Cel mai periculos lucru din lume? Conștiința

       „În termeni comuni, conștiința este adesea descrisă ca ducând la sentimente de remușcare atunci când o persoană comite un act care intră în conflict cu valorile noastre cognitive, dar și sentimente de plăcere și bunăstare atunci când acțiunile, gândurile și cuvintele noastre sunt în conformitate cu sistemul nostru de valori."

           În termenii mei realistici, conștiința este singurul loc de care mă tem. Unicul drum pe care mă feresc să-l pătrund cu orice risc. Ultima destinație pe care vreau s-o ating pentru a liniști furtuna pe care-o simt străbătându-mi ușor-ușor pieptul cu fiecare zi ce trece. Și deși mi-am promis să nu plâng, sufăr, sau simt din nou, iată că totuși nu mă pot abține. E de parcă inima mea încăpățânată mi-ar arunca în fiecare zi înaintea ochilor fiecare greșeală făcută, gândită și rostită.

            Și descopăr că mi-e frică, din nou. Teama de-a rămâne singură, pentru totdeauna câștigă teren în mintea mea nebună. Doar gândul la mama e singurul care încă mă forțează să nu renunț. Și deși nu sunt pregătită pentru nimic din ce are să vină, totuși am curajul s-o iau mereu de la capăt. În fiecare zi, acest curaj se naște de sub umbrele adânci ale furtunii ce-a lăsat doar mizerie în urma sa forțându-mi mintea să se concentreze pe prezența ei în casa mea, viața mea și inima mea. Singurul loc din care eu n-o voi alunga.

          Și știu că atunci când aripile ni se frâng, de obicei fiind copii fugim în brațele părinților noștri. Dar atunci când creștem și începem să conștientizăm singuri erorile prin care viața ne forțează cumva să trecem, oare unde vom mai găsi adăpost? Nicăieri. Și acest niciunde, a devenit acum o certitudine pe care o urăsc din tot sufletul. O frică cu care trăiesc și știu că voi trăi pentru totdeauna. Chiar dacă niciodată din nou, se repetă cu fiecare respirație pe care o iau.

           Vocea lui Elvis face ecou în cameră, glasul său enervant transmițându-se precum reflexia imaginii mele din oglindă dimineața. Doar că, spre deosebire de mine, Elvis e ceva mai binedispus dimineața. Zâmbesc la gândul ce mi-a traversat mintea încețoșată de-amintiri și cobor la marginea patului. Trebuie să-l hrănesc pe micul agitat, apoi o să-i aduc apa și cele necesare și abia după va începe cu adevărat și ziua mea.

           Cobor așadar la marginea patului trecându-mi obosită mâinile prin părul ce-mi atinge ușor umerii goi și casc. Brusc, o săritură marca Elvis reușește să mă facă a tresări. Un zâmbet jucăuș îmi acaparează repejor buzele rozalii, iar eu îl ridic pe ciufulici și mă joc cu el. Apoi îl las pe parchet și sustrag halatul alb de pe scaunul dinspre fereastră, urmând să pășesc către baie pentru tabieturi.

            Dau drumul apei să alunece ușor în ghiuvetă pentru a mă spăla pe față, cât timp arunc hainele de pe mine în coș. Apoi, pășind ca o mâță înfrigurată în dușul cald, simt fiorii fierbinți transmițându-mi-se prin întreg organismul, uitând complet că voiam doar să mă spăl pe față și dinți. Ca amintindu-mi în plin proces de spălare a trupului meu, să-mi rotesc plictisită ochii ca migdalele.

        — Denzy, micul dejun e gata! aud glasul melodios al mamei și opresc repejor apa pentru a-i răspunde.

        — Vin!!! strig ca de pe câmpul de luptă, rotindu-mi ochii la gândul avut și dau iarăși drumul la apă. 

             Cu mișcări circulare, am grijă să ating fiecare bucățică de piele arsă de timp, durere și trecut. Și astfel, conștientizez că da. Conștiința este în mod clar inamicul meu numărul unu. Și asta doar datorită momentelor ce trăiesc în ea. Imediat ce-mi scutur capul de gândurile nebunești, aud picurii de apă care se scurg pe gresia albă și-mi amintesc de apa lăsată să curgă în ghiuvetă. Așa că ies repede din duș, uitând complet să închid ușile la loc. Și astfel, iată-mă comițând cea de-a doua gafă pe ziua astăzi.

             La naiba! Se putea ca ziua mea să fie una bună?!

             Întreaga apă ce nu s-a scurs complet în duș, acum alunecă la picioarele mele forțându-mă să-njur zgomotos. Privesc dezastrul creat datorită unei conștiințe nebune pe care mi-am propus cu doar o seară în urmă s-o închid definitiv într-un colț al cavitatei cerebrale, și-mi dau ochii peste cap. Niciodată din nou, se repetă iarăși! constat cu furie și privesc apa ce mă-nconjoară de peste tot. Apoi, curajoasă și furioasă în același timp, agăț un prosop din cuier și-ncep să absorb tot ce se poate din apa pe care sper să n-o las să iasă afară.

        — Allah! aud brusc, imediat ce abia m-am așezat în genunchi pentru a absoarbe cât mai mult din cantitatea de lichid de pe jos, conștientizând astfel că nici n-am auzit ușa dormitorului deschizându-se.

             La naiba!

       — Mama! zic ca pentru mine, privind ușa albă pe care am avut grijă s-o închid atunci când am intrat în baie.

            Ușă, ce se deschide la fel de repede precum ai zice „Sunt aici", înfățișând deîndată trupul vizibil nemulțumit și-aproape furibund al femeii de înălțime medie, subțirică precum o vrabie și serioasă ca o stâncă, ce mă privește ca pe cel mai mare dușman. Încerc să înghit, dar saliva mi-a dispărut de muuultă vreme din gură. La naiba! Acum, până și gâtul mi se simte uscat și-aproape răgușit! Constat cu stupoare, în timp ce-ncerc să-i schițez acestei femei cu tentativă dură un zâmbet cretin, vizibil forțat și mincinos ca un truc ieftin de magie.

        — Rânjind astfel înaintea mea, să știi că n-o să termini de curățat apa aia! spune ea în schimb, buzele ei dezlipindu-se într-un zâmbet din ce în ce mai larg.

             La naiba! Aproape că mă speriasem degeaba!

             Constat cu uimire, observând-o pe mama cum mi se apropie. Se așează în genunchi cât mai aproape de mine, de îndată ce-a smuls la rândul ei un prosop din suport și începe să-mi imite mișcările. Ca după nici câteva minute, să reușim a absorbi împreună tot conținutul lichid care a inundat întreaga baie albă. Răsuflu ușurată, așadar și-mi sprijin spatele de unul din pereții acestui loc mirositor a parfumul provenit din spumantul meu floral, închizându-mi ochii. 

        — Te credeai la mare? aud brusc și-mi simt pleoapele dezlipindu-se rapid, cu constatarea că asta nu a fost tot.

             La naiba! În mod sigur, mama s-a supărat și acum va urma tot ce e mai rău pentru mine!

              Gândesc, dar atunci când o văd izbucnind într-un râs colorat și demn de mine pe vremea când am convins-o să plecăm în sfârșit din acel loc pe care ea îl idolatriza atât de mult, simt cum încep și eu să zâmbesc. Și astfel, zâmbetul meu se transformă repejor într-un râs sincer, din inimă și deloc mincinos. Exact ca cel din acele vremuri în care eram doar o copilă de 14 ani, iar ea femeia ce trebuia să-mi fie mamă și nu soția unui nebun. La fel ca acele clipe în care reușeam s-o fac să râdă, chiar și puțin pentru că încă era îndrăgostită de el.

        — Îmi pare rău, mamă! aleg să mă scuz, totuși și-mi adun toate puterile pentru a mă ridica în picioare.

             Și deși nu îi ignor întrebarea cu știință, totuși conștiința mă lovește în plin, asemeni unui uragan, spunându-mi că am uitat ceva. O promisiunea pe care i-o făcusem în perioada când începusem s-o conving să-l uite. Un cuvânt dat, care, din păcate a fost uitat. Și asta doar din vina mea, constat cu uimire. Dar pe care, acum n-o să-l mai uit niciodată din nou. Ca pășind spre ea, meditativă cu privire la acel gând și-acea promisiunea, să o ajut la rândul meu să se stabilizeze pe picioarele subțiri ca două crengi. Din cauza apei ce încă udă gresia albă.

        — Bine, lasă asta. Du-te, trebuie să pleci! spune ea în schimb, aproape împingându-mă de la spate, iar eu deschid ușa și părăsesc cu regret baia.

         — Strâng eu de pe-aici! o aud strigând în urma mea, așa că mă-ndrept grăbită către șifonier.

              Îmi aleg ținuta pe care o voi purta astăzi și las hainele pe pat, decizând ca mai întâi să mă ocup de micul meu năzdrăvan. Îl caut, strig și-aproape mă enervez observând că motanul meu neobrăzat n-apare de niciunde. Însă, când îi aud mieunatul specific doar lui, zâmbesc și-l strig iarăși. Ușa din spatele meu anunță sosirea în cameră a mamei, în timp ce ochii mei se ridică spre a o privi, nedumeriți.

               Deja a terminat cu strânsul! Firar, mie mi-ar fi trebuit câteva ore bune!

        — Elvis e deja spălat, hrănit și adăpat, spune ea, privindu-mă zâmbind. Acum e rândul tău. Scena te așteaptă! exclamă la final, iar eu mă ridic și-o îmbrățișez cu drag.

        — Mulțumesc! spun în timp ce-mi cațăr mâinile pe spatele ei, asemeni unei maimuțe fericite.

         — Mai târziu! spune ea, iar eu slăbesc strânsoarea brațelor mele, confuză. Acum, du-te. Nu vrem să întârzii. Nu-i așa? zice iarăși, așa că mă dezlipesc repede de ea și-ncep să mă îmbrac.

              Pentru astăzi, am ales să port o ținută ceva mai veselă decât în zilele precedente și asta doar pentru a le arăta tuturor că muzica este cel mai bun tratament posibil. Nu ai nevoie de terapeuți pentru a-ți reveni dintr-o suferință în dragoste. Ci, doar de o muzică bună și câteva rânduri minunate pe care să le asculți și cu care să te-ncânți. Deoarece, muzica este singurul nostru medicament perfect.

         ÎNTREBĂRI:

             — Ce părere v-a făcut acțiunea poveștii, până-n prezent? 

             — Ce părere v-au făcut personajele ? 

            — Cine este personajul central al acestui roman ?

            — Cum își începe ea povestea de viață ?

            — Cu cine locuiește ea ?

            — Cine este tatăl ei ?

            — Cine este bărbatul din amintirile lui Denzy ?

            — Ce credeți că s-a întâmplat cu tatăl ei ? Dar cu mama ?

           — Cum se numește animalul de companie al lui Deniz ?

           — Cum îl descrie ea pe acesta(animăluțul ei) ?

           — Ce s-a întâmplat până acum în povestea lui Deniz și cum ați descri-o în câteva cuvinte ?

            — Unde are loc acțiunea poveștii ?

                Vă rog să fiți sinceri și abia aștept să cunosc părerile voastre. Oare se merită continuarea acestei povești ce se anunță a fi un fenom, sper eu?!