În odaia mare, loc liniștit, călduros, unde domnește modestia și frumosul, se aude un scârțâit de creion pe hârtie. Cine oare, în miez de noapte, își scrie cu atâta durere gândurile?

Cum intri acolo, lângă geam vezi o lumină și o masă de lemn. Iar de te apropii poți vedea frageda ființă scriindu-și grăbită amarul pe o foaie, sub vegherea lumânării. Deasupra frunții gânditoare, a timpului riduri ce se aștern, pe văzduhul cel înstelat, șade Luna cu a ei veșnică mândrie, parcă trăgând cu ochiul înăuntru.

De vom privi mai lung, pe umerii frumoasei ființe cade un val cenușiu, fire de păr lungi odată castanii și tinere. Dar nu de chipul ei sublim sau de trupu-i subțirel ne bate grija, ci de lacrimile ce cad pe foaie neîncetat și de suspinele fierbinți.

Ce-mi face oare bătrânul odor să plângă și să sufere? Ce-mi face oare bătrânul odor să uite de liniștea ultimilor ani? Aplecându-ne privirea către foaia pătată de lacrimile sărate și citind printre rânduri, din frumoasa poveste de dragoste scrisă reiese un regret cumplit. Un regret ce a urmărit-o din tinerețe , care o apasă pe pieptu-i lipsit astăzi de iubire. Și, iată, biata de ea plânge.

Parcă auzim ce-i scris pe foaie. O voce blândă, plină de emoții, ne povestește a ei trăire. Și poate e de necrezut, dar vorbele sunt sincere. Ea a iubit și a pierdut, iară ca să pierzi în fața sorții, din a ta greșeală, regretul e mai dureros decât a fost vreodată.

Dar ce să știe biata fată, bietul suflet speriat ce i se așterne în piept? N-a știut cum să primească acea iubire copleșitoare. Și o credem.

Căci iată-ne aici, în fața amorului ceresc:

*

„ Patru colțuri de cameră întunecate și un pat rece. Liniștea mă sufoca. Mi-am ținut ochii deschiși, deși nu puteam vedea nimic. Icoana de pe perete nu mă ajuta cu nimic, iar rugăciunile mele, spuse în șoaptă, tremurânde și prelungi, rupeau din când în când liniștea din întuneric. M-am oprit.

Din negura adunată în fața mea, încetișor și timid, un chip s-arată.

Ai ieșit din colțul odăii și te-ai arătat în lumina slabă, venită de afară, scurgându-se printre perdelele de la geam, lumină a Lunii ce ne veghea întâlnirea. Jumătate din chipul tău era în umbră, cealaltă jumătate mă privea.

Ochii mei s-au rotunjit și sufletul meu a încetat să se mai audă. Trupul meu a împietrit, o frică nemaipomenită strângându-mă în loc.

Fără să-mi dau seama însă ți-am vorbit. Și vorba mea a lovit pereții și mi-a înfundat glasul în liniștea aceea sufocantă.

–Ce ești tu? am spus, înghițind în sec.

Tu n-ai zis nimic, dar chipul ți l-ai scos cu totul din umbră. Mi-e greu a zice că erai îngrozitor, ba ochi frumoși sclipeau. Dar pielea nu era umană, de-o culoare ce n-am văzut, mai deschisă decât a mării și a văzduhului. Așa îmi părea.

Oroare în trupul meu, dar uimire în inima mea, bătând fără de seamă.

Și parcă Luna te iubea, de-ți urmărea mișcarea, iar din negura urâtă ai ieșit cu totul. Trupul tău albăstrui, înalt și noduros, s-a apropiat de mine. Iar ochii tăi, încețoșați și palizi, îmi zâmbeau călduros. Pe fruntea de geniu, o stea mare sclipea, luminându-mi fața.

Erai un cavaler al nopții oare? Erai tu vreun înger? Căci puteai pune în genunchi pe oricine, slăvind astfel la frumusețea ta. Puteai mișca pământul și casa în care ședeam doar cu un singur gând din steaua ta minunată.

« Să-mi fie vremea? Să-mi fie timpul să plec? » gândeam eu pe atunci, iar teama se agrava, căci îmi era frică de sfârșit. Tânără fiindu-mi mintea, gândirea îmi juca feste.

Cu cât te apropiai, frica mea de moarte îmi inunda gândul, dar tu nu voiai să mă rănești. Căldura pe care am simțit-o m-a făcut să amorțesc, iar cearceaful pe care-l strângeam tare în pumni a rămas șifonat lângă mine.

–Să nu-ți fie frică de moarte, iubito, căci Universul așteaptă tăcut.

Ai spus, atunci atât de aproape încât îți puteam simții atingerea. Degetele, ce-mi alunecau pe obraz, erau fine și catifelate, transmițând liniște peste toate fricile mele. Iar glasul tău, în ciuda trupului dur și impunător, îmi suna ca o vioară și vorbele-mi erau poezii.

– Am să mor?

Am zis timidă, iar vocea încă tremurândă te făcu să zâmbești. Și zâmbetul tău era sfințit, chipul îți lumina, iar frumusețea ta divină se contura liniștită.

–Astăzi nu, iar mâine lasă... De grijă să n-ai tu gând. De alta am venit aici.

Ți-ai tras ușor mâna, secându-mă de dorință și căldură, lăsându-mă să simt patul rece din nou. De ce voiam să te apropi? De ce-mi plăcea chemarea ta? Am tăcut, privind uimită la Zeul ce-mi stătea în față.

Deci n-aveam să mor, iar moartea tu nu erai.

–Vin de undeva, din amintiri, din colț de cer și ape.

Universul, Paradisul și Luna de departe.

Iar dacă loc de îndoială e, ți le arăt pe toate!

Și poezie a curs din steaua de pe frunte, iar în ochi îți puteam vedea vorba. Totuși nu înțelegeam, iar uimirea se amesteca confuză printre ale mele gânduri și frici. De ce-mi stătea în față un Zeu, un geniu, un Univers?

Ș-atunci ai pășit mai aproape și te-ai aplecat peste pat, ca un nor ce-mi era de ploaie... Eu atunci ți-am studiat divinitatea, timidă, trecându-mi ochii peste ai tăi, peste buze, peste obraji și pare... că te-am iubit.

–Undeva pe al tău chip se ascunde un semn făcut,

pe care acum șaptesprezece ani doar eu l-am văzut.

Atingerea ta m-a cutremurat din nou. Mi-ai dat ușor părul de pe chip, punându-l după ureche. Pe corpul meu rece, atingerea aceea blândă mă făcu să par ca un cub de gheață. Mă topeam. Iară această senzație, asemenea unui păcat, îmi plăcea mult și voiam parcă să păcătuiesc o viață întreagă

Uitându-mă în ochii tăi puteam vedea tot ce-mi povesteai. Ca o hologramă din marea cenușie a privirii tale ieșeau amintiri pe care n-am știut să le am vreodată:

*

O dulceață de copil, cu părul cârlionțat și un zâmbet larg era ținut pe brațe de un necunoscut. Pașii grei ai omului traversau un hol lung,luminat,iar copilașul era liniștit. O ușă mare de stejar puternic s-a deschis, iar prea măritul meu iubit i-a întâmpinat.

În mijlocul unei odăi întunecate, Zeul medita în stele, dând sclipire pereților de aur. Un zâmbet cald, îmbătător, ți se așternu pe chipul frumos, angelic.

Și mica ființă, ce eram eu, ți-a fost lăsată în brațe. O iubire nemaipomenită îmi umplu trupul, apoi te-ai aplecat și mi-ai sărutat fruntea.

Cum degetele-ți fine îmi mângâiau chipul, un semn în forma măreței Lune sclipea sub privirea ta.

*

–Eu am stelele, iar tu-mi ai Luna.

Sortiți să fim împreună pentru totdeauna.

Mi-am dat seama atunci că semnul de pe obrazul meu sclipea din nou forma Lunii, și că totul din jurul nostru era complet luminat. Patul, lumânarea neaprinsă de pe masa de lângă geam, totul...

Când te-am privit iarăși în ochii tăi cenușii, puteam s-aud - parcă de nicăieri-, voci de îngeri. Glasurile lor dulci, cerești, erau melodii pentru sufletul meu. Mi-ai zâmbit din nou, apoi te-ai împins încetișor, cuprinzându-mă în brațele tale calde, ce-mi izvorau iubire.

–Universul ne așteaptă, mireasa mea frumoasă.

Ne așteaptă de atâta timp,

ne așteaptă să venim acasă.

–Am...Am toate aceste întrebări, printre miile de frici, dar una îmi este stăpâna minții...

–Orice mi-ai spune tu, orice te-ar supăra.

Eu îți voi fi alături și te voi asculta.

«De ce eu?»

–De ce eu? am întrebat rușinată.

Tu ai surâs. Mai frumos, mai dulce. Și ți-ai trecut mâna prin părul meu șaten.

–Pentru că tu ai fost aleasa, una cu cerul.

Iară drumul către casă, eu îți sunt cavalerul.

Sortită ne-a fost calea și împreună vom domni

peste nemuritoare, bogate împărății.

Oh, parcă visam, iar frumoasa ta voce era un cântec ce dulce îmi suna prin gânduri.

Dar ce-mi erau mie toate astea? Atât de brusc, atât de fără clipă?

Și, ca o proastă ce am fost, fără a știi, orbită de tinerețea-mi în floare, m-am temut de dragostea mea. M-am temut de soarta mea și de sufletul pereche pe care-l aveam în fața ochilor.

Iar pentru asta regret. Regret amarnic.

Ș-atunci mi-am ferit chipul de al tău, oh, mi l-am ferit de ochii tăi frumoși, plini de căldură.

–De ce-ți ferești chipul frumos de raza-mi copleșitoare?

« Mi-e tare frică de tot ce este, iar de ce a fost mi-e dor. Mi-e frică să plec oriunde. Să am încredere în dânsul? Șocată sunt de toate aceste întâmplări...», ca o săgeată mi-a trecut acest gând prin minte. Iar tu, parcă auzind foarte bine ce mi-am zis, ai zâmbit.

A mia oară, Luminatule, mi-ai zâmbit. Și cum de aveai puterea să o faci auzind gândurile mele de om timid, inocent, prost?

–N-am să te duc acasă azi, ca teama să dispară cândva.

Așa că revino-ți aici, în urma mea.

Căci vezi tu, dragoste cu trup,

astăzi am venit doar vorba să ți-o aduc.

Timpul să plecăm la drum văd că nu este,

dar când va veni îți voi da de veste.

Mi-ai spus, parcă trist, parcă supărat, apoi mi-ai strâns mâna în palme. Trupul mi-a tremurat deodată, iar buzele-mi îmbujorate simții pe ale tale și sărutul nostru se împrăștie prin odaie ca un apus frumos, roșu-purpuriu.

Și vocile îngerilor se auziră din nou, dar mai triste, mai îngrijorate. Îți simțeam iubirea pentru mine, atât de puternică și de adevărată, dar eu eram orbită de paranoice gânduri și frici, neștiind că am să te pierd pentru o viață.

–Te iubesc, te-am iubit și te voi iubi.

Ai dispărut. Oh, Tu, Lumină, ai lăsat întuneric în urma ta. Un întuneric groaznic, de care mie nu îmi era frică până să te întâlnesc. Ai aduc atâta dragoste și dorință în inima mea, într-un singur ceas, cât niciunul nu mi-a lăsat toată viața.

Și de când ai plecat, în acea noapte sfânta de vară, sufletu-mi plânge și inima nu mai are rost a iubi.

Căci nu te-ai mai întors cum ai promis și iată-mă rămasă la capăt de drum. Singură, sufocată de un regret ce mi-a apăsat pieptul tot timpul.

Împotrivirea sorții.

Din vina mea nu te-ai mai întors și am rămas o păgână în voia răului pământesc. Fără suflet și vlagă am hoinărit printre oameni, așteptându-te. Dar n-ai venit.

Oh, de-ai știi cât de mult aș vrea să dau timpul înapoi, să fi gândit ca un om mare, atunci când inocența conducea mintea mea întreagă.

Și așa, știind cât de nenorocită este viața, ți-aș fi dat mâna. Și m-oi fi dus unde tu știi, unde nu există suferința pe care am simțit-o.

Te ador, Zeule, sufletu-mi pereche,

De astăzi mi-e sfârșitul, tu să-mi ții de veghe.

Te ador, Zeule, întunericu-mi Lumină,

De astăzi cerul cade, ție să-ți fie milă.

Adio, așadar, adio pentru totdeauna!

Și astăzi ca și mâine martoră e Luna,

privind la viața care trece ca nebuna,

Adio, așadar, adio pentru totdeauna! "

*

Și neînțeleasa ființă, cu un zâmbet dureros pe chipul obosit, se ridică de la masa veche, împachetând foaia pe care era scrisă o poveste, o iubire ce va dăinui de-a pururi în inima ei. Pe ușa odăii curate își făcu drum, uitându-se o ultimă dată înauntru de la prag, apoi plecă, oftând a mia oară o suferință numai de ea știută.

Vară era din nou, ca în seara ce și-o amintește , iar buciumul o mângâie de bun venit. Deasupra lacului agitat, ce plăsmuia valuri puternice, care se loveau de gleznele ei, Luna îi zâmbea.

Steaua Cerului rămăsese la fel de tânără, la fel de frumoasă, iară femeia ce-i stătea la picioare a îmbătrânit. Tăcută și îndurerată.