Capitolul 1
De zece minute mă tot holbez la reflexia mea în oglindă și nu găsesc acel lucru care îmi lipsește. Tot ce pot vedea sunt ochii albaștri mult prea mari pentru gustul meu, încadrați de gene lungi și negre, deja rimelate, buzele nici pline, nici subțiri care sunt strânse într-o grimasă de insatisfacție, pielea albă, prea albă, în mod ironic, având în vedere că locuiesc undeva lângă ocean, pe coasta Floridei, și părul blond, lung și des, dar care nu are niciun pic de volum, ce stă strâns la spate, într-o coadă.
Mustăcind și bombănind în barbă, apuc glosul de pe măsuța de machiaj și mă dau puțin pe buze, pentru a le face mai apetisante, și pare că funcționează. Oarecum.
Oftând, renunț să mă mai chinui cu schimbările și decid să o las baltă. Oricum, nu e ca și cum merg la facultate ca să agăț băieți. Nu am avut intenția asta niciodată, de când m-am hotărât să merg la colegiu. Mereu, și în liceu, și în afara lui, am fost genul de adolescentă care preferă să rămână închisă în casă, de preferat singură, în liniște, cu o carte bună într-o mână și o cană de ceai sau ciocolată caldă în cealaltă, decât să ies în cluburi cu ceilalți colegi ai mei. Tocmai din acest motiv, am fost mereu considerată ciudata clasei. Deloc surprinzător.
Am nouăsprezece ani, proaspăt împliniți și nu am sertare întregi de truse de machiaj sau mai știu eu ce cosmetice. Tocmai din acest motiv, am tot fost ignorată de băieți, pentru că nu știu „să mă înfrumusețez" sau „să îmi pun frumusețea în valoare" cu o tonă de fond de ten și farduri peste măsură. Bine, nici eu nu am vrut să fiu căutată. Având în vedere părerea proastă pe care o am despre băieți, nu mi-am dorit să am vreunul alături sau la o distanță mai mare de doi metri și trei pași.
—Lacey! strigă mama de jos. Grăbește-te dacă nu vrei ca avionul să plece fără tine!
Mai arunc o privire rapidă în oglindă, aranjându-mi cutele imaginare de pe tricou. Luându-mi geanta de pe pat, verific totul să fie în regulă și ies din dormitor, trăgând după mine cea mai grea valiză ce a existat în istorie. Acum, următorul obstacol ar fi scările pe care trebuie să le cobor. Recunosc, încă de când eram mică, adoram să locuiesc într-o casă cu etaj pentru că alergam pe scări de sute de ori pe zi. Însă acum, mi se pare iadul pe pământ să trebuiască să cobor ditamai valiza până la parter.
În timp ce studiez scările în căutarea unei soluții de a coborî scările fără să îmi rup gâtul cu valiza, la capătul lor apare Josh, fratele meu mai mic, având pe buze un mic rânjet ce nu aduce niciodată nimic bun. Spun asta pentru că de fiecare dată când mintea lui iute gândea o nouă năzbâtie, avea aceeași expresie și a ajuns să fie previzibilă, cel puțin pentru mine.
—Ai nevoie de ajutor cu alea, surioară? întreabă el pe un ton inocent.
Strâmbând din buze, îl privesc cu o sprânceană ridicată.
—Crezi că nu știu faptul că tu de-abia aștepți ca eu să plec pentru a-mi lua sub asediu dormitorul? Te cunosc prea bine, pramatie ce ești.
—Habar n-am despre ce vorbești, spune el, aparent derutat, însă cu ochii sclipind de entuziasm și voioșie.
Îmi dau ochii peste cap.
—În loc să îți faci planuri de redecorare interioară, mai bine m-ai ajuta să cobor valiza asta la parter înainte să pierd avionul și să rămân pe capul tău toată vara.
Nici nu apuc să mai spun ceva pentru că, într-o clipită, Josh apare lângă mine, de parcă s-ar fi teleportat. Trebuia să îmi dau seama că nu va rata el șansa să scape de sora cea mare și enervantă. A așteptat prea mult ziua asta ca totul să se ruineze.
Îl las să îmi ridice valiza și mă aplec pentru a-mi lua bagajul de mână, însă când mă întorc, nici urmă de fratele meu. Cobor în grabă scările și îl găsesc lângă taxi, încercând să îndese valiza cât mai bine in portbagaj. Clătinând din cap, colțurile gurii mi se ridică într-un zâmbet micuț de amuzament și pornesc spre ei cu pas rapid.
Imediat ce toate bagajele sunt bine așezate în portbagajul taxiului, mă întorc cu fața spre mama care lăcrimează și își suflă subtil nasul cu un servețel fin. Părul de regulă perfect aranjat într-un coc stilizat în vârful capului, atât de strâns încât uneori aveam impresia că o să i se desprindă pielea de scalp, este lăsat acum liber, atingându-i umerii umeri și coborându-i în valuri ondulate până în talie.
Pentru prima dată în ani buni, simt cum lacrimile îmi înțeapă ochii și amenință să îmi curgă pe obraji. Încă de când am decis să merg la o universitate în cealaltă parte a țării, mi-am asumat fiecare alegere și posibilă consecință. În momentul în care am aflat că aplicația mea a fost revizuită și am fost acceptată la Universitatea din Washington, am avut sentimente contradictorii. La început, m-am simțit de parcă cel mai mare vis al meu s-a împlinit și eram în culmea fericirii. Însă, cu cât se apropia ziua în care trebuia să mă mut și să îmi las întreaga familie în spate, toată starea de exaltare se evapora ușor-ușor și sentimente de tristețe îi luau locul. Iar lacrimile pe care mama le varsă acum, în fața mea, se adaugă la toată compoziția asta și mă fac, pentru un moment, să mă gândesc dacă mai pot pleca sau nu.
Nemaiputând rezista, mă arunc în brațele mamei, care mă înconjoară la rândul ei, și mă strânge cu atâta putere încă pare că ar vrea să îmi păstreze sufletul alături de ea. Îmi strâng ochii pentru a opri lacrimile, însă trădătoarele îmi curg pe obraji de parcă nu vor să se mai oprească. Niciodată nu am fost plecată de acasă atât de mult timp, niciodată nu am crezut că o să trebuiască că mă mut atât de repede și atât de departe de cei pe care îi iubesc cel mai mult. Însă viitorul meu depinde de această alegere grea pe care a trebuit să o fac, iar ai mei înțeleg asta prea bine, uneori mai bine decât bine. Sunt conștienți că universitatea este una de prestigiu și că o să pot deveni un medic competent doar dacă studiez printre cei mai buni. Atât mama, cât și tata știu că acesta a fost visul meu încă de când eram foarte micuță și că ăsta e punctul de cotitură, atât din viitoarea mea carieră, cât și din întreaga mea viață.
Trăgându-mi nasul, cu tragere de inimă mă desprind din brațele ei pentru că, mi-e teamă că dacă nu o fac acum, nu voi fi în stare să o mai fac vreodată.
—O să vă sun imediat ce cobor din avion, vă promit. Și o să ținem legătura cât de des se poate, spun eu în timp ce merg cu spatele către taxi.
Deschizând repede portiera, mă urc pe bancheta din spate și îmi așez bărbia în piept, lăsând lacrimile să curgă nestingherite, de data asta. Simt cum motorul mașinii se trezește la viață și pornim de pe loc. Fiind conștientă de faptul că nu o să îi mai văd mult timp față în față, cobor geamul și le fac cu mâna drept despărțire. Ultima imagine cu care rămân este cea a mamei ce plânge în brațele tatei și îmi face la rândul ei cu mâna.
Întorcându-mă la drum, îmi sprijin capul de partea de sus a banchetei pe care stau și închid ochii, sperând că atunci când îi voi deschide, voi fi deja departe și voi suferi mai puțin.
****************************************************
Da, da, știu că am dispărut așa brusc și da, știu că e un capitol scurt. Dar am și explicații. Acum o săptămână am început facultatea și am fost plecată, iar laptopul meu a rămas acasă, deci nu am putut scrie deloc, la nimic.
Anyway, sper să vă placă și să urmăriți povestea în continuare. Vă pup!
Bạn đang đọc truyện trên: AzTruyen.Top