Capitolul 7
Aisha—"Poate e totuși o ființă omenească"
— Arăți exact ca mama ta, îmi spune tata în timp ce îmi piaptănă părul; eu privindu-l în oglindă.
— Serios? întreb și îi zâmbesc șters.
— Normal, draga mea. Știi, înainte să te naști, chiar m-am rugat să semeni cu mama ta, spune și eu chicotesc.
— Dar și tu ești frumos! mă revolt copilărește, iar tata râde scurt.
— Nu mă refer la chip, iubirea mea.
— Atunci la ce?
— La suflet, comentează și mă întorc cu fața la el; acesta oprindu-se din a-mi peria părul.
— Dar ea nu are un suflet bun, replic nedumerită.
— De ce spui asta?
— Dacă avea un suflet bun, nu ne părăsea și nu pleca cu altcineva, spun, iar tata doar îmi sărută fruntea.
— Draga mea, eu nu te-am învățat să ții ură, știi mult prea bine. Eu nu am judecat-o nicio clipă pentru faptul că a plecat. Frumoasa mea, atunci când un suflet nu se mai simte atras de un altul, nu îl poți forța să mai rămână, ci tu, ca persoană cu minte și inimă, ai obligația de a-i da drumul.
—Tu nu ești supărat pe ea? întreb și o lacrimă îmi fuge din irisul stâng, dar tata mi-o șterge imediat.
— Cum aș putea fi supărat pe cea care mi-a oferit cel mai de preț cadou? Cum aș putea să am sentimente negative, când vine vorba despre dânsa, dacă tu ești aici, doar datorită ei?
Îi zâmbesc și începe din nou să îmi pieptene părul.
Inspir adânc, ștergându-mi lacrimile ce mi-au scăpat. Știam cu siguranță că amintirile mă vor năpădi de îndată ce revin acasă, dar speram să evit plânsul. Se pare că nu funcționează întotdeauna după cum vreau. Sau în cazul meu, mai niciodată.
Nu îmi regret decizia. Chiar nu mai puteam sta în aceeași casă cu acel nesuferit. Din cauza lui am devenit de batjocură în toată școala. Sunt privită precum o cârpă, chiar dacă nu am făcut nimic. Toți își dau cu părerea despre ceea ce sunt, însă nu încearcă să afle și adevărul.
Am încercat. Am încercat să le explic celor din jur ce s-a întâmplat cu adevărat. Am încercat să le luminez mințile alea pline de bârfă, și să le spun că nu am fost în patul lui Alaistair. Am încercat, dar exact după cum mă așteptam, nu am reușit mai nimic.
Au trecut deja două zile de când m-am mutat înapoi la vechea mea casă. Domnul Henri m-a tot sunat, dar nu i-am răspuns. Știu că voia să mă roage să mă întorc. Ba chiar ieri a venit și aici, dar am închis ușa, prefăcându-mă că nu sunt acasă. Da, m-am comportat copilărește, dar nu mai vreau să mă întorc în casa în care am fost ponegrită și insultată, chiar dacă nu am meritat.
Nu am reușit să îi explic lui Aiden ceea ce s-a întâmplat, iar Paige și cu Jacob de abia dacă mă mai salută. Probabil nu vor să fie văzuți pe lângă o "curvă".
Alaistair și Newt au avut niște tentative de a-și cere iertare, dar nici nu am vrut să le aud scuzele jalnice. Cu ce m-ar încălzi? Nu ei sunt de râsul întregului liceu, ci eu. Nu lor le este rușine să meargă pe holi, ci mie. Nimeni nu le aruncă lor priviri pline de dezgust, ci mie îmi aruncă astfel de priviri.
Chiar dacă printr-un miracol, această întâmplare va fi dată uitării, și chiar dacă prietenii mie vor începe să vorbească din nou cu mine, tot nu îl voi ierta pe Alaistair. Și-a bătut joc de onoarea mea, iar acest lucru nu este ceva ușor de trecut cu vederea.
„„„
Îmi închid dulăpiorul vrând să plec spre următorul curs, dar atunci când îi văd pe Paige și pe Jacob venind înspre mine, mă opresc. Adică... cred că spre mine vin.
Se fixează amândoi înaintea mea, iar după ce Paige mă îmbrățișează, rămân statuie. Nu înțeleg ce se petrece. Astăzi până la prânz de abia dacă se mai uita la mine.
Se desprinde din îmbrățișare, privindu-mă drept în ochi. Jacob îmi zâmbește, și eu clipesc de câteva ori, complet confuză.
— Aisha, te rog iartă-ne! replică fata din dreapta mea, iar eu rămân mută, neștiind ce să spun.
— Da clopoțel, am fost cam neciopliți, spune și Jacob, și simt cum inima stă să îmi sară din piept de bucurie.
Vor să ne împăcăm?
— Voi vorbiți cu mine? îi întreb, vrând să fiu sigură.
— Prostul ăla de Alaistair ne-a explicat ceea ce s-a întâmplat de fapt. Ne-a spus că el a intrat peste tine în baie, ci nu că... te-ai culcat cu el, explică Paige și rămân puțin surprinsă.
Idiotul ăla chiar a făcut asta? Bine, tot el a creat incidentul acesta, așa că era dator să rezolve totul.
— Unde este Aiden? întreb, iar Jacob își scarpină ceafa.
— S-a simțit vinovat pentru felul în care ți-a vorbit și a spus că trebuie să își pregătească în avans scuzele, comentează băiatul din stânga mea, iar eu doar zâmbesc.
— Voi... mai sunteți supărați pe mine? îi chestionez, și amândoi râd la unison.
— Tu să nu fii supărată pe noi. Am încetat să mai vorbim cu tine, fiindcă știam că lui Aiden îi place de tine de ceva vreme, și nu prea i-a căzut bine ceea ce a auzit atunci la cantină, replică brunetul, și eu afirm din cap.
Sinceră să fiu, nu mai îmi pasă atât de mult părerea celor din jur, dacă prietenii mei știu adevărul. Chiar dacă totul nu va fi uitat prea curând, mă bucur mult că îi am din nou aproape pe Jacob și Paige. În privința lui Aiden, sper că totul va fi bine. Nu pot uita ceea ce mi-a spus atunci la nervi, însă voi încerca să trec cu vederea. Prietenii sunt mult mai importanți decât un orgoliu rănit.
— Aisha, noi trebuie să mergem la fizică. Știi bine cât de nesuferit e bătrânelul ăla, comentează prietena mea și eu aprob zâmbind.
Cei doi pleacă, iar eu realizez că am întârziat la oră. Măcar a meritat.
Norocul meu este că am engleza, iar profesoara este de treabă. Un lucru foarte rar întâlnit la profesorii de aici.
Am doar câteva cursuri împreună cu Paige și Jacob, și mai multe cu Aiden; spre exemplu chiar ora de engleză. Nu știu ce îi voi spune, sau dacă voi fi în stare să vorbesc cu el, dar mizez totul pe instinct.
,,Ce să îmi explici? Aisha, îmi place de tine de mai bine de jumătate de an. Ți-am spus nu doar o dată chestia asta. Nu ai vrut să îmi acorzi nici măcar o șansă. Acum înțeleg de ce. Erai mult prea ocupată să stai dezbrăcată în fața altcuiva."
E ciudat cum nu am uitat nici măcar un cuvânt din ceea ce mi-a spus Aiden, dar probabil, este adevărat că uneori, niște vorbe aspre sunt întipărite mult mia bine decât altele dulci. La nervi, el a spus exact ceea ce a gândit, și nu știu dacă ar trebui să fiu fericită pentru că urmează să ne împăcăm, sau furioasă pe ceea ce a spus.
Vreau să intru în clasă, dar cineva mă prinde de încheietură. Mă întorc să văd cine este, iar atunci când îl văd pe Alastair, strâng iritată din dinți. Mă smuncesc din strânsoarea lui, eliberându-mă și îi observ rânjetul tâmpit.
— Ai ceva zvâc în tine schele— Aisha, replică și nu pricep ce voia să spună mai înainte.
— Ce vrei? îl întreb pe un ton indiferent, îndepărtându-mă puțin de clasă, pentru a nu fi văzută de profesoară.
Pare că zâmbetul i-a pierit, și atunci când își drege vocea, îmi dau seama că încearcă să fie serios.
— Le-am explicat exact ceea ce s-a întâmplat amicilor tăi, spune și îmi dau ochii peste cap.
— Vrei un premiu pentru asta?
— Un sărut ar fi de ajuns, comentează râzând, și mă abțin din geu să nu îi strâmb nasul ăla.
— Ce ai zice de un șut în fund? replic iritată, și vreau să intru în sala de curs, dar idiotul de Alastair, se bagă în fața mea.
— Merge și el, spune și zâmbește.
Jur că vreau să îi dau una peste moaca aia drăguță a lui.
— Lasă-mă să trec. Am oră.
— Înainte vreau să îți spun ceva. Uite, voi avea grijă să rezolv toată întâmplarea asta. Nu doar de față cu prietenii tăi, ci cu toată școala, replică și eu îl privesc uimită preț de câteva clipe.
— De ce ai face asta?
— Fiindcă din cauza mea s-a ajuns aici, și nu îmi place sentimentul ăsta care mă irită, comentează și schițez un zâmbet strâmb.
— Te referi la "vinovăție", spun și el doar își mușcă buza de jos, făcându-mă să mă simt ciudat.
— Te rog să îmi accepți scuzele. Uite, eu nu prea îmi cer iertare, așa că ar trebui să te simți importantă, spune și realizez că Alastair cel "modest" a revenit.
— Nu ar fi și normal să îți ceri scuze?
— Ba da, doar că... eu nu sunt o persoană normală, glumește și scap un mic chicot, dar redevin serioasă imediat.
— Aici sunt de acord cu tine, șoptesc și îl privesc confuză —din nou— atunci când își dă jos ghiozdanul de pe umeri, scoțând o mică cutiuță albă de pastile.
Astea sunt pastilele pe care nu le găseam.
— Le-am găsit în camera ta, spune și le întinde înspre mine, iar eu le iau imediat. Aproape am uitat!
Scoate din ghiozdan și o cutie de ciocolată, iar mie îmi vine să izbucnesc în râs.
— Să înțeleg că acesta este "tratatul de pace"? glumesc, și băiatul din fața mea ridică din umeri.
— Poți să îi spui și așa. Oricum, tatăl meu mi-a cerut să îți cumpăr asta, comentează și bănuiam de dinainte că nu era din propria inițiativă.
— Mulțumesc, dar nu prea îmi place ciocolata, mint și el doar îmi ia mâna dreaptă; eu simțind instant niște furnicături ciudate.
— Asta e o minciună mai mare decât tine. Cărei fete nu îi place ciocolata?Și pe lângă asta, ai o mulțime de medicamente amare. Trebuie să le îndulcești cumva, replică și îmi dă cutia, ca mai apoi să își retragă mâna.
Expir înfrântă, zâmbindu-i fals. Asta nu înseamnă că l-am iertat, dar apreciez că își dă silința, în ciuda atitudinii sale de neisprăvit. Poate are totuși o conștiință.
— Și încă ceva... te rog să te întorci acasă la mine, bolborosește și încerc să deslușesc ceea ce a spus.
— De ce aș face asta? Nu tu ai vrut să plec de acolo?
— Ba da, dar privind în retrospectivă, nu ai fost o companie atât de rea, comentează și apoi pleacă, nelăsându-mă să mai spun ceva.
Îmi dau seama că ora nu mai ține mult, probabil fiind spre sfârșit.
Ocup o bancă destul de aproape de clasă, ca mai apoi să deschid cutia cu dulciuri. Mă strâmb atunci când văd un bilețel, iar atunci când îl citesc, îmi dau ochii peste cap.
"Mănâncă-le pe toate. Ești o acritură, așa că poate devii mai dulce cu ajutorul lor"
Nu aveam în plan să postez și aici mult prea curând, dar am observat că unii așteaptă capitolul următor:) Este plictisitor, și necorectat dar merge:)
Vă aștept spamul de comentarii și ne citim la următorul capitol❤❤❤
Bạn đang đọc truyện trên: AzTruyen.Top