Alastair— "Aleg să câștig niște persoane pierdute"

      — Cum naiba să pictezi chelia unui biet om cu cerneală? Acum îmi este frică pentru viitorul "eu" și eventuala mea chelie, glumesc și Aisha își dă ochii peste cap, apoi ia o altă îmbucătură din bucata de tiramisu pe care a comandat-o cu o jumătate de oră în urmă. 

     Am vrut neapărat să mergem la o altă întâlnire, fiindcă vreau să petrec cât mai mult timp doar cu ea, să ajung să o cunosc cât mai bine. Mi-am dat seama că au început să mă intereseze și cele mai neinteresante lucruri din viața ei; lucruri pe care vreau să le aflu și să le descos pas cu pas. Probabil cu toții simt această nevoie atunci când întâlnesc persoana potrivită. 

     Am început să vorbim despre tot ceea ce obișnuiam să facem când eram mici și cumva am ajuns să discutăm despre anii în care eram la grădiniță. Iar ea mi-a povestit una dintre micile întâmplări care i-au rămas întipărite în minte până și în ziua de azi. Mi-a povestit cum s-a enervat pe un profesor din cauza faptului că i-a confiscat creioanele colorate, ca mai apoi, a doua zi, să îi arunce pe chelie un tub întreg de cerneală. Nici măcar nu vreau să mă gândesc cât de mult s-a chinuit bietul om să scape de toată albăstreala aia. 

    — Nu e vina mea! Creioanele alea erau noi-nouțe! Nu a fost vina mea că fata de lângă banca mea era să își scoată ochiul drept cu ele, se revoltă într-un mod drăguț, ca mai apoi să ridice din umeri.

      Observ mai apoi cum îi rămâne la colțul buzelor niște cremă. Rânjesc și mă ridic în picioare, apoi trag scaunul ei mult mai aproape de mine cu mâna stângă. Aisha mă privește nedumerită, iar atunci când îi sărut colțul buzelor și îi iau în același timp crema de pe acesta, obrajii i se înnroșesc instant. 

     — Uh, delicios, șoptesc și ea se uită rapid prin jur, mai mult ca probabil sperând că nimeni nu a văzut. 

    Nu pricep nici măcar acum de ce i se par atât de deplasate astfel de gesturi, atunci când suntem în public. Suntem iubiți pentru numele lui Dumnezeu! Și nu e ca și cum am face sex, ci doar ne sărutăm (chiar dacă sexul în public sună destul de intrigant).

     — Dacă voiai tiramisu, trebuia să îți iei și tu! spune și eu rânjesc, iar mai apoi ia o altă lingură din prăjitură.

    — Dar nu ar fi la fel de dulce și nu aș mai fi simțit subtilul gust de căpșuni, replic și îi fac din ochi, iar ea își dă ochii peste cap, dar știu mai mult ca sigur că se roagă să nu devină și mai roșie. 

    Dacă am priceput un lucru despre ea, este faptul că încearcă să nu pară afectată de anumite cuvinte din partea mea, unele mai romantice sau poate puțin mai... intime? Cu toate astea, roșeața din obrajii săi o trădează de fiecare dată. Un alt aspect pe care am început să îl ador în caracterul ei.

    — Pff, siropos, bolborosește și eu iau o gură din sticla ei de suc. Aia e a mea! Tu ai cola! se revoltă mai apoi pe un ton șoptit, iar eu ridic din umeri, exact cum a făcut ea cu câteva minute în urmă.

     — Ei bine, ai noroc. Saliva mea este mai mult decât prețioasă, comentez și ea chicotește puțin, apoi lasă furculița pe farfuria deja goală din fața sa. 

    Un alt aspect important despre ea: mănâncă ca un porcușor, dar nu se îngrașă mai deloc. Cu siguranță mai multe fete ar dori să aibă parte de acest "dar". Cu toate că eu aș prefera să fie puțin mai plinuță. Nu pentru forme (are deja unele perfecte în ochii mei), ci pentru că îmi fac griji cu privire la sănătatea ei. 

     — Cam plin de sine, nu crezi? mă întreabă amuzată și eu râd puțin.

     — Încrederea de sine este unul dintre atuurile mele importante, iubito, glumesc și ea aprobă din cap, privindu-mă amuzată. Iubești oricum îngâmfatul ăsta, așa că nu te mai prefă, continui și ea ia mai apoi o gură din sucul său.

     — Alastair, voiam să te întreb ceva, spune mai apoi, iar eu observ că a devenit ceva mai serioasă. Te-ai gândit vreodată să îi dai o șansă lui Jacob? mă întreabă mai apoi, luându-mă pe nepregătite, dar pot simți cu ușurință că voia să mă chestioneze asta de ceva timp.

     Mă privește cu o oarecare ezitare, în timp ce eu îmi las puțin privirea să bântuie pe podeaua nu foarte curată a restaurantului. De ce întreabă așa ceva, mai ales știind exact părerea mea despre Jacob? Cum poate întreba asta, atunci când știe că Jacob este motivul pentru care mama m-a părăsit?

       — De ce întrebi asta? Știi mult prea bine ce cred eu despre idiotul ăla, replic și atunci când ea îmi ridică bărbia cu degetele sale subțiri, mă văd nevoit să îi privesc irișii. 

      — Din cauza orgoliului, uităm de multe ori că nu suntem singurii care suferă, Alastair, replică și eu mă încrunt, neștiind la ce se referă. 

      — Ce vrei să spui? 

       — Te simți singurul care suferă, Alastair, dar poate asemenea ție, și Jacob se luptă în tăcere cu alți demoni. Nu poți da vina pe el, pentru acțiunile tatălui tău și a mamei sale. Sunteți în aceeași poziție, iubire. Iar cât despre tatăl tău, da. a greșit, dar cu toții o facem, în diverse moduri. Mama ta a plecat atunci când a aflat, iar asta nu se poate repara. Știu cât de dureros este să crești fără o prezență maternă, iar de asemenea, știu și cum se simte să îți pierzi tatăl. Dar tu ești norocos, tatăl tău este în viață și cu siguranță regretă ceea ce a făcut, termină ceea ce avea de spus, iar eu inspir adânc. 

     — Vrei să spui că ar trebui să uit totul și să șterg cu radiera trecutul? Să mă prefac că nu s-a întâmplat nimic? Că nu—

     — Doar spun că ar trebui să îi dai o șansă fratelui tău vitreg și să îi oferi iertarea domnului Henri. Alastair, nu lăsa întunericul din trecut să îți atace lumina din prezent și viitor. Nu te îndepărta de persoanele dragi, doar fiindcă ai pierdut o alta. Astfel de lucruri s-au întâmplat, se întâmplă, se vor întâmpla. Însă felul în care noi acționăm, își pune cu totul amprenta pe finalul drumului parcurs de noi, spune și rămân câteva clipe fără cuvinte. 

    Nu am privit până acum întreaga situație cu tata și Jacob în felul ăsta. Nu m-am gândit niciodată că Jacob a fost la rândul său, distrus de propriul părinte. Nu m-am gândit că poate, pe el îl deranjează la fel de mult situația asta, ca și pe mine. Iar tata... Nu doar o singură dată a încercat să vorbească cu mine despre asta, iar eu nu doar o dată simțeam că mă pot îneca în regretul adânc ce îl ascundeau ochii săi. Dar cu toate astea, am renunțat la ideea de a-i lăsa dreptul să se explice, sau de a-i acorda o altă șansă. 

     Asta fiindcă mama a plecat. Fiindcă m-a părăsit, atât pe mine, cât și pe tata. Dar nu a fost destul de deplasat gestul ei? Nu ar fi putut rezolva cumva totul, dacă ar fi avut o discuție cu tata? Dacă ar fi încercat să vorbească, în loc să fugă?

     Soneria unui telefon mă desprinde din gândurile mele, iar atunci când îmi ridic privirea, observ că este al Aishei. Îl ridică de pe masă cu un gest puțin cam agitat, apoi se ridică la rândul său de pe scaun, arătând cu degetul înspre baia restaurantului. Pleacă mai apoi și eu mă încrunt subtil.  

     Cine ar putea fi, încât nu vrea ca eu să aud conversația? Probabil prietena ei enervantă, sau Aiden. Sincer, nu mai îmi fac griji în legătură cu acel idiot. Iubita mea deja a clarificat lucrurile. Deja i-a explicat faptul că m-a ales pe mine și că eu sunt mult mai bun decât el. 

     — Am vrut o întâlnire liniștită, dar am primit mai mult o prelegere despre viață din partea Aishei, bolborosesc mai apoi și privesc subtil pe fereastră, simțind cum vorbele iubitei mele îmi răsună iar și iar în cap. 

    Poate chiar aș putea încerca să vorbesc cu Jacob și să mă împac cu tata. Fiindcă exact cum a spus și ea, nu vreau ca din cauza unei persoane pierdute deja, să pierd altele.

———————

     Woah, parcă a trecut o eternitate de când nu am mai postat aici:) V-a fost dor, știu că daaaaaaaa 

     Poate a fost puțin mai plictisitor, dar după atâta vreme, cred că merge:) În plus, următoarele capitole vor fi mai interesante hehe:)

     Vă aștept părerile și ne citim la următorul capitol (voi încerca să postez mai des, acum că am o săptămână liberă)

    See yaaaaa