Privirea mamei

            Binele și răul au existat dintotdeauna. Însă, de ce pare ca și când oamenii nu-nțeleg diferențele dintre cele două?

            Nu voi uita niciodată trecutul, căci face parte din mine. N-o să-i mai iert niciodată pe cei ce m-au rănit, pentru că doar astfel pot să le arăt tuturor că nu m-au învins. Dar, nici nu o să-i uit pe cei care, dorindu-și asta, sau nu, m-au ajutat. În pofida faptului că nu mă cunosc. Nu m-au cunoscut niciodată.

            Rănile trecutului persistă în a-mi aminti fiecare trăire avută, făcându-mă să simt ca și când aș retrăi zilnic asta. Și, cum doar prezența lui Aslı și-a mamei reușeau cumva să mă mențină pe linia de plutire dintre bine și rău, iată-mă acum prinsă din nou în mrejele nemiloase ale unei minți nebune în a trece peste orice și oricine pentru propriile scpuri.

            Cuvintele lui Aslı îmi forțează timpanele să caute disperate un mijloc de-a scăpa de vocea ei, iar trecutul pe care l-am învins atât de greu și pe care l-am redobândit cumva l-a apariția în viața mea a acelui... Bărbat ce m-a salvat din mijlocul șoselei, mă obligă cumva să iau repede o nouă decizie importantă pentru viitorul meu.

            Nimeni nu o va revedea pe biata, micuța și inocenta Deniz zbătându-se între viață și moarte. Dorință și neputință. Curaj și frică. O să am grijă să ascund fiecare cicatrice a trecutului, sub masca perfectă a unei femei ca de oțel. Invincibilă, precum o o uriașă forță militară a unui stat asiatico-european. De neoprit, ca timpul nemilos ce întotdeauna ne fură câte ceva. 

           Deodată, ușa camerei în care mă aflu se deschide ușor, glasul mamei făcând ecou prin miile de voci din capul meu. Și astfel, conștientizez că, deși fizic eram aici în tot acest timp, totuși mintea mea era mult prea preocupată să se gândească la orice altceva, decât la posibila prezenței mamei în dormitor.

        — Deniz?! Putem vorbi? zice glasul ei subțirel, ochii mei privind-o cu rapiditate.

              Nu ar avea ce căuta aici, l-a o oră atât de târzie în noapte, asta e cert. Însă, nu e nici ca și când n-aș putea să-i povestesc ce mă frământă de atâtea ore. Plus că, în mod sigur a sesizat chiar și ea supărarea mea. Și cum eu nu știu să mint, pentru că n-am mințit niciodată, iată-mă prinsă rapid în mrejele necunoscute ale acestui sentiment profund, gol și obscur.

        — Mamă? zic ca scoasă dintr-o transă, deși am auzit-o tare și clar. Nu sta în ușă, intră! o-ndemn pe femeia micuță de statură, brunetă și cu ochi cafenii.

             Și deși am înțeles în ziua sosirii ei în apartamentul meu cui semnăn atât de mult, iată-mă totuși întrebându-mă continuu ce-o fi vrând să vorbească cu mine în această seară? Mai ales că noi nu obișnuim să vorbim seara, decât foarte rar și foarte puțin.

              O privesc pășind în dormitorul meu de parc-ar călca pe cioburi, teama transmisă de ochii ei senini în momentele de liniște, acum fiind mult mai sesizabilă decât aș fi vrut să văd. Și mi-e teamă. Pentru am uitat câta oară de când am adus-o la mine, mi-e teamă din nou. Și  urăsc să simt asta, atât la mine, cât și la ea. Simplul gând că el ar fi sunat din nou, îmi face pielea să se furnice de nervi.

         — Denzy, spune și pot citi îngrijorarea inclusiv în felul cum îmi strigă numele, făcând o miă pauză vocală. Fata mea, știi, zice iarăși, așa că mă ridic pe șezut astfel încât s-o pot privi direct. 

         — Vorbește, mamă! o-ndemn, imediat ce se apropie de patul meu, iar eu pot să-i iau palmele reci ca două ghețare într-ale mele. Spune-mi, cine te-a supărat iarăși? zic, în timp ce-ncerc cumva să controlez fiecare impuls nervos pe care corpul meu îl resimte.

             Mama e puternică, știu asta. Amândouă suntem. Însă, asta nu mă obligă să nu admit că am mințit-o zilele acestea. Începând cu acel idiot care m-a mințit și trădat cum nimeni altul n-ar fi putut-o face, și sfârșind cu prietena mea. Oh! Dar, i-am ascuns și faptul că eram să mor pe șoseaua aglomerată.

             La naiba!

       — Tu! exclamă ea, privindu-mă cu milă. O privire pe care o urăsc atât de tare în ochii celorlalți, căci îmi amintește trecutul.

            Și eu nu vreau să mai am de-a face cu el. În plus, nu e ca și când aș putea schimba ceva din ce s-a tot întâmplat de-a lungul timpului. De aceea, scuturându-mi repede capul de-amintirile negre precum o groapă adâncă și goală ca mintea mea acum, o privesc din nou pe femeia din fața mea și-mi dreg glasul, plină de speranță. Speranța unei vești pozitive, nu a unui coșmar precum cel de care fugim amândouă.

        — Eu? întreb confuză, neștiind la ce face refeire cu exactitate.

              Simplul gând c-ar fi aflat ce s-a întâmplat în ultimele zile, mă omoară încet. Asta, pe când ideea că demonul s-ar fi întors, nu face altceva decât să mă înfurie și mai rău. Și i-am ascuns mereu mamei acea furie oarbă, reușind s-o maschez sub scuza muncii pe care o depun. Așa că, simțind cum mâinile îmi devin din ce în ce mai reci, mi le retrag rapid dintr-ale ei încercând să gândesc. 

              Dar de ce pare ca și când mintea mea și-ar fi luat un concediu prelungit? De ce e ca și când n-aș putea s-o protejez niciodată din nou?

               Însă, atunci când fața i se luminează încetul cu încetul, înțeleg că minte. Mereu mi-a făcut asta, când eram copil. Îmi amintesc cu drag fiecare moment în care eram supărată din vina lui, iar ea venea la mine și, pentru a mă împăca, spunea că știe totul. Chiar dacă, nu știe nimic cu privire la supărările mele provocate de el.

               Dar, îmi scutur din nou capul de-amintiri și, exact ca și atunci – chiar dacă nu o fac intenționat, îmi încrucișez brațele la piept. Ochii mei se îngustează, supărați, iar mama vine și se așează lângă mine, pe pat, așezându-și mâna caldă după mijlocul meu, îmbrățișându-mă.

         — Da, răspunde zâmbind, știind că mi-am dat seama de mica ei minciună. Dar, lasă amintirile, dragă. Spune-mi tu, cine te-a supărat pe tine, micul meu îngeraș cu aripi frânte? zice din nou, privindu-mă cu drag.

              Și, deși doar ochii mamei pot exprima iubirea, căldura, sprijinul și atenția de care am nevoie; totuși e ceva care mă-mpiedică să-i spun totul. Frica de a o ști din nou în pericol, mă înnebunește pur și simplu. De a ne ști pe amândouă, de altfel. Însă, nu e nici ca și când n-aș putea să-i explic durerea mea, evitând anumite pasaje din ea. 

              Nu-i așa?

Bun venit într-un nou set de întrebări, marca Tinna!

I. Ce părere v-a făcut acesastă poveste, până în prezEnt, per ansamblu?

II. Care credeți că e trecutul lui Deniz, din cele prezentate?

III. Ce credeți despre mama ei?

IV. Ce credeți că s-a întâmplat cu tatăl ei?

V. Ce și de ce îi ascunde Denzy mamei ei?

VI. Unde credeți că e prietena lui Deniz?

VII. Unde e Deniz în acest capitol și cum a ajuns acolo?

VIII. Care e metoda mamei lui Deniz de a-și împăca fiica?