenii, dar ai dreptate, oftă și June, zgomote înfundate auzindu-se pe partea ei de apel, semn că verișoara mea se plimba prin apartamentul pe care-l împărțea cu Ary la momentul actual. Când se calmează puțin, o să încercăm să o împingem blând spre asemenea ajutor. Între timp însă, continuă ea după ce își luă o clipă de tăcere, parcă alegându-și cu grijă următoarele cuvinte: tu cum te simți?

        — Obosită, a fost tot ce i-am putut spune drept răspuns, evitând cu succes subiectul pe care știam că ea voia să-l deschidă de când am început apelul. Cred că am să mă duc la culcare, J.

        Știam că June vrea să continue această conversație. Voia să vorbim despre ultimele zile, dar eu nu pot. Nu când nu știam ce să cred sau să simt. Am fost întotdeauna lentă în procesarea lucrurilor, iar la final ori mă autodistrugeam, ori îmi dădeam seama că nu și-a meritat stresul și lacrimile, fapt nu prea sănătos, dar lucram la toate astea. June a fost mereu un umăr sigur pe care puteam plânge, iar ea știa că aveam nevoie de timp, așa că nu m-a forțat să vorbesc.

        Ne-am spus „noapte bună" una alteia, iar eu am rămas din nou singură cu imaginile mișcătoare de pe ecranul televizorului. Parcă iritată de fața personajului principal m-am întins cu un suspin nemulțumit după telecomanda de pe masă pentru a schimba canalul. Capul mă durea îngrozitor, iar în urechi îmi răsuna ca și un ecou vocea plină de acid a lui May repetându-mi la nesfârșit „episod depresiv". Cuvintele îmi erau tatuate pe creier, iar eu mă simțeam ca și un prizonier în strânsoarea lor.

        Nici n-a fost nevoie să-mi spună cineva ce s-a întâmplat. Am văzut-o pe April în tocul ușii salonului de spital având schițată pe chip acea privire a ei care țipa: „e în regulă, ești distrus, dar sunt aici să te ajut" în schimbul zâmbetului jucăuș ce îi colora chipul în general. Venise cu gânduri pașnice și așteptă ca eu să vorbesc despre ce furtună trecea prin capul meu în aceste clipe, dar la fel ca și June, eram convinsă că voia să deschidă subiect.

        Știam că trebuia să deschidă subiectul. Am ajuns la concluzia că nu aveam să-l închidem odată pentru totdeauna și va fi doar deschis din nou și din nou până când toată lumea se va sătura de toate melodramele mele și mă va ignora pentru tot restul vieții. Credeam că aveam totul sub control. M-am înșelat.

        Faptul că Jesse a fost acolo ca să vadă asemenea scenă era unul din lucrurile care mă țineau trează noaptea. Aveam atât de multe întrebări ale căror răspunsuri mă înspăimântau așa că nu cred că vor fi puse vreodată. Oare credea că sunt distrusă. Instabilă emoțional. Era adevărat, dar asta nu însemna că nu doare mai puțin.

        Se va mai uita oare vreodată la mine așa cum s-a uitat cu o săptămână în urmă? Când m-a prins holbându-mă la el doar pentru că și el mă privea pe mine. Precum un om orb care privea cerul pentru prima dată. Pe moment mi-am spus că era doar imaginația mea, dar cât îmi doream să nu fie așa.

        Ecranul telefonului meu, deschis brusc, m-a târât dintre gândurile aceastea, iar sunetul multiplor notificări mă făcu să clipesc confuză. Cine naiba era la ora asta?

        N-am apucat să tastez vreun răspuns, fiindcă Jesse dădu buzna în apartamentul meu, având două pungi maronii cu mâncare în mână și un zâmbet simpatic pe chip, care doar se mări când mă zări înfofolită pe canapea, ca și în aceea seară la spital. Ne-am holbat unul la altul pentru câteva clipe, până când el a spart liniștea:

        — Dacă mă lași să îmi salvez numărul în telefonul tău îți dau ție tot meniul ăsta! zise cu cea mai serioasă față a lui, ridicând punga cu mâncare.

        — S-a făcut!

        — Te rog!

        — Nu.

        — Te rog frumos!

        — Nu.

        — Jesse!

        — Nu.

        Mi-am țuguit buzele, nemulțumită de modul în care Jesse continua să opună rezistență insistențelor mele. Desenul animat ce rula pe fundal a fost de mult uitat, iar noi eram mult prea prinși în conversația noastră pentru a oberva existența televizorului încă deschis. Discutam despre noile filme, care de fapt sunt filme vechi, doar că refăcute, renunțând la animația cu care am fost obișnuiți pentru a aduce actori care să joace fiecare personaj în parte.

        Aveam păreri atât de mixte, dar asta a făcut conversația interesantă. Nu-mi permiteam să vorbesc despre asta cu toată lumea, oricât de stupid ar suna. Joey făcea ce făcea și aducea vorba de serialul său preferat pentru a face o comparație nenorocită între două lucruri complet diferite. June adormea la filme în primele douăzeci de minute, așa că n-am apucat să avem o discuție despre filmele mele preferate vreodată. Rosie era de acord cu mine în toate privințele. Fapt care nu mă deranja, dar încheia conversațiile mult prea repede pentru obsedata pasionată de seriale și filme ce eram eu.

        Să ai pe cineva cu care să vorbești și cu care să te poți certa constructiv fără să-ți fie frică să se transforme într-o ceartă serioasă e... revigorant.

        Lui nu-i plăcea cum încercau să distrugă filmele vechi cu aceste noi variante scrise prost în loc să aducă povești noi pe marele ecran. Eu nu îl contraziceam în întregime, dar în același timp abia așteptam să apară aceste adaptări noi pentru ai târî pe Joey și June cu mine la cinematograf, doar pentru simpla experiență de a merge cu ei la film.

        Vorbeam despre Lilo și Stitch și despre cum era curios să vadă ce vor face cu noua versiune care trebuie să apară în câțiva ani, iar astfel mi-am reamintit că eu voiam să aflu ceva despre el de ceva vreme, doar că am tot uitat să-l întreb. Oare Jesse avea un nume lung Hawaiian și care era acela?

        Încercam să-l conving să-mi spună de vreo 10 minute și eram pe cale să renunț, nevrând să întrec măsură, sfârșind supărându-l cumva, când minunea s-a întâmplat. Bietul om a putut să îmi privească figura de cățeluș plouat doar pentru câteva clipe, mutându-și capul ca și trăsnit de fulger înapoi spre animația abandonată.

        — Îți voi spune, oftă el învins, doar pentru a-și ridica din nou capul spre mine, victoria sclipindu-i în ochi când adăugă: Dacă și tu îmi spui ceva despre tine la fel de personal cum ce urmează să îți spun este despre mine!

        Am fost tentată să mă retrag pentru câteva clipe, cântărindu-mi opțiunile, lăsându-mi anxietatea să deseneze tot felul de scenarii posibile și imposibile alături de propria-mi frică. Era un schimb cinstit. Îți spun ceva, îmi spui ceva. La momentul respectiv am avut atât de multă încredere în Jesse încât am aprobat din cap.

        — Părinții mei sunt Hawaiieni, începu el, întorcându-se complet spre mine astfel încât genunchii săi îi atingeau pe ai mei, fapt pe care am încercat să-l ignor. Eu sunt American.

        Râse când îmi văzu confuzia desenată pe chip. Am fost tentată să mă întind după mâna lui, pentru a-mi împleti degetele cu ale lui, dar m-am abținut, odihnindu-mi palma pe genunchi, cât timp îmi sprijineam celălalt cot pe spătarul canapelei și capul în pumn. Mi-a explicat cum părinții lui au locuit pentru timp de cincisprezece ani în New Jersey, unde tatăl lui a avut un loc de muncă destul de bine plătit. În primi cinci ani l-au adoptat pe el, iar apoi s-au întors în țara lor natală când firma la care lucra tatăl său a dat faliment.

        — Aveam un an când am fost adoptat și părinții mei nu mi-au schimbat vreodată numele de pe certificatul de naștere, îmi explică el, părând neafectat de toate cele întâmplate. Jesse Hardwick e numele primit la naștere. 

        Nu mă așteptam la asta. Modul în care îmi spunea toate astea atât de ușor, de parcă și el la rândul său avea o încredere nemăsurată în mine, mi-a umezit ușor ochii cu niște lacrimi căror nu le-am permis să scape din captivitate. Am vrut să spun ceva, dar Jesse m-a oprit, degetele sale calde atingându-le ușor pe ale mele, trezind astfel fluturași aflați în hibernare de atât de mult timp din stomacul meu. Aproape mi-am ținut respirația, fiind fulgerată de cel mai intens fior ce mi-a trecut șirea spinării până acum. Privind mâinile noastre împreunate am realizat că era prima dată când făceam asta cu Jesse. Putea deveni foarte ușor unul din lucrurile mele preferate.

        — Nu mi-am căutat părinții biologici vreodată, continuă, atrăgându-mi atenția spre chipul său. Mama și tata mi-au oferit tot ce îmi doresc. Nu am simțit vreodată că nu sunt copilul lor natural.

        Îmi spunea mai mult decât meritam să aflu. I-am zâmbit, cald și încurajator, recunoscătoare că îmi povestea toate astea. Era de trei ori mai mult decât am cerut. Dacă n-aș fi fost atentă la chipul său în aceste clipe aș fi ratat modul în care el respiră adânc atunci când zâmbetul mi-a apărut pe buze, de parcă nu s-a așteptat să-l vadă.

        — Mi-au dat însă un nume tradițional, zise mai apoi, când își recuperă concentrarea: Lonokaleokaiwi KanoaKoa.

        „Pașnică voce, adorată de mare, liberă, curajoasă", îmi traduse el o clipă mai târziu. 

        — Au prezis că vei fi muzician, am zâmbit, mângâindu-i mâna cu degetul mare. Mulțumesc pentru că mi-ai spus toate astea, Jess!

        Îmi zâmbi înapoi și mi-am simțit sufletul explorând la frumusețea lui chiar atunci si chiar acolo.

        — Sunt doar norocos că îi am pe ei! zise, vocea lui fiind ca și o șoaptă purtată de o briză inexistentă spre urechile mele, încercam să fim silențioși, fiindcă Rosie dormea. Așa cum și tu ești norocoasă să îi ai pe ai tăi!

        — Chiar sunt! n-am irosit niciun moment și am răspuns instant, pentru că așa era. Îi iubesc din toată inima pe fiecare în parte.

        Când ai o familie mare și apropiată însă, linia de la iubire la ură era extrem de subțire, iar când eram mici certurile noastre amenințau să pornească un întreg război civil în casele fiecăruia. Părinții nostri încă aveau coșmaruri cu asta, vorba lor, nu a mea.

        Presupun că era timpul să îi povestesc lui Jesse însă, merită să afle.

       — Cu trei ani în urmă am fost diagnosticată cu depresie.