Aparențele sunt înșelătoare

            Timpul se scurge cu-ncetinitorul. Reflexia mea din oglinda ascensorului este pe cât de asemănătoare celei pe care o recunosc, pe atât de diferită. De parcă totul și nimic s-ar fi îmbinat la perfecție, creând haosul ce se citește în ochii, sufletul și mintea mea. Dezordinea a cuprins totul distrugând până și puținele cioburi de speranță pe care mi le nutrisem de-a lungul timpului, iar eu mă simt sclava propriilor neputințe.

              Am devenit părtașa propriilor coșmaruri, fără ca măcar să-mi dau seama de asta!

            Îmi scutur repede capul memorând ultimul atac de panică pe care l-am avut acum mult timp în urmă și-ating involuntar zidul dur al liftului. Nu trebuie să mai cedez, niciodată din nou! Îmi repet de câteva ori închizându-mi ochii pentru a liniști furtuna de emoții care-mi străpunge fără milă pieptul. Apoi, auzind zgomotul produs de oprirea acestuia, îi deschid și privesc ușile ce se deschid chiar înaintea mea.

            Fac doi pași suficienți cât să părăsesc incinta ascensorului și ating repede pereții duri ai clădirii, spre a mă asigura că picioarele n-or să-mi cedeze. Și din nou mă îndrept către ușile larg deschise ale blocului, pășind din ce în ce mai apăsat spre aerul proaspăt de afară.

             Mă simt de parcă aș fi pe cale să pierd și puținul aer care există!

             Respir ca după maraton o dată ce mă văd deja în plină stradă aglomerată de mașini ce duc care încotro, dar nu-mi pasă. Tot ce mă interesează, este să liniștesc această furtună uriașă care pare a mă fi acaparat din toate părțile. Ca imediat ce observ că bătăile accelerate ale unei inimi nebune încetinesc în pulsații, să-mi îndrept spatele în același timp în care încetinesc și respirațiile sacadate și rapide ca ale unui maniac.

             N-o să mai permit nimănui să mă facă simt asta!

             Pulsațiile ce păreau înnebunite și doritoare a-mi scoate inima din piept, par a încetini. Dar eu... Eu cumva încă simt de parcă acesta e doar începutul sfârșitului. Și îmi amintesc destul de bine că am avut exact același sentiment și-n zilele acelea. Momentele cele mai dificile pentru o femeie. Iubită. Soție. Fiică. Clipe ce au determinat luarea unora din cele mai dificile și-n același timp perfecte decizii din ultimii ani. Atunci când am plecat. Prima dată, fiica a fost cea care a hotărât plecarea. Apoi soția. Și-n cele din urmă, femeile care și-au dorit un singur lucru de la partenerii lor. Siguranța. 

             Pumnii mi se încordează în jurul trupului, din nou, iar eu strâng din dinți în timp ce continui să pășesc spre nicăieri. Niciodată din nou, a devenit mai mult decât o promisiune. A căpătat sens. Formă. Culoare. Dar, a devenit și un țel. Îmi ridic privirea și-atunci e de parcă văd pe partea opusă străzii pe care mă aflu, înfățișarea prietenei mele alături de un băiat. Așa că, deși culoarea roșie a semaforului este aprinsă, totuși o ignor cu desăvârșire concentrându-mă doar pe a o striga. Și astfel, doar numele ei, Aslı , este tot ceea ce-mi amintesc. Căci, două brațe groase, rapide și sufocante mă cuprind de îndat' , iar eu mă văd trasă din practic mijlocul străzii.

               Când naibii am ajuns aici și cine m-a salvat de la o moarte sigură?!

       — Măi fato, ai luat-o razna?! Cum să sari în mijlocul șoselei, în plină circulație rutieră? aud repede, așa că-mi scutur capul și-l privesc pe cel care mă ceartă ca pe un copil mic.

            Tăcută, încă în stare de șoc și cu mintea într-un milion de locuri, îi analizez în liniște înfățișarea și-ncerc să mă gândesc..., să înțeleg de ce îmi spune asta, când eu de fapt nu am avut nici o intenție de a sări în fața mașinilor. Așa că observ un trup bine constituit, atletic și aproape înfricoșător pentru cineva care chiar s-ar teme de o confruntare cu el. Însă, nu și mie.

              Eu am trecut de mult peste această fază a vieții mele! Acum, nu mă mai tem de nimeni și nimic!

       — Eu..., e tot ceea ce buzele mele mai reușesc să rostească, apoi întuneric.

            Liniștea mă cuprinde cu rapiditate și, deși n-aș fi vrut niciodată să opresc lupta dintre minte și inimă, realitate și imaginație; totuși simt de parcă ceea ce mi se întâmplă este perfect normal. Sigur. Bun. Și pentru ajutorul meu viitor. 

             Acum, doar Bunul Allah mă mai poate salva cu adevărat!

             ***

          Picăturile de apă rece sunt mai mult decât de-nțeles pentru cineva al cărui somn putea părea veșnic. Duc mâna dreaptă la față spre a-mpiedica stropii să-mi mai ude chipul, iar cineva îmi agață cu putere încheietura. De parcă ar încerca să mă-mpiedice cu orice preț să fac asta.

       — Te simți bine, fetița mea ? aud ca prin vis, așa că-ncep să lupt cu proprii monștri spre a-mi deschide ochii.

             Și deși tot ceea ce buzele mele pot scăpa este un „Hmm" total nepotrivit, totuși aproape că-l pot vedea pe unchiul de lângă mine rotindu-și – mândru, ochii. Așa că lupt. Îmi amintesc de propriile promisiuni. Proprii inamici nevăzuți de altcineva și îmi deschid pleoapele. Ochii mei obosiți și distruși de stres îi întâlnesc pe cei primăvărateci ai unui bătrânel simpatic ce stă bucuros la căpătâiul meu. Se uită atât de tandru în ochii mei, încât mă face să simt dorința și lipsa chipului bărbătesc din casa mea. Însă, imediat ce-mi amintesc cine sunt și de ce mă găsesc în această situație, pumnii mi se încordează involuntar, iar eu mă târăsc pe salteaua moale.

         — Nu! Nu carecumva să te ridici deodată, fata mea! Încă nu te-ai refăcut complet, spune bărbatul de peste cincizeci de ani – cu siguranță, din fața mea. 

        — Dar sunt bine, zic cu ultimele puteri, privindu-l cum ridică mâna dreaptă spre mine.

               Și deși altcineva ar fi zâmbit în fața unui asemena gest, considerându-l frumos, eu tresar. Toate amintirile vin val-vârtej prin mintea mea, frica și dezgustul amorțindu-mi pentru o secundă judecata. Așa că-mi ridic instinctiv mâna spre a bătrânului, agățându-i-o cu putere în timp ce privirea mea arde precum flăcările iadului. Toate momentele în care mi-am promis să nu mai permit nimănui să ne rănească, acum par a învia sub presiunea timpului.

         — Ce dracului!? aud un glas familial, mâna fiindu-mi cu rapiditate apucată de un braț cunoscut. 

              Îl privesc și-mi amintesc că știu cui aparține, căci m-a salvat de la o moarte sigură. Și cu toate acestea, nu pot să-mi permit a-i da voie să mă rănească în vreun fel. E salvatorul, nu stăpânul meul. Așa că, ridicându-mi privirea roșie precum o tomată pe brațul acoperit de-o geacă neagră din fâș a bărbatului de înălțime superioară alei mele, înțeleg un singur aspect. Și anume, acela că eu am dreptate, iar el nu.

        — Lasă-mă! strig cât mă țin plămânii, fără ca măcar să-mi pese de puterea vocii mele, ori faptul că cineva ne-ar putea auzi.

             Îmi sustrag așadar încheietura cu rapiditate dintr-a brunetului cu păr lung, negru ca abanosul și ușor ondulat la vârfuri; privindu-l cu ură. Același dispreț etern față de sexul masculin. Aceeași furie oarbă care mă-nsoțește pretutindeni, oricât de mult aș lupta contra ei.

        — În viață sunt lucruri mai groaznice decât un eșec în dragoste, să știi! exclamă brunetul, privindu-mă de parc-aș fi o nebună.

             Tac și-l privesc în acei ochi întunecați precum o noapte perfect senină, fără nici o lumină pe cer și-ncerc să-mi dau seama ce îmi transmite. Ca amintindu-mi momentul salvării mele din mijlocul străzii, să-nțeleg rapid la ce se referă și zâmbesc ironic în colțul buzelor mele rozalii și subțiri. Îmi înghit chicotul de amuzament și pentru o secundă chiar, îmi cobor privirea spre podea, ridicându-mi-o mai apoi direct în ochii săi furibunzi.

        — Nu am nevoie de un bărbat care să-mi explice lucrurile astea, răspund în timp ce-l privesc fix, fără nici cea mai mică jenă.

              Și chiar am dreptate. Nimeni nu e suficient de îndreptățit să mă judece, ori corecteze pe mine, indiferent de situație. Căci, nimeni nu a trecut prin ce-am trecut eu și nici nu și-ar dori. Așa că, ignorându-l total pe idiot, mă ridic de-ndată de pe ceea ce constat rapid că era de fapt o canapea, privindu-l cum îmi face loc dându-se doi pași mai în spate. Își încrucișează nemulțumit brațele la piept, ignorându-l amândoi pe bătrânul de la marginea acesteia și ne privim fără să mutăm vreo secundă ochii unul dintr-ai celuilalt. Eu zâmbesc, ironică, dar o fac. El doar stă tăcut, fixându-mă de zici că vede pentru prima dată în viața lui o fată.

                Însă, neavând nici răbdarea de a-i asculta morala și nici timpul necesar pentru a mă gândi la orice i-ar putea traversa lui căpșorul acela aparent gol, aleg să mă gândesc la ea. Prietena de care mi-e dor, pentru că îmi lipsește și o vreau înapoi. În plus, cum naibii s-o aduc acasă, dacă nici măcar nu știu unde e și în ce condiții se află?

ÎNTREBĂRI:

— Ce părere v-a făcut această carte-jurnal, până acum?

— Ce se întâmplă cu personajul nostru principal?

— Cum ajunge ea pe stradă, cine o scoate de acolo și-n ce condiții?

— Unde ajunge Denzy alături de acel bărbat?

— Ce credeți că i s-a întâmplat, de fapt brunetei?

— De ce amintește ea mereu de ura față de sexul masculin?

— Credeți că se va vidneca vreodată frumoasa Deniz, sau totul e pierdut pentru ea?

— Cum reacționează ea atunci când se trezește?

— Credeți că Deniz merită tot ceea ce i se întâmplă?