În capcana amintirilor

            Speranța este întotdeauna ultima cea care va muri. Ne naștem. Trăim într-o lume plină de minciună, ură și trădare. Însă, chiar și așa nu pierdem niciodată un singur lucru ce pare a fi esențial pentru unii dintre noi. Și anume, speranța.

             Îmi privesc reflexia obosită din oglinda de pe perete și-mi trec iarăși mâna prin părul castaniu, strâns într-o coadă de cal. Cele șase ore de muncă asiduă, pur și simplu m-au epuizat. Așa că-mi trec mâna peste frunte ștergând broboanele de transpirație, apoi îmi mut din nou privirea spre înapoi. Fetele mele muncesc la fel de mult cum m-au obișnuit, iar acest lucru îmi forțează buzele să se alinieze într-un zâmbet sincer și satisfăcut.

               Toată munca mea a dat rezultate, în cele din urmă!

              Știind că mai am două ore de program, mă ridic de pe scaunul din plastic și-mi îndrept pașii către masa de lângă fereastră, pe care o folosesc strict ca pe un birou. Înghit în sec, apoi scap un mic oftat printre buze și m-aplec după hârtiile pe care am tot amânat să le semnez întreaga zi. Însă, imediat ce mă găsesc deja cu capul sub biroul din lemn de pădure, cineva îmi strigă numele. Astfel, forțată de circumstanțe, ridic capul uitând complet ce fac și mă lovesc puternic de acesta.

        — Oh, vai de mine! Deni, nici nu te-am observat acolo jos, se scuză fata mea – ele fiind mai mult prietenele mele, decât simple angajate, așa că zâmbesc pe sub masă și-mi ridic încet privirea spre ea, putând-o observa rușinată.

              Cu ochii bulbucați cât două cepe mari, fața alungită și roșie precum o tomată mare și zemoasă, nasul mic și fin, sprâncenele subțiri și-arcuite ușor, părul prins într-o clemă elegantă în creștetul capului și mâinile ca două crengi întinse către mine, bruneta cu zâmbetul forțat și gingaș ca al unui bebe mic mă privește atât de dulce, că îmi provoacă admirația și mai mare.

              Cu o familie la fel de dezordonată ca și a mea, Aslı este prima și cea mai îndrăgită dintre fetele pe care le-am adus în micul salon de manichiură improvizat la câteva luni bune după ce am reușit să mă stabilizez cumva din punct de vedere financiar. Apoi, cu ajutorul muncii pentru care m-am dedicat trup și suflet furând mereu din timpul meu prețios, am ajuns astfel ca după câteva săptămâni bune să renunț la jobul pe care îl obținusem datorită încăpățânării mele de a fi Medic Generalist. 

              Căci, datorită fobiei de sânge căpătate în vremea copilăriei și dusă mereu spre extreme, dar ascunsă cumva la perfecție datorită bunului Dumnezeu – știu acum, mi-am pus ambiția la bătaie și-am început să strâng bani pentru un trai mai decent, liber și fără contract. Însă, deși cumva nu am obținut chiar ceea ce-mi doream, totuși sunt mulțumită de ceea ce am acum. Deoarece astfel nu am adus-o la mine doar pe mama, ci m-am și echilibrat eu pe mine însămi.

          — E în regulă, Aslı. Nu aveai de unde să știi! o anunț pe bruneta care îmi întinde mâna spre a mă ajuta să mă ridic pe scaun.

               Îi zâmbesc larg, știind că am dreptate... Mereu am avut dreptate în privința ei, iar ea își dă scurt ochii negri ca noaptea, peste cap. Scapă un mic geamăt printre buzele subțiri și insesizabil rujate într-o nuanță nude, apoi îmi zâmbește din nou.

          — Poftim, ăștia sunt banii adunați astăzi! zice bruneta înmânându-mi un plic alb, pe care-l privesc confuză.

               Da, știu că asta facem la finalul unei zile. De asemenea, știu și ce conține acel plic, precum și care e suma din el, cu aproximație. Însă, ce nu pot să realizez... Să ghicesc, mai bine zis, este de ce mi-l dă acum?

          — S-a întâmplat ceva? aleg s-o întreb direct, scuturându-mi capul de îndoielile care-ncep deja să se adune precum nisipul în clepsidră.

               Ea însă, observându-mă atât de nedumerită își așează prietenește mâna dreaptă pe umărul meu gol – deoarece rochița mea este cu bretele, și scapă un mic chicot de amuzament printre buzele-i rozalii.

          — Nu, spune scurt, fratele meu vitreg va veni să mă ia „pentru ceva important" , adaugă la final, mimând rimele în timp ce-și dă iarăși ochii negri peste cap.

                Zâmbesc la gestul ei și-ncerc apoi să-mi amintesc dacă a menționat vreodată acest frate, dar nu reușesc deloc să recunosc o astfel de informație. Însă, nevrând nici să par eu nebună, aleg să tac totuși și-i zâmbesc larg atunci când ochii ei se opresc într-ai mei, la fel de întunecați ca ai săi.

          — Bine, Aslen, adaug doar pentru a nu o supăra în orice caz. Poți pleca, adaug la final, zâmbindu-i, bruneta privindu-mă rușinată.

              Știe la perfecție cât de mult contează orice plecare din program al fetelor, la fel cum e conștientă și de ideea că eu nu acord o astfel de șansă oricui. Însă, prin gesturile, simplitatea și atenția ei la detalii, Aslı nu e doar una dintre cele mai bune fete ale mele, ci și unica în care chiar am încredere absolută. După mama, desigur.

         — Mulțumesc, Deniz! exclamă ea, bucuroasă, îmbrățișându-mă. Nu o să uit această favoare! adaugă la final, forțându-mă să râd.

          — Știu, acum du-te! exclam mândră, dezlipindu-mă repejor de ea.

              Și deși aproape c-o împing spre ieșire, auzind cum motorul unei motociclete se oprește undeva la parterul clădirii unde noi avem acest mic Salon de Manichiură, totuși ea încă pare destul de confuză cu privire la ideea de a pleca. Ceea ce nu face decât să-mi mărească mie doza de neîncredere privindu-l pe acest frate vitreg apărut din senin în viețile noastre... În viața ei.

***

               Au trecut patru zile. Aslı lipsește încă de la servici, iar munca noastră în trei parcă e din ce în ce mai dificilă. Și nu tocmai datorită muncii aglomerate, cât a lipsei ei.

               Agitată, cu milioane de întrebări confuze în minte și gânduri care mai de care mai întortocheate, mă simt deja de parc-aș fi din nou victima propriilor capcane mintale. A propiilor amintiri cu el lovindu-ne fără milă, în timp ce maleficitatea se citea în fiecare expresie facială a sa. Nopțile pe care abia am reușit să le „adorm" în tăcerea liniștii, acum au redevenit agitate. Coșmarurile cu mine rugându-mă de el să nu o mai lovească, astăzi sunt la fel de vii ca atunci când am reușit să fug. În timp ce ajutorul mamei, primit în fiecare din serile mele cu nopți agitate, a redevenit coșmarul meu viu.

               Oare când se va termina totul?

               Niciodată din nou renaște în memoria mea ca un film prost, pus pe repeat. Furia mea recapătă note imposil de stins. Supărarea mea reînvie fiecare moment de frustrare personală, emoțională și profesională din ultimii ani. Și cumva, simt că o să-mi pierd mințile. Ca acum, chiar să nu fie nimeni lângă mine spre a mă ajuta. Căci, de această dată n-o să o las pe mama să cadă iarăși în adâncurile obscure din care am ridicat-o cu dificultate. Așa că-mi dau iarăși două palme mintal, simțind cum agitația din mine va distruge totul în calea ei dac-o voi lăsa să iasă.

               Și cum la toate acestea mai adaug și lipsa de somn, vocile strigate ale lui Yagmur și celelaltor fete, totul se transformă repede într-un coșmar viu. Un iad palpabil, distructibil și fără oprire. Astfel, deși simt că-mi va exploda capul, mă ridic totuși de la masa-birou făcând câțiva pași spre ieșire, simțind de parcă până și pereții mi se apropie spre a mă sufoca, în loc să m-ajute să contraatac aceste sentimente. Și deși le aud pe fete strigându-mi numele, totuși vociferațiile personale din mintea mea mă-mpiedică până și să gândesc.

                Astfel, mă trezesc rapid c-am părăsit de ceva timp salonul, pășind spre o țintă neștiută încă de o minte bolnavă ca a mea în aceste secunde. Cu mâna dreaptă sprijinită de peretele crem al clădirii în care activez de la început, simt de parcă focul ce mă-ncojoară e tot mai real. Mi-e cald și frig în același timp. Teamă și curaj, deodată. Puterea și lipsa voinței mă îndeamnă spre disperare.  Și cu toate acestea, picioarele mele nu par a se învoi să se oprească. Și astfel, ajung în fața ascensorului.

                 Aș vorbi cuiva despre stările mele, dar cui? Deși sunt în Ankara de câteva luni bune, totuși nu mi-am făcut nici o prietenă aici. Singura persoană în care chiar aveam încredere și-o consider sora mea, cumva, fiind ea. Însă, unde o s-o găsesc eu pe Aslı și sub ce pretext îi voi vorbi, dacă nu știu exact ce simt și de ce?

                 Allah! Ce s-a ales de viața mea în atât de puțin timp?

ÎNTREBĂRI:

— Sper că ați citit acțiunea din primele capitole, nu-i așa? Deci, cine este personajul principal al romanului și unde lucrează ea / el ?

— Cu cine locuiește și de ce?

— Câți angajați are ?

— Cine și de ce lipsește ?

— Ce probleme îi aduce această lipsă, personajului nostru ?

— Cu ce probleme se confruntă personajul nostru și de ce ?

— Care este trecutul ei, pe scurt ?

— Ce credeți că va urma să se întâmple în epsiodul următorul?

— De ce vorbește ea despre nebunie ?

                       Vă rog să fiți sinceri și abia aștept să cunosc părerile voastre. Se merită continuarea acestei povești ce se anunță a fi un fenomen, sper