AKA: Cel în care nimeni nu te face de râs mai tare ca și propria-ți familie.

"If I was dying on my knees,
You would be the saving me"
– Kodaline.

        Domnul Robinson era așezat în dreapta mea și îmi povestea despre cât de mândru era de fetița lui, Stephanie, după ce am încercat să fiu drăguță și l-am întrebat cum o mai duce, pentru a umple cumva liniștea până când Evangeline și Jesse avea să apară. M-am decis într-un final cui aveam să îi ofer versurile mele. M-am săturat să irosesc timpul degeaba, așa că aveam de gând să pun capăt nebuniei ăsteia.

        Profesorul nostru comun a refuzat să audă „câștigătorul" spunând că Evangeline și Jesse erau cei care meritau să audă primii răspunsul meu. Presimțeam că urma să am o zi foarte interesantă.

        Durerile de burtă nu m-au lăsat, iar din această dimineață îmi era și mai rău, deși bănuiam că era din cauza vinului care mi-a provocat acid. Totuși, am mai avut dimineții de mahmureală și nici una nu m-a lovit la fel ca aceasta. A fost nevoie ca Joey să vină să mă trezească deoarece eu am refuzat să mă dau din pat. Și din cauza durerii, dar și pentru că îmi amintea cu lux de amănunte tot ce am făcut aseară, pe balcon.

        Îmi era și groază să dau ochii cu Jesse astăzi, în câteva clipe de fapt, pentru a le da răspunsul meu. Mă tem că mi se va putea citi pe față toate emoțiile. De parcă aveam o foaie lipită pe spate pe care scria „sunt o proastă care a încercat să se culce cu Jesse Hardwick aseară, dar am fost refuzată! Hai, râzi de mine!". Nu e deloc cel mai frumos sentiment pe care l-ai putea simții cât timp te durea îngrozitor stomacul și îți venea să dai la boboci.

        Când m-am ridicat din pat într-un sfârșit, am găsit-o pe Rosie îmbrățisând toaleta, noul ei cel mai bun prieten și am fost nevoită să folosesc baia din apartamentul lui Joey, deoarece blonda era scuturată în continuu de valuri de vomă. Din fericire, norocul era de partea mea, iar Jesse plecase de mult, așa că nu am dat peste el din întâmplare, reușind să-mi fac rutina de dimineață liniștită.

        Joey m-a adus cu mașina sa până la facultate, alt lucru pentru care eram foarte recunoscătoare, iar până acum mi-am petrecut ziua încercând să nu vomit, adunându-mi curajul pentru acest moment. Atât eu, cât și Jesse și Evangeline aveam o oră liberă acum, fiind perfect deoarece nu aveam nevoie de mai mult de zece minute pentru a anunța cine avea să-mi cânte melodia.

        Mi-am găsit de lucru pe telefon, răspunzând la mesajul lui Rosie, care îmi mulțumea pentru borcanul cu zeamă de castraveți care ajuta puțin cu mahmureala pe care i l-am lăsat lângă ea înainte de a pleca de acasă. Adormise cu capul sprijinit de gresia toaletei, așa că tot ce m-am găsit în stare să fac pentru ea, era să îi prind părul într-o coadă de cal pentru a nu o deranja, în cazul în care m-ai avea ceva de dat afară.

        Evangeline a fost prima care a ajuns, așezându-se în stanga mea și încercând să converseze între timp, glumind despre cum poate Jesse s-a trezit cu un băț în fund și încă se chinuia să-l scoată, acesta fiind motivul întârzierii sale. Noroc că profesorul nostru nu era atent la conversația noastră, găsindu-și de asemenea de lucru îndrumând niște studenții din anul doi. 

        Speram ca Evangeline să nu creadă că nu îi găseam glumele amuzante, dar mă simțeam atât de rău, încât puține lucruri mă făceau să zâmbesc în acel moment. De la un moment dat am presupus că durerea de burtă venea de la menstruația care trebuia să apară, dar când eram pe ciclu nu mi se făcea rău. Existau sute de simptome pe care o femeie le poate avea în aceea perioadă a lunii, așa că nu eram sigură de nimic.

        Când Jesse și-a făcut într-un final apariția în sala de teatru a universității, deja intocmeam planuri prin care mă puteam întoarce acasă mai repede pentru a lua o pastilă ca mai apoi să mă întorc la somn. Nici de mâncare nu aveam nevoie. Colac peste pupăză, eram și puțin paranoică, prevăzând că poate aveam parte din nou de vreun virus apărut ca și din fund în stomacul meu, sau mai rău. Poate aveam cancer la stomac. Există oare așa ceva? Oh, Dumnezeule, nu vreau să mor la doar douăzeci și doi de ani!

        — Bună, zise el când se oprii în fața noastră. 

        — Hei, a fost tot ce am putut spune, fiind paralizată pe locul meu, privindu-l.

        Mă jur pe ce am mai scump pe lume că nu am să mai beau vin vreodată. Cred că asta îmi era pedeapsa pentru faptul că am furat vinul tatei. El nu m-ar pedepsi vreodată pentru asta, mai ales acum că eram un adult, credeam în karma însă. Tocmai ce am fost lovită zdravăn de karma.

        — Te simți mai bine? Te mai doare stomacul? întrebă Jesse.

        Cât de mult mi-ar plăcea să îi pot citi gândurile. Chiar mi-ar plăcea să aflu ce credea el despre mine acum, după ce m-a surprins în minunata mea splendoare stupidă și groaznică seara trecută. Aproape că m-am înecat când am înghițind în sec și mi-am dres glasul în același timp, dar i-am răspuns:

        — Puțin. Mulțumesc, Jesse.

        O minciunică. Nu aveam de gând să mă plâng lui legat de durerile mele de stomac. Nu era treaba lui, nici nu era un moment potrivit, deoarece altul era subiectul nostru acum.

        Slavă cerului, profesorul nostru, domnul Robinson s-a reîntors într-un sfârșit, așezându-și mâna pe umărul lui Jesse când îi salută pe cei doi noi veniți, mai apoi își reluă locul în stânga mea, cât timp Evangeline se ridică în picioare, frecându-și mâinile de coapse când veni în fața mea, cel mai probabil chinuită de anxietate și curiozitate.

        — Deci, Nova? își întoarse el capul spre mine. Melodia „Iarna în care m-am pierdut" aparține..?

        Trăgând aer adânc în piept, mi-am mutat privirea de la Jesse la Evangeline, dându-mi seama că nu am luat o decizie tocmai ușoară, dar era cea corectă. Mă temeam acum de reacția lor, aceasta fiind un lucru pe care nu-l puteam prevedea sau controla în vreun fel. Eram în schimb mulțumită de concluzia la care am ajuns. Persoana pe care am ales-o m-a luat prin surprindere cu ideile sale, făcându-mă să mă întreb dacă nu cumva a trecut prin aceleași lucruri ca și mine pentru a le înțelege.

        Oamenii se atașau de lucruri, sau de melodii în cazul nostru, care le spuneau povestea. Sau cel puțin asta credeam că se întâmpla în povestea noastră. Căutăm alinare în melodii cu versuri în care ne regăseam. Ne ajutau să trecem mai ușor prin perioadele dificile deoarece ne reaminteau că nu suntem singurii care au trecut prin asta. Mai exista cineva, acolo în lume care înțelegea și care-și oferea sprijinul prin note muzicale.

        Mi-am lăsat sentimentele la o parte atunci când am spus, întorcându-mi capul spre persoana respectivă:

        — Jesse.

        El mă privi atent, clipind curios la auzul numelui său, cât timp rânjetul acela minunat îi făcu colțurile buzelor să tresară.

         — Am decis să îi ofer versurile mele Evangelinei. 

        Bruneta a cărui păr creț era strâns într-un coc dezordonat își acoperii gura cu palma, chicotind când conștientiză cu adevărat ce tocmai i-am spus, înainte de a mă lua prin surprindere când îmi sări în brațe. Cum de obicei preferam să mă feresc de îmbrățișări și dulcegări, chiar și când e vorba despre Rosie sau Joey, am putut doar să o mângâi ușor pe spate în încercarea mea de a nu o face să creadă că eram vreo scorpie rece.

        Aceasta s-a desprins din îmbrățișare repetând într-una cuvântul „mulțumesc" și s-a întors spre Jesse, care privea cu un mic zâmbet pe buze întreaga scenă. Profesorul Robinson deja îi scria numele pe lista cu melodii, cât timp ea dădu mâna cu Jesse, felicitându-se unul pe altul de parcă tocmai ce au câștigat un război împreună.

        Melodia „Iarna În Care M-am Pierdut" era despre prietenia mea cu Hannah. După pățania în care am avut nevoie de asistența lui Jesse pentru a scăpa de un libidinos bătrân, m-am trezit în dimineața următoare plină de draci și foarte tristă. Mi-am spus că era timpul să schimb foaia, deoarece nu eram preșul nimănui. Ignorând toate apelurile lui Spencer și mesajele pe care Hannah mi le-a dat, am luat o foaie și un pix, și am început să scriu.

        Am scris și am șters și am tot scris și șters, până când versurile m-au mulțumit, spunând exact poveste dorită de mine. O lungă perioadă de timp chiar am plâns de fiecare dată când am recitit versurile. Dar totul a meritat, deoarece aceasta era piesa de care eram cel mai mândră. Iar odată cu finalizarea ei, am blocat-o și pe Hannah pe fiecare platformă de socializare, ca mai apoi să îmi schimb numărul de telefon. Cam în aceași perioadă îmi venise mintea la cap de tot și m-am despărțit și de Spencer, așa că am scăpat de două persoane toxice dintr-o lovitură.

        Aparent în seara în care eu era să fiu furată de pe stradă, fostul meu iubit Spencer a ales jocul său video în locul meu. Mi-a ignorat fiecare apel din adins, ca mai apoi să dea vina pe mine, deoarece era vina mea că am fost urmărită. După mentalitatea sa, eu am făcut ceva pentru a atrage acel bărbat. M-a demoralizat atât de tare cu cuvintele sale încât o lungă perioadă de timp chiar l-am crezut. Asta până când am realizat că meritam mai mult.

        Nici măcar un vers scurt scris de mine în vreo melodie oarecare nu era despre el. Nu merita absolut nimic. Nici măcar un scuipat. Cum a spus regina inimii mele, Demi Lovato, în una din melodiile sale: nu merită să afle despre modul în care obișnuiam să gândesc despre el.

        Simțindu-mă dintr-o dată foarte amețită, am felicitat-o pe Evangeline și până și pe Jesse pentru că într-adevăr era un cântăreț de milioane și cu siguranță avea să își găsească melodia cât de curând, și am zburat practic afară din sala de teatru, aproape sărutând podeaua când m-am împiedicat pe drumul drept, în drumul meu spre prima toaletă.

        Sperând că am nimerit toaleta fetelor, m-am închis în prima cabină, trântindu-mi genunchi acoperiți de pantalonii mei de blugi, puteam paria că eram un tablou identic al prietenei mele Rosie, din această dimineață. Am putut doar să mulțumesc zeilor că mi-au dat cap în această dimineață, făcându-mă să-mi prind părul într-o coadă de cal. Durerea mea de burtă devenii insuportabilă, chiar dacă mi-am golit stomacul de tot ce exista în interiorul său.

        Sprijinindu-mi spatele de peretele din gresie al băii, am bâjbâit prin buzunarul cardiganului meu negru după telefonul meu, rugându-mă ca stomacul să-mi ofere o clipă de pace înainte de a mă arunca într-o altă tură de vomă. Am apelat primul număr care apărea în apelurile mele recente, și am așteptat:

        — Nu mă simt bine! Poți veni după mine, urgent?

        — Tu ești nebună? Nu așa se pune stupizenia de perfuzie! O să i se infecteze!

        Sprijinindu-mi botul în pumn, am privit spectacolul ce se derula sub ochii mei, tot mai mulți membrii ai familiei Day apărând în camera mea de spital, cât timp bietele asistente încercau să își facă treaba. Un curcubeu de culori dansa în jurul camerei odată ce fiecare verișor al meu își făcu apariția pe rând, unul mai îngrijorat ca altul. Mama își găsise un scaun și se așeză lângă patul meu, ținându-mă de mâna liberă cât timp tata vorbea cu doctorul afară, așteptând ca analizele mele să vină. June și April erau cele care se certau în continuu cu bietele asistente, acesta fiind modul lor prin care se îngrijorau în privința mea, iar January se așeză comod la picioarele patului meu, încercând să-mi domoleze durerile cu mângâierile ei.

        — Normal că sunt doctor! zise April atunci când cunoștințele în materie de medicină i-au fost puse sub semnul întrebării. Crezi că sunt vreo proastă care-și dă cu părerea doar ca să nu tacă?

        Vărul meu, Octomber, care mă luă prin surprindere cu apariția lui aici, se ridică de pe scaunul său de lângă mama, și se apropie de ele, așezându-și mâna pe umărul surorii sale:

        — Ești doctor psiholog, April. Nu ai cunoștințe în această categorie.

        Ochii de un albastru maiestuos ai lui April s-au întors șucăriți spre Ombre, arătând de parcă lua în considerare pentru o clipă opțiunea de a-l arunca pe geam, atunci când spuse:

        — Tu nu ar trebui să fii prin Colorado?

        Ombre îi zâmbii batjocoritor când miji ochii spre ea:

        — Verișoara mea are probleme de sănătate! Cum aș putea să nu mă întorc acasă pentru ea?

        Dându-mi ochii peste cap, am strigat spre el, tâindu-i creaca de sub picioare:

        — Și eu te iubesc, dar nu am să-ți dau bani împrumut!

        Fratele lui April își așeză șocat mâna pe piept, în locul în care inima sa se presupunea că se afla, și mi se adresă dramatic:

        — Cum poți să spui asta despre verișorul tău preferat! Cred că tu ești cea care ar trebui să ceară bani împrumut de la mine, pufnii el, apropiindu-se de patul meu.

        — Dispari de aici până nu mă infectezi cu prostia ta! l-am arătat eu cu degetul, cât timp acesta se aplecă pentru a-mi plasa un mic pupic pe frunte, ferindu-se la timp de pumnul meu, și făcându-mi în ciudă când își scoase limba spre mine victorios.

        Îi puteam simți privirea neimpresionată a mamei, care plescăi din buze la schimbul nostru de replici, fiind cel mai probabil obișnuită deja, deoarece eu și Ombre eram așa de când mă știu. În schimb, când mi-am așezat înapoi capul pe pernă, chinuită de un alt junghi de durere. Mama îmi îndepărtă părul de pe fruntea mea ușor transpirată, parcă alinându-mă ușor cu atingerile ei.

         Inițial l-am sunat doar pe Joey pentru a veni după mine, știind sigur că era acasă acum și nu avea absolut nimic de făcut. De la Joey, vestea a zburat mai departe la mama și tata, iar părinții noștri i-au anunțat pe unchii noștri, iar ei au dat vorba mai departe verișorilor mei. Astfel m-am trezit cu jumătate din familia mea aici, în camera mea de spital în care am fost adusă imediat cum un doctor mi-a făcut un scurt control la urgențe. 

        Apropo de Joey, el era afară cu tata, după ce fusese izgonit din cameră de June și April, fiind o concurență pentru titlul de „cel mai îngrijorat Day din cameră". May în schimb, era la liceu în aceste clipe. Probabil o să am parte de o vizită din partea sa cât de curând, imediat cum va afla locația mea. Ea și Seth erau singurele persoane din familie care nu au fost puse la curent cu asta până acum.

        Doctorul și-a făcut apariția înapoi în cameră, urmat de tata și de Joey, aducând deodată cu el liniștea, deoarece fetele au tăcut imediat cum acesta a deschis ușa.

        — Domnișoară Day, spuse el, oprindu-se în fața patului meu, se pare că durerile tale sunt cauzate de o infecție a apendicelui.

        Mama mă strânse mai tare de mână la auzul cuvintelor doctorului, cât timp am înghițit în sec, neștiind ce urmează să mi se întâmple acum că îmi știam diagnosticul.

        — Iar asta înseamnă..? întrebă mama în locul meu.

        — Vei avea nevoie de o operație prin care îți vom scoate apendicele.

        Am privit spre membrii familiei mele, cuprinsă de panică la auzul cuvântului „operație". Nu am fost supusă vreodată vreunei operațiuni medicale. Singura dată când am fost internată în spital, a fost acum aproape douăzeci și doi de ani când m-am născut. Am rămas cu sechele de când eram mică și primeam injecții atunci când mă răceam, iar tata mă ținea cu forța pentru ca mama să mi le facă, întâmplări din urma cărora acum îmi era frică de ace.

        Operația presupunea în ceva mult mai rău. Urma să fiu tăiată undeva prin zona burții, iar o bucată din mine urma să fie scoasă. Aveam să trăiesc restul vieții mele fără ea. Știam totuși că apendicele era un organ fără de care puteam trăi lejer, dar nu mă ajuta cu nimic în privința fricii mele.

        — Vei fi anesteziată imediat cum vei intra în sala de operații, îmi spuse atunci doctorul, încercând să mă liniștească mai mult ca sigur. Nu o să simți absolut nimic! Când o să te trezești corpul tău va fi ca și nou!

        Cu toate că nu m-au încălzit cu nimic cuvintele sale, am căutat alinare în privirile membriilor familiei mele, care erau adunați în jurul patului meu. June fu prima care îmi vorbii:

        — Noi vom fi aici imediat cum te vei trezi. Sau, știi ce? Izbucnii ea brusc. Pot intra cu ea în sala de operații? se întoarse spre doctor. Promit să fiu cuminte!

        Sora ei mai mare, January clătină din cap așezându-și palma pe frunte cât oftă. Cu toate astea, atât cuvintele lui June, cât și reacția surorii sale m-au făcut să chicotesc de pe locul meu, timp în care mama s-a ridicat de la locul ei, ieșind afară alături de tata și de domnul doctor, cel mai probabil pentru a se interesa despre mai multe detalii în privința operației. Asistentele au dispărut de mult, aparent.

        — Lasă, verișoară, zise Ombre, atrăgând câteva perechi de ochi spre el. Găsim noi o cale!

        April își încrucișă brațele când își auzii fratele, aproape ridicându-se de pe locul ei pentru a-l trage de urechii pentru gura lui mult prea mare și mult prea spurcată.

        — Vorbim aici despre sora mea din altă mamă, November, pufnii June atunci. Noi două venim la pachet! Nu ne poți despărții. Dacă ea moare și eu mă duc!

        Oh, urma să am parte de niște zile lungi, pline de atenția familiei mele, care deja devenea foarte enervantă. Număram clipele până când aveam să-mi rog moartea sau până când aveam să îi șutez pe fiecare pe rând afară din camera mea de spital.

        — Apropo Nov, zise Joey atunci, atrăgându-mi atenția spre el. Ți-ai uitat geanta în sala de teatru, aparent. Jesse ți-a adus-o acasă.

        Ah.

        — Jesse, deci? întrebă dintr-o dată January, făcându-mă să îngheț acolo, pe locul meu.

        Ah.

        — Ți-ai făcut un iubit? zise și Ombre.

        — Jesse s-a întors? se auzii și glasul lui April, urmat de June:

        — Handicapatul ăla?!

        La naiba. Exact atunci, o asistentă și-a făcut apariția în camera mea din nou, iar eu nu am putut să nu îi cer ajutorul, întrebând-o plină de speranță:

        — Aș putea fi anesteziată de pe acum, vă rog?