Aisha- "Dacă voi zbura, aripile mi se vor frânge în palmele lui"

 
     — Aisha, trebuie să fiu sincer cu tine, analizele nu arată prea bine, bărbatul în halat alb spune, iar eu aprob.

   Da, asta bănuiam și eu. De câteva zile chiar. M-am simțit mai slăbită decât de obicei, iar asta mi-a spus suficient de multe.

      — Da, mă gândeam eu, replic și zâmbesc slab.

     — Ți-am spus mai înainte. În situația ta trebuie să fii atentă, îl aud și încerc din răsputeri să nu îmi dau ochii peste cap.

     — Dar am fost atentă. Mereu sunt atentă, iar asta chiar e foarte obositor, spun și bărbatul din fața mea își așează ochelarii pe biroul din fața sa.

     — Pricep cât de greu trebuie să fie pentru tine. Dar trebuie să pricepi. Pacienții în situația ta sunt mereu mult mai expusși riscurilor decât ceilalți.

    Da, știu. Nu e prima dată când aud asta, dar la naiba, aș vrea să fie ultima.

     — Cât de grav este? întreb direct, fiindcă nu mai am de gând să mă ascund după deget.

     De câteva zile am început să mă simt din ce în ce mai rău. De câteva zile durerea din piept a devenit tot mai puternică. De câteva zile mi-am dat seama că nu mai pot fugi de inevitabil, de ceea ce urma oricum să se întâmple cât mai curând.

     — Este... destul de grav, spune și probabil se așteaptă la o anumită reacție din partea mea, dar eu doar îl privesc indiferentă.

     Nu e ca și cum nu m-aș fi așteptat la asta. Știam mult prea bine că inima mea idioată nu este suficient de încredere. Cel puțin nu pentru o perioadă lungă de timp.

     — Există vreun alt tratament, în afară de tot ceea ce fac în momentul de față? îl chestionez și el ezită puțin, iar mai apoi aprobă.

      — Există o singură soluție, însă ar fi mult prea riscantă.

    Atenția îmi este captată imediat.

     — Ce soluție? încerc neapărat să aflu răspunsul, iar el se ridică în picioare, începând să se rotească după birou, cu mâinile în buzunare.

     Probabil nu este ușor nici pentru el. Știu că ține la mine mult, dat faptul că este cel care a avut grijă de boala mea, încă de la începutul acesteia. Este precum un al doilea tată pentru mine.

     — Să te operăm, îl aud ca prin vis și îmi îndrept atenția asupra lui, din nou. Dar ar interveni mult prea multe complicații. Este mult prea riscant, continuă și mă ridic în picioare, la rândul meu.

     — Vreau să mă operez. Am mai făcut-o, nu ar fi prima dată. Nu pricep de ce ar fi mai diferit de data asta, insist și observ expresia de pe fața lui, care îmi spune că da, de data asta este mult mai diferit.

      — Operația asta nu este ca cele de până acum. Da, fiecare a fost riscantă, dar aceasta... presupune stoparea inimii tale preț de câteva secunde, pentru ca cei care te operează, să îți înlocuiască o alta.

     Dau să spun ceva, dar mă opresc. Cuvintele nu îmi ies pur și simplu din gură. Știam că la un moment dat, va trebui să aud o veste de genul, în care voi fi pusă în fața faptului împlinit. Știam de mult timp, că la într-un viitor nu foarte îndepărtat, voi fi invitată la posibila mea ultimă condamnare.

     — Și dacă nu fac operația? Ce se întâmplă? întreb și îmi intersectez din nou privirea cu a lui, vrând neapărat să fiu sigură că nu încearcă să se eschiveze.

      — Am putea încerca alte tratamente, poate vom reuși să prevenim-

      — Vrei să spui că vom aștepta până când voi deveni cu adevărat o legumă? îl întrerup, chiar dacă știu cât este de nepoliticos. "Vrei să spui că ar trebui să îmi las prietenii și pe cei dragi, să mă vadă ofilindu-mă din ce în ce mai mult? Să le umplu și viața lor de durere, pe lângă suferința mea? Să le fac zilele lor la fel de mizerabile ca și ale mele? continui și simt cum ochii mă înțeapă slab, ceea ce înseamnă că niște lacrimi se anunță cât de curând.

      Bărbatul își îndreaptă vocea, iar dacă a lăsat să i se citească vreo urmă de simpatie pe față acum câteva clipe, simt că de data aceasta își lasă garda mult mai jos decât ar trebui, judecând slujba lui.

     — Aisha, miracole au existat și vor mai exista. Poate vom reuși să găsim un tratament mai puternic, dar operația? Șansele de reușită sunt mai mici de 40%, chiar dacă avem doctori extremi de pricepuți. Trebuie să pricepi gravitatea situației.

     Miracole au existat și da, vor mai exista, dar majoritatea roiesc în jurul persoanelor norocoase. Iar eu, ei bine... să spunem că orice miracol m-ar ocoli imediat.

     Inspir și apoi zâmbesc puțin. O lacrimă îmi cade subtil pe obrazul stâng, dar nu mă obosesc să o șterg. Oricum nu este prima și nici pe departe ultima.

      — Nu pot face asta. Nu pot suporta din nou toate privirile pline de compasiune, milă și regret. Tata... el mereu a fost cel care a suferit cel mai mult dintre noi doi. Cel care mă ținea de mână în timp ce eu mă pregăteam de vreo operație. Eu sufeream fizic, dar el simțea cum sufletul i se despica în două. Și știu asta, mai bine decât orcine altcineva. Deci nu, nu am de gând să mai las și pe altcineva să treacă prin asta. Dacă voi muri, măcar nu voi muri chinuită, sau și mai rău, să chinui mult mai mult persoanele din jurul meu, spun hotorâtă și înghit în sec, simțind cum uscăcimea din gât devine și mai aspră.

     Deci așa se simte când știi că îți semnezi propria intrare înspre sfârșitul tău? Interesant.

     — Dacă ești hotorâtă, atunci eu nu pot decât să caut deja cei mai buni doctori, specializați. Dar îmi trebuie un adult, având în vedere faptul că nu ai încă optesprezece ani. Poți veni săptămâna viitoare cu persoana respectivă și tot săptămâna viitoare, poți face operația, spune pe același ton diplomatic de dinainte, iar apoi aud soneria telefonului din buzunarul pantalonilor.

     Aprob din cap, apoi mai îl privesc încă o dată.

     — Am priceput. Voi pleca acum, mulțumesc, spun și ies din biroul său, fără a mai aștepta un răspuns.

     Îmi scot mai apoi telefonul din buzunar și observ că Alastair a fost cel care m-a sunat. Pentru a evita orice fel de suspiciune, am fost nevoită să îl mint. I-am spus că voi pleca la Paige pentru a petrece niște timp doar între fete. În niciun caz nu voiam să îi spun de programea asta. Ar fi insistat să vină cu mine și nu am vrut asta. Știam de dinainte că era mai grav decât părea.

      Inspir adânc, apoi închid ochii preț de câteva clipe. Îmi așez un zâmbet pe față, iar apoi îmi deschid ochii și îl sun pe Alastair. Nu durează mai mult de două secunde, iar atunci când îi aud vocea, simt cum tot curajul și falsa acceptare, mi se scurg printre degete.

     " Ce face persoana mea preferată? " mă întreabă și un nod dureros de greu îmi străpunge imediat pieptul.

    Totuși, încerc să nu dau nimic de bănuit.

     "Încearcă să scape puțin de iubitul ei și să petreacă niște timp cu prietena ei cea mai bună. " spun și sper că astfel îl pot determina să încheie mai repede apelul, fiindcă de altfel, simt cum voi claca neapărat, din cauza glasului său.

     Vocea lui. Vocea lui groasă dar în același timp a naibii de caldă.

    " Bine, bine, am priceput. Vorbiți despre unghii ros și absorbante. " glumește și îmi dau ochii peste cap, cu toate că simt nevoia să las alte lacrimi libere. " Voiam doar să știi când te întorci, am comandat pizza, nu vreau să mănânc fără tine și mor de foame." continuă și un chicot mic îmi scapă, dar în același timp și niște lacrimi.

     Probabil persoanele care trec pe lângă mine cred că am venit pentru un control la creier. Spre apărarea mea, Alastair chiar mă forțează să înebunesc uneori.

    " Mă voi întoarce în vreo douăzeci de minute. Poți începe să mânănci fără mine. "

    " Nu, te voi aștepta. Vrei să merg după tine? Te pot lua cu motocicleta dacă vrei. " răspunde imediat și încerc să mă adun, fiindcă la naiba, nu vreau ca el să devină suspicios.

    " Nu este nevoie, voi lua un taxi. Trebuie să închid acum, Paige îmi tot face semn să închid." mint și îl zâmbesc din nou atunci când îl aud pufnid.

     " De ce nu își face și ea un iubit? Așa nu ar trebui să mi te tot fure." se plânge precum un copil mic, apoi continuă. " Bine, te aștept. Te iubesc și ai grijă. "

     Cine spunea că astfel de cuvinte dulci și grijulii nu îți pot frânge sufletul și sprge inima în mii de bucăți?

     " Ne vedem acasă." spun și apoi închid apelul, iar următorul lucru pe care îl fac, este să mă predau lacrimilor ce așteptau de ceva timp să iasă.

     Încep să plâng fără să îmi pese că poate sunt privită de ceilalți. Încep să simt cum pieptul mă arde, dar de data aceasta nu din cauza bolii idioate. Ci din cauza faptului că am realizat un adevăr mult prea amar, mult prea greu de digerat.

      Dacă voi pleca, voi pleca mult prea departe pentru a mai fi lângă el.

-----

Voiam să postez de ceva timp și aici, dar m-a cam apucat lenea:)) Sper totuși să vă placă și vă aștept comentariile :)

Nu mă omorâți:))