Sânge și Venin

            Brațele mi se simt de parc-ar fi din piatră. Voința este îngreunată de disperarea de-a fugi și scăpa, iar gândurile mi-s blocate pe o singură soluție. Fuga.

               Asta în timp ce conștiința îmi spune doar un lucru : Lovește-l!

            Dar, n-o s-o fac. Deoarece, asta ar însemna să semăn cu el. Mai ales că eu nu am nimic de la un asemenea monstru cu chip de om. De aceea doar plâng și-mi strâng genunchii la piept, fiind conștientă că totul se va termina. Când? Nu știu. Însă, sper ca acest final să vină rapid.

              *Pașii lui se apropie tot mai mult de camera unde m-am ascuns în întuneric, iar forța cu care îi așează pe podea mă face să simt cum frica îmi va paraliza în mod cert fiecare fibră în parte. Vreau să țip după ajutor, dar nu am puterea necesară s-o fac. Îmi doresc să fug din calea lui, căci știu ce mă așteaptă, dar din nou nu am curajul necesar să mă ridic. Sunt la podea, la pământ și nimic nu mă poate salva, ori ajuta. *

            Toate amintirile vin de-a valma peste mine, lovindu-mă cu puterea vântului ce-mi trece prin părul castaniu. Și mi-am promis... Jurat să nu cedez vreodată din nou. Dar, se pare că niciodată din nou va rămâne doar atât. O simplă promisiune făcută mie însămi, însă cu cunoștința de cauză că nu se va îndeplini niciodată.

            De aceea tac. Din acest motiv înghit fiecare picătură a suferinței eterne ce-mi străpunge fără milă pieptul, lăsând doar dâre amare de sânge amestecat cu venin. Un amestec atât de urâcios, încât îmi face pielea să se furnice amintindu-mi nu doar cât de multe pot să duc, ci și toate durerile provocate de timp și vremuri.

            Toate reflexiile trecutului petrecut împreună, acum par doar amintiri dulci-amărui menite să mă ucidă treptat, sigur și fără milă. Ochii, ce cândva emanau doar încredere și curaj, acum sunt mai goi chiar și decât infinitul căruia îi va lipsi întotdeauna eternitatea. Pe când buzele, ce-mi transmiteau doar dulceața căpșunilor dulci-acrișoare, acum lovesc cu puterea unui taifun cu fiecare cuvânt rostit.

               Mă simt ca pe-un câmp de luptă în care privesc cum războiul va fi terminat în mod dezavantajos doar pentru mine!

             Dar îmi înghit suferința, lacrimile și focul ce arde aproape la intensitate maximă, pentru că știu. Dacă voi vorbi, tot eu o să fiu cea care va fi învinovățită. Mereu a fost așa, de ce s-ar schimba ceva acum? Îmi înghit durerea apăsătoare ca o piatră uriașă și periculoasă ce are să dărâme totul în calea ei și voi înghiți și fiecare cuvânt, replică, sau ce-o mai veni.

                Nu sunt și n-o să fiu vreodată ca ei!

              N-o să-i permit să devină slăbiciunea mea, iar eu doar jucăria fără viață pe care o folosește doar atunci când vrea. Nu o să-mi permit să mă atașez de cineva ca el, altcineva asemeni lui vreodată din nou. O să încep să tratez oamenii exact așa cum mă tratează ei. Un nimic. Un gol infinit, fără emoții, gânduri, viață.

              S-au terminat nopțile în care abia așteptam să de-a un semn. S-a terminat cu lăsatul de la mine și reproșurile ascunse doar de teama să nu pierd oamenii. Când de fapt, ei sunt și vor fi mereu cei care m-au pierdut. Anul ce tocmai s-a încheiat, va reprezenta doar cea mai dură lecție pe care aș fi putut-o primi.

                 Și culmea e că nu e nevoie decât de voință!

               Brațele îmi alunecă încet pe lângă corp, iar eu îl împing cu toată forța de care dispun în aceste secunde în care-l fixez cu privirea. Simte repulsia mea, de aceea încearcă cu orice preț să m-oprească. Însă, așa cum știe că dacă e de joacă, mă opresc și dacă nu, n-o s-o fac; tot la fel trebuie să înțeleagă și că apărarea și protecția mea, a rămas doar în mâinile mele.

         — De ce mă respingi? Nu o mai face, știi cât urăsc când faci asta! îmi spune dur, privindu-mă cu sprâncenele-i groase ridicate cum doar stau cuminte pe cealaltă parte a banchetei din spate și păstrez tăcerea.

              Respir apăsat și greoi de parcă aerul din mașină ar fi pe cale de dispariție, dar cumva corpul meu nu se mișcă. De parcă ar fi uitat s-o facă. Ca și când eu nici măcar n-aș fi aici. Doar expir brusc tot aerul strâns în plămâni și nu-mi mut cu nici un preț privirea din acei ochi ce obișnuiau să mă vrăjească. 

                Cumva!

         — Dar tu? îl întreb direct, lăsându-mi brațele să cadă peste genunchii obosiți. Tu de ce-mi faci asta? întreb, știind deja care e răspunsul lui.

                Același întotdeauna, „nu îți fac nimic"!     

               Și exact așa cum și gândisem, răspunsul lui apare ca o tornadă a amintirilor dureroase, lovindu-mi pieptul în plin. Și știu că acum e momentul să aleg într-un final. Eu, sau fericirea sa. Și cum fericirea lui nu sunt eu, atunci mă aleg pe mine. Mereu mă voi alege pe mine. Nimeni nu e mai important decât mine, căci de fapt nu am pe nimeni aproape, la nevoie.

                Îmi dau ochii peste cap doar pentru a alunga durerea ce-mi încearcă ochii, simțindu-mi plânsul în gât în timp ce pulsațiile inimiii mele devin din ce în ce mai agitate. De parcă în orice secundă aș fi pe cale să am un infarct de toată frumusețea. Apoi, reprivindu-l în acea mare întunecată ca sufletul despre care obișnuiam să am cea mai bună părere din lume, să înțeleg că greșesc. Mereu am greșit în privința lui. 

                Și mereu o voi face!

                Nu e bine să ai încredere în oameni. E greșit să te încrezi în oricine. Și cu atât mai mult cu cât, de fiecare dată când te vei încrede, viața, sau poate chiar ei înșiși îți vor demonstra cât de mult greșești. Și totul pentru ce? Doar pentru ca durerea ce există, se naște, sau va apărea pe neașteptate în viața ta, omule, să crească din ce în ce mai mult.

                Totul e greșit și toți oamenii la fel. Nimeni nu e corect, însă nici unul n-o să recunoască asta. Ba chiar, exact așa cum mi se întâmplă mie acum, vor spune mereu „eu am fost și sunt corect față de tine!" Chiar dacă această corectitudine, este doar de fațadă. O minciună bine spusă, demonstrată și arătată sub cele mai ipocrite mijloace.

                Cheia liniștii noastre este doar în mâinile noastre, iar cea cu privire la destin, de asemeni. Doar noi vom fi putea alege ce e cel mai just lucru, om, ființă pentru noi. Însă, oare vom reuși vreodată să facem asta, dacă falsitatea este la tot pasul și oriunde te-ai uita? Nu, din păcate.

                Agonia în care mă regăsesc este asemănătoare beției dintr-o noapte tumultoasă. Speranțele mele acum, sunt precum nisipul pe care-l pierd printre degete atunci când văd marea. Încrederea mea este la fel ca o oglindă ce se face țăndări la picioarele mele.

                Nu o să-mi revin niciodată după o astfel de suferință. N-o să-i mai permit nimănui să mă distrugă astfel, din nou. Și o să am grijă ca durerea resimțită să nu fie observată de nimeni altcineva, așa cum știu de ani de zile să o fac. Pieptul meu a fost și va rămâne doar o prăpastie de sânge, venin, frici și..., ură.