Secrete.

   Ce sunt de fapt secretele?

   La răsfoirea oricărui dicționar, o să găsim cuvântul "secret" definit ca ceva ce este menit să rămână ascuns, intim, confidențial, însă un lucru pe care l-am învățat este că secretele nu sunt de nedezvăluit.

   Secretele sunt de șoptit în taină, înainte de a arunca un "să nu mai spui nimănui" deși știi mult prea bine că e în zadar, sunt de înțeles prin priviri aruncate pieziș sau prin dat din cap cu subînțeles.

   Secretele sunt acea parte din noi pe care dorim din răsputeri să o ținem ascunsă de ochii celor din jurul nostru pentru că știm foarte bine că ne-ar distruge, însă ceea ce am realizat e că secretele sunt un cuțit cu două tăișuri. Te vor distruge până în măduva oaselor fie că îl dezvălui, fie că rămân numai și numai ale tale.

   Dacă există un lucru pe care îl urăsc cu tot dinadinsul acela nu sunt secretele, ci prima zi de școală. Și dintre toate primele zile de școală pe care le-am trăit până acum aceasta e cu siguranță cea pe care o urăsc cel mai mult.

   Trebuie să recunosc că pentru prima dată îmi lipsesc primele zile de școală când treceam aproape neobservată prin mulțimea de adolescenți. Mi-aș fi dorit să termin liceul cu aceeași reputație cu care l-am început: fata aia tăcută, fără prea mulți prieteni, însă universul mă ura mult prea mult ca să îmi facă viața atât de ușoară.

   Toți cei din anul meu erau împrăștiați în grupulețe în curtea liceului, entuziasmându-se de "ultima lor primă zi de școală" și aveau grijă ca în momentul când trec pe lângă ei să mă privească cu ochi iscoditori. Ba mai mult, cei mai curajoși se opreau din conversațiile lor stupide și strigau "Ce să vezi! S-a întors târfa aia!" sau "Dumnezeule! Credeam că a murit javra asta!". De fiecare dată răspunsul era același: îmi ridicam degetul din mijloc spre ei și îmi continuam drumul. Mai mult de atât nu meritau.

   O auzeam frecvent pe bunica cum îmi povestea întâmplări din adolescența sa. Adoram să o privesc cum îi scânteiau ochii în momentele în care își împărtășea amintirile ei cu mine, era de parcă retrăia acele clipe, nescăpându-i niciun detaliu. "Camille, adolescența e cea mai frumoasă perioadă a vieții tale, nu o lăsa să ți se risipească printre degete" îmi spunea frecvent, parcă dorindu-și să își retrăiască ținerețea prin mine. Îmi pare rău să te dezamăgesc, bunica, dar din păcate, mie adolescența mi-a adus doar dezamăgiri, traume și anxietate. Nu, nu o să îmi aduc aminte de perioada asta zâmbind, gândindu-mă la primul sărut sau la balul de absolvire. Imediat ce se termină la liceul o să scufund toate amintirile legate de perioada asta în cel mai întunecat loc al minții și acolo vor rămâne. Pentru totdeauna.

   Pot înțelege de ce bunica mea a avut o adolescență atât de fericită. Probabil și eu mi-aș fi adus aminte cu drag de perioada adolescenței dacă aș fi trăit-o în anii 60. Într-adevăr, sună jalnic să spun "m-am născut în generația greșită", însă chiar simt că nu aparțin generației mele.

   Plus că cine nu și-ar dori să trăiască în aceeași perioadă când The Beatles, Bob Dylan și The Rolling Stones erau în culmile gloriei?

   Mi-am târât picioarele pe holul lung până în dreptul dulapului meu și nu mare mi-a fost mirarea când am văzut cuvinte precum "curvă", "mori", inscripționate drept în mijlocul ușii dulapului meu. Aș fi vrut să smulg ușa dulapului din balamale, s-o distrug și după să îi dau foc până rămâne doar cenușă, însă în schimb doar am stat tăcută în fața sa, privind dezgustată. Ochii deja începeau să îmi ardă îngrozitor din cauză încercării mele de a îmi ține lacrimile, însă nu aveam de gând să dau frâu nici măcar unei singuri lacrimi.

   — Să vă ia dracu pe toți, am murmurat eu oftând.

   Mi-am căutat cât de repede un marker în ghiozdan și imediat cum am dat de el am acoperit mâzgăleala de pe dulapul meu, totodată încercând să îmi țin lacrimile. Nu voiam să plâng. Cel puțin nu în fața tuturor, le-aș fi dat satisfacția de care aveau nevoie în viețile lor triste și neînsemnante.

   Un lucru pe care îl urăsc cu ardoare la toate persoanele de vârsta mea e felul în care se grăbesc să judece. Sunt cu toții în alergarea după perfecțiune, sunt atât de obsedați de a avea imaginea perfectă încât ar face orice le stă în putință pentru a păta imagina altora, iar într-un orășel mic ca Denver imaginea ta nici măcar nu e a ta pentru că nimeni nu se obosește să te cunoască cu adevărat. Imaginea ta e bazată strict pe zvonuri și judecăți, iar în cazul în care nu ai norocul să fii preferatul echipei de baschet sau al majoretelor, cel mai probabil îți vei petrece toți anii de liceu dorindu-ți să dispari de pe fața pământului.

   Dintotdeauna ni se spune că răul pe care îl facem altora ni se va întoarce înzecit mai devreme sau mai târziu, însă eu mă aflu în cădere liberă în prăpastia fără fund, în timp ce toate persoanele care mi-au făcut rău vreodată râd și arată cu degetul de pe margine.

   Dar dacă răul pe care mi-l fac mie se întoarce tot asupra mea?

   Am scăpat fără să vreau un oftat înfundat, iar mai apoi buzele mele au reluat forma unei linii complet drepte. Nu-mi aduc aminte ultima dată când colțurile buzelor mele au fost măcar puțin ridicate. Mi-am scos telefonul din buzunarul de la spate al blugilor, am deschis camera pentru a arunca o privire felului în care arătam și nu am avut nicio reacție în momentul în care am dat de reflecția mea complet îngrozitoare. Eram atât de obișnuită încât nici măcar nu mă mai oboseam să fac ceva pentru a schimba felul în care arăt.

   Ochii mei erau înconjurați de urme întunecate ale machiajului pe care îl purtasem cu o seară în urmă și pe care nu avusesem energie să îl șterg, cearcănele mele erau vineții chiar și sub urmele de corector, iar prin păr trecusem pieptănul de două sau trei ori, dar arăta ca un întreg dezastru. Am închis ecranul telefonului pentru că nu îmi făcea nici măcar o urmă de plăcere să îmi văd fața și m-am sprijinit de dulapul meu, închizând ochii pentru câteva secunde.

   Mă pregăteam emoțional pentru anul ce urmează. Sau cel puțin încercam. Nu o să fiu niciodată îndeajuns de pregătită.

   Am stat pentru câteva momente cu ochii închiși și cu capul rezemat de ușa metalică și rece a dulapului, bucurându-mă de liniștea din jurul meu. Știam că nu o să mai am parte de așa ceva curând.

   Mi-am redeschis brusc larg în ochii în momentul în care am simțit cum cineva se trântește pe ușa dulapului de lângă al meu și am auzit o voce cu un puternic accent irlandez pe care l-am recunoscut numaidecât, întrucât nu întâlnești prea des un astfel de accent în America.

   — Hei, ciudato, mi-am întors numaidecât privirea încruntată spre persoana care tocmai îmi întrerupsese momentul și am dat de nimeni altul decât de Niall cu un zâmbet radios pe buze ce îi scotea la iveală dinții săi perfect albi.

   Îmi eram recunoscătoare mie pentru că apucasem să șterg cuvintele scrijelite pe dulap. Chiar nu aveam starea necesară pentru a face față cuvintelor pozitive ale lui Niall care erau menite să mă binedispună, dar de fapt mă făceau să mă simt îngrozitor.

   Apreciam efortul totuși.

   Mi-am dat ochii peste cap, însă contrar atitudinii mele, buzele lui Niall s-au întins într-un zâmbet chiar mai larg, scăpând un râset colorat și zgomotos. S-a dus și cu liniștea.

   — Hei, Niall, i-am spus și eu la rândul meu ca să nu par chiar ultima scorpie.

  Spre deosebire de alți elevi ai liceului ăstuia, Niall nu merită tratamentul meu de scorpie, ba chiar din contră.

  — Nu-mi spune că nu ți-a fost dor de mine, a spus el pe un ton fals ofensat, însă nu am apucat nici măcar să gândesc un răspuns sau măcar să reacționez în vreun fel că am simțit cum blondul mă trage într-o îmbrățișare strânsă.

   Niall era incontestabil cea mai prietenoasă și sociabilă persoană din întreg liceul ăsta. Oriunde l-ai vedea era înconjurat de oameni, mereu cu un zâmbet pe buze și mereu având cuvintele la el. Se integra ușor în orice grup de persoane și știa foarte bine cum să se facă plăcut, astfel încât îmi e greu să cred că există o persoană în întreg liceul ăsta care să îl urască.

   Însă în ciuda faptului că e singura persoană cu care mai vorbeam din când în când, nu l-am considerat niciodată pe Niall un prieten. Niall nu era prietenul meu, Niall era prietenul tuturor.

   Mai important de atât, o prietenie presupune multe lucruri pe care eu refuz să le ofer, cel mai important fiind încrederea. În momentul în care oferi încrederea ta cuiva, devi vulnerabil în fața sa, iar când ești vulnerabil ești mult mai ușor de rănit.

   Și oamenii doar asta fac–rănesc.

   — Mi-a fost mai dor de Berta de la cantină decât de tine, i-am spus eu saracastică în timp ce încercam să evadez dintre brațele sale, însă totul era în zadar.

   Urăsc contactul fizic. Spațiul meu personal are o importanță enormă pentru mine, iar în momentul când cineva îl încalcă nu mă simt deloc în siguranță. Chiar dacă o îmbrățișare este cel mai inofensiv și inocent gest, simpla prezență a unei alte persoane atât de aproape de mine trezește în interiorul meu sentimente pe care nu le pot cuprinde în cuvinte. Știu doar că o vreau cât mai departe.

   Dar aparent nimeni nu refuză îmbrățișarile lui Niall.

   — Ce mai faci, Cami? Ești bine? m-a întrebat, imediat ce am scăpat din îmbrățisarea sa și ne aflam din nou la o distanță considerabilă unul de altul.

   M-am fâstâcit puțin înainte de a îi răspunde la întrebare. Deși era simpla întrebare "ce mai faci?", simțeam că era mult mai mult de atât.

   Oamenii care sunt bine nu stau atât de mult pe gânduri când li se pune întrebarea "ești bine?".

   — Nu mi-am trecut un glonț prin cap nici în dimineața asta, deci aș spune că sunt cât se poate de bine, i-am spus eu în spirit de glumă, iar merele obrajiilor lui Niall s-au ridicat în momentul în care buzele sale s-au ridicat într-un alt zâmbet.

   Niall era obișnuit și probabil deja sătul până peste cap de umorul meu, dar doar de-ar fi știut că nu glumeam în totalitate.

   Mi-am trântit ușa dulapului după ce am scos din interior cele câteva cărți de care aveam nevoie, iar mai apoi am pornit spre sala de festivități cu Niall chiar în urma mea.

   — Știi, a început el să vorbească, însă mâinile pe care și le îndesase în buzunarele din față ale blugilor și privirea pe care și-o menținea ațintită înspre podea trădau faptul că nu era mult prea confortabil cu ceea ce avea să spună, lumea nu prea mai vorbește despre–

— Niall, l-am întrerupt eu, spunându-i numele și a înțeles numaidecât că nu îmi plăcea direcția în care se îndrepta conversația noastră.

   Bineînțeles că Niall credea că nimeni nu mai vorbea despre asta, însă Niall vedea doar vârful iceberg-ului, în timp ce eu eram atât de afundată în apa oceanului încât îl vedeam în întregime. El vedea fețele zâmbitoare ale oamenilor, eu vedeam privirile iscoditoare. El auzea râsetele lor, eu auzeam vorbele șoptite pe la colțuri.

   Acesta doar a dat din cap și asupra noastră s-a lăsat o liniște înmormântală și nu acel tip de liniște de care aveam atâta nevioie, era liniștea aceea inconfortabila pe care încerci din răsputeri să o spargi, dar pur și simplu mintea îți e complet goală și nu reușești să dai glas nici măcar unui cuvânt.

   Niall doar încerca să mă facă să mă simt mai bine și apreciam asta, dar nu eram pregătită să port conversația asta.

   E de-abia prima zi de școală.

   Ultima primă zi de școală.

heya! poveste nouă<3 primele capitole nu o să fie mult prea lungi but enjoyyyy