Ochii mi se umezesc, însă nu voi plânge. Speranța mi-a fost smulsă din piept de parc-ar fi fost inima care-mi menținea vie fiecare respirație în parte, dar nu voi ceda. În timp ce credința că toate aceste emoții își vor găsi sfârșitul în curând, s-a sfărâmat chiar în palmele mele.

              Poate dacă mi s-ar fi dat o palmă, m-ar fi durut mai puțin. Dar nu. El, ei, oamenii au știut mereu cum să mă trateze astfel încât eu fiu mereu cea care pică prost în orice situație. Și am obosit să simt asta. Mă simt atât de epuizată.

         Ca și când nu va mai exista nici un mâine!

              Teama c-aș reacționa într-un fel ce nu mă caracterizează îmi forțează ochii să nu-l privească, chiar dacă e la doar câțiva centimetri de mine. Privirea mi-e fixă către imaginea slab luminată a străzii dinaintea noastră, în timp ce mintea mea este prelindată de aceleași și aceleași gânduri infinite, cu același sens unic și final. 

         Acum chiar există posibilitatea ca totul să se fi terminat!

              Vorbesc, dar e de parc-aș ști că cu cât aș vorbi mai mult, cu atât nu mă aude nimeni. Iar el, cu atât mai puțin. Simt cum pieptul mi-e străbătut de-o durere din ce în ce mai mare, dar e ca și când aș ști că o dată ce rostesc aceste cuvinte, mă voi elibera de-o provară uriașă. De parcă umerii mei mici ar fi mult prea îngreunați de-o piatră mult prea grea pentru mine.

              Brusc, fără să vreau îmi mut privirea către stânga și-l văd. Pumnii îi sunt încordați pe volanul negru al mașinii, ochii nu i se ridică de la picioarele sale și probabil nici nu s-au ridicat vreodată în ultimele câteva minute. Capul îi stă plecat, semn că se simte atât de penibil, urât, jenat să răspundă, încât aproape că-mi face inima să se înmoaie de dragul suferinței lui. 

              Dar nu voi ceda. Sunt mult mai puternică și hotărâtă să nu-l las să mă-nșele, decât aș fi putut fi vreodată. Și chiar dacă simt mașina încă mergând către o destinație cunoscută, dar și necunoscută în același timp, totuși înghit în sec și-mi mut iarăși privirea spre înainte. Respir sacadat de parcă aș fi ieșit dintr-o sală de forță cu câteva secunde-n urmă, dar tăcerea lui încă nu-mi spune nimic. Ca și când ar ști că nu mint, mi-ar simți durerea, dezamăgirea, furia și neputința.

              Deodată, simt mașina oprindu-se locului. Îmi răsucesc privirea către el și-l văd încă în aceeași poziție ingrată, neavând nici măcar curajul să spună ceva. Doar respiră apăsat de parcă ar ști că tortura reporșurilor aduse de mine s-a încheiat. Și atunci, aproape că-i pot observa maxilarul încleștându-i-se de nervi. Asta în timp ce pumnii săi continuă să strângă volanul negru. Brusc, portiera din dreapta din stânga lui se deschide, iar eu îl văd cum părăsește mașina în grabă. 

         — Ai grijă să iei o gură de aer proaspăt și pentru mine!

             Strig în urma lui, dar nu spune nimic. Doar se îndepărtează câțiva pași, vinovat parcă de acuzațiile pe care i le-am tot adus până acum și se sprijină de mașină câteva secunde, respirând sacadat. De parcă aerul ar fi din ce în ce mai puțin, iar el are o nevoie disperată de acesta. Apoi se întoarce. Îl pivesc tăcută știind că l-am supărat cum nu se aștepta vreodată să se întâmple, apoi îl aud spunând fără să mă privească. 

         — Ca de obicei, vrei să arunci vina doar asupra mea. Vrei să mă scoți doar pe mine vinovat de tot ce se întâmplă.

              Spune fără să se uite către mine, iar eu pufnesc exasperată. 

         La naiba! Am crezut că mă ascultă până acum, dar se pare că, ca de obicei, am vorbit singură. Firar!

           — Ce prostie! zic cu voce tare, continuând să-l privesc fix cum își ridică încet privirea în ochii mei roșii de nervi. Ți-am zis deja, amândoi suntem de vină. Tu, deoarece ai insistat prea mult și eu pentru că te-am lăsat să mergi mereu mai departe.

               Spun și atunci își coboară iarăși privirea la picioarele sale. Nu poate nega asta, căci am mai vorbit acest subiect de atât de multe ori. Nu poate spune că mint, deoarece știe și el care e adevărul. Și nu poate accepta înfrângerea aceasta ca un om demn, cinstit, fiindcă probabil e obișnuit să câștige în totdeauna.

         Însă, păcat. Acesta nu e un război, ci o simplă discuție!

         — Am înțeles.

             Zice cu jumătate de glas, iar eu pufnesc iarăși mutându-mi privirea spre înainte. Simt că mi-e... silă să-l privesc. Atât de dezamăgită sunt. 

         — Întoarce mașina. Vreau să mă duci acasă.

             Spun determinată să opresc acest circ ce continuă să se dezbată între noi și-i simt privirea fixându-mă de îndată ce m-aude vorbind. 

              Dar n-o să cedez! 

         — Nu!

              Spune rapid, înverșunarea, furia, supărarea și frustrarea din el, dându-mi de înțeles că ar fi mai bine să opresc cu orice preț această luptă nebună. Nu are sens și nici destinație. Cel puțin, nu una favorabilă mie. 

              Ca oricât de bine aș ști că totul trebuie să se încheie acum și aici, să mă văd rapid prinsă între două aspecte la fel de dure, reci și impenetrabile. Trebuie să aleg între mine și viitorul meu,  și el lângă mine alături de o viață fără nici o destinație. Dar eu știu deja ce trebuie să aleg. Așa că spun stop. Nimeni nu e menit să trăiască în suferință, ci toți avem dreptul să ne facem viața după bunul nostru plac. 

              Așa că aleg să am o viață liniștită, lipsită de frici și grija unei zile de mâine alături de un astfel de om. Nu mai am nici răbdarea, puterea, sau energia necesară să aștept la infinit după ceva ce știu că n-o să primesc niciodată. Cel puțin, nu de la cineva ca el .

        Și poate așa e cel mai bine. Aceasta în mod clar, este și va fi cea mai bună decizie a vieții mele!