Aishaㅡ ,,Nesimțit mai poți fi Alastair "

   ㅡ Aisha! Uită-te la mine! Totul va fi bine draga mea, îmi spune bărbatul care a avut grijă de mine în toți ani aceștia.

   Eu mă privesc pe acel pat și îmi amintesc perfect ziua. Aveam șapte ani dacă îmi aduc bine aminte. Văd cum țip și plâng de durere și apoi îl văd pe tata. Stă pe hol și plânge la rândul lui, uitându-se în același timp pe geamul care ducea spre salonul meu.

   Nu am să uit niciodată acea zi. Am avut prima mea operație și atunci când m-am trezit, îl aveam pe tata lângă mine.

   Încă țin minte cum mi-a zâmbit și m-a sărutat pe frunte. Am simțit cum toată durerea a dispărut ca prin magie.

   Mă uit în stânga și în dreapta și zâmbesc trist când îmi dau seama că acea amintire a fost doar un vis. Tata nu mai e. A plecat.

   Privesc ceasul de pe perete și văd că este trecut de miezul nopții. Nu mai am somn.

   Mă ridic de pe pat și pășesc încet, nevrând să îl trezesc pe domnul Henri sau pe fiul său.

   De fiecare dată când nu mai puteam dormi, mergeam pe balcon și priveam stelele. Mă liniștea. Simțeam că nimeni și nimic nu mă mai poate deranja.

   Urc cât pot de subtil treptele și mă simt precum într-un film idiot cu spioni. Eu aș fi spionul bun de nimic.

   Când ajung la etaj observ ușa mare din sticlă ce duce spre balcon și o deschid încetișor.

  Inspir aerul curat și mă sprijin de balustradă. Mă uit perplex la nenumărații licurici, și îmi dau seama că unul dintre ei, este tata. Toate stelele strălucesc foarte tare în seara asta, dar una strălucește mai puternic decât toate celelalte. Mi-e dor de tine tată.

  Ai plecat și nu te-ai gândit că mă vei lăsa cu adevărat pustiită. Tu reprezentai singurul motiv pentru care nu încetam să lupt. Acum dacă tu ai plecat, de ce aș mai face-o?

   De ce mai aș încerca să trăiesc într-o lume în care tu nu ești prezent? Ce rost ar mai avea suflarea? Mai bine ar fi să închid ochii odată pentru totdeauna și să mă bucur de acest fapt, decât să mă trezesc în fiecare dimineață, dar să îmi pară rău.

   Știu tată. Tu m-ai învățat de mică să prețuiesc mai presus de toate viața. Mereu mi-ai spus că noi nu deținem cu adevărat suflarea proprie. Ai spus dintotdeauna că Cel De Sus, este deținătorul de drept al vieții noastre. Mereu ai spus că mila, corectitudinea și iubirea lui sunt nemărginite, dar unde sunt acum toate aceste calități? Unde a fost mila lui când mi te-a luat de lângă mine? Nu s-a gândit ce se va întâmpla cu fiica ta? Unde a fost corectitudinea lui atunci când a decis să îți oprească suflarea? Nu s-a gândit că poate nu era timpul tău? Unde a fost iubirea lui atunci când ai închis ochii pentru ultima dată și nu i-ai mai deschis tată? Nu s-a gândit că tu mai aveai oameni pe care să îi iubești sau care să te iubească?

   Iartă-mă tată. Am nesocotit decizia Tatălui Nostru. Știu că te-am dezamăgit. Mereu ai spus că înainte de toate, trebuie să îi acordăm prioritate lui. Trebuie să îi oferim iubire, credință, jertfă și să nu judecăm niciodată ceea ce el a decis. Astăzi am greșit și îmi cer iertare. Știu că dânsul te-a luat în dreapta sa cu un motiv, doar că nu îmi pot da seama care. Mereu am crezut că voi fi prima care i se va alătura și că tu tată, mă vei conduce pe ultimul drum și îmi vei bucura urechile cu niște cuvinte dulci presărate cu suspine, drept necrolog. Nu m-am gândit nici măcar o dată că vom schimba rolurile.

    Aș vrea să spun că voi fi puternică și că nu voi renunța la bătălia pe care o am început-o încă de când m-am născut, dar asta ar însemna să mint și tu, tatăl meu mult prea bun, m-ai învățat că minciuna este un păcat greu iertat de Dumnezeu, și că noi oamenii, cele mai de preț creații ale Lui, trebuie să punem bariere între acestea.

   Mi-ai povățuit de mică că oamenii sunt făcuți după chipul și asemănarea Mult-Prea-Bunului Dumnezeu, și că au datoria să își păstreze sufletele curate și să nu le scalde în păcate și în fărădelegi. M-ai învățat dintotdeauna să mă feresc de persoanele care nu pun preț pe vorbele și voia lui Dumnezeu, care se adâncesc în întuneric prin minciuni, furturi, băutură și multe alte fapte neplăcute lui Dumnezeu. Mi-ai spus că acei oameni sunt ademeniți de șarpele încornorat și că nu mai au mari șanse la iertare.

    Ai fost mereu un om credincios tată. Aveai frică de Dumnezeu, iar toate aceste trăsături morale ai încercat să mi le insufli și mie. Poate de aceea m-ai ajutat să îmi dau seama că biserica este a doua casă a tuturor oamenilor și că de fiecare dată când intrăm într-dânsa, îl preacinstim pe Cel De Sus. Mi-ai spus întruna că iertarea, mila, iubirea și credința sunt armele cele mai puternice ale noastre și trebuie păstrate cu grijă în lăcașul sufletului nostru.

    Am crescut cu povețele tale tată. Mi-am întărit sufletul cu toate vorbele tale dulci. Am crescut iubindu-l la rândul meu pe Domnul, fiindcă, după spusele tale, este cel care ne iubește necondiționat și fără încetare. Cel care își trimite ucenicii să ne vegheze neîntrerupt și să oprească necazurile să se abată peste noi. Cel care se luptă zi și noapte cu cel viclean pentru ca noi, copiii săi, să nu cădem în mrejele întunericului și să ne scufundăm fără de încetare.

   Probabil dacă ai fi aici, mi-ai spune că orice greutate ne este dată să ducem, nu este în niciun caz o povară. Ai spune că este modul Domnului să ne încerce și să ne facă mai puternici. Să vadă dacă îl nesocotim în zile negre și dacă avem credință în El, doar de fațadă.

   Inspir adânc și simt o mică împunsătură din piept. Îmi simt obrajii umezi și ridic mâna pe aceștia, observând micile lacrimi cum evadează pe rând din ai mei iriși. Nici nu mi-am dat seama că am început să plâng.

   ㅡ Pisici! M-ai speriat de moarte! aud apoi în spatele meu și îmi șterg instinctiv obrajii.

   Mă întorc și îl observ pe Alastair cu țigara în mână și sprijinindu-se de ușa din sticlă.

   ㅡ Nu îmi era somn și de obicei stau pe balcon în astfel de nopți, mă simt eu datoare să îi explic, deși nu a întrebat mai nimic.

   Se apropie de mine cu non-șalanță, având o mână băgată în buzunarul pantalonilor, iar cealaltă lăsată pe lângă corp. Trage un alt fum din țigară și apoi își rezeamă coatele de balustradă, fiind la câțiva centimetri depărtare de mine.

   Eu privesc din nou cerul înstelat, nebăgând de seamă persoana de lângă mine.

   ㅡ Te gândești vreodată la moarte? îl aud apoi întrebând și îmi întorc atenția înspre el.

   ㅡ La moarte? întreb la rândul meu fiind nesigură dacă am auzit bine.

   ㅡ Da, îmi răspunde el și trage un alt fum din țigară. Adică, oare ,,doamna cu glugă și coasă" poate fi uneori drăguță pe ultima sută de metri?

   ㅡ Scuze, dar nu prea am înțeles la ce te referi, îi replic încercând să îmi dau seama ce a vrut să spună.

   ㅡ Păi mulți spun că atunci când sună ceasul și este timpul să dispară, nu simt mai nimic, dar oare așa este?

   ㅡ Te referi la cum se simt înainte de a muri?

   ㅡ Mă refer la durerea pe care o simt toți cei care sunt pe punctul de plecare.

   ㅡ Durerea?

   ㅡ Da. Cred că durerea și frica sunt singurele lucruri care mai rămân înainte de sfârșitul inevitabil.

   ㅡ Dar cum rămâne cu toată fericirea pe care au avut-o în viața lor?

   ㅡ Nu există așa ceva. Toți se prefac că sunt în al nouălea cer, când de fapt, este total invers.

    ㅡ Poate nu toți, îi răspund refuzând să afirm opinia sa.

   ㅡ Crede-mă. Cu toții se simt mizerabili când ,,domnișoara în negru" decide să le facă vizita cea din urmă.

   ㅡ Poate în momentul acela, dar mai mult ca sigur au avut o viață fericită, îi răspund uitându-mă la steaua ce pâlpaia neîncetat.

   ㅡ De unde ai siguranța asta? îmi spune acesta și își aruncă țigara de pe balcon, aceasta căzând pe trandafirii proaspăt tăiați.

   ㅡ Păi orice persoană are momente de bucurie și de tristețe, îi spun acum cu o oarecare ezitare.

  ㅡ Nea, îmi răspunde acesta și pot vedea chiar dacă este întuneric cum își dă ochii peste cap. Asta e o porcărie, continuă el și își scoate o altă țigară.

   Plămânii lui probabil plâng de durere.

   ㅡ Ce e o porcărie? întreb, curioasă să văd unde ajunge.

   ㅡ Ideea ta trăsnită cum că oamenii care mor pot muri și împăcați, îmi răspunde Alastair și apoi râde subtil.

   ㅡ Nu văd ce e așa trăsnit în asta, îi replic și de abia mă abțin să nu îi arunc și țigara asta peste balustradă.

  ㅡ Uite ce e scumpo: oamenii mor. Pleacă. Dau ortu'popi. Zboară. Își iau tălpășița. Sunt multe cuvinte care pot descrie trecerea lor de aici-acolo, spune el și apoi arată cu degetul spre cer. Poate chestia cu păcatele e adevărată, deși mă îndoiesc cu hotărâre, dar faptul că oamenii au avut și unele momente cu adevărat fericite, sau că au murit împăcați, este o prostie mai mare decât tine.

   Superioritatea cu care și-a afirmat opinia lui și incapacitatea de a-i distinge vreo mișcare a feței prin care să mi se confirme că glumește, mă face să îi arunc subtil o privire încruntată și probabil o mică înjurătură în gând. Probabil tata ar fi foarte dezamăgit de mine dacă ar ști că m-am gândit doar la astfel de ,,vorbișoare dulci ", dar în momentul de față mă simt parcă silită să folosesc un astfel de vocabular.

   Nu mai îi răspund. Pur și simplu îmi întorc din nou privirea la cer și observ că stelele au început să strălucească mult mai încet. Curând va veni dimineața.

   ㅡ Nu ești de acord cu mine? începe Alastair din nou să trăncănească și mă văd nevoită să îi răspund din cauza educației primite.

   ㅡ Nu. Nu sunt de acord cu tine, îi replic neinteresantă, uitându-mă din nou la acea stea și observând că a dispărut.

  ㅡ Dar care e ideea ta strălucită? mă întreabă în timp ce eu încă caut acea stea.

   ㅡ Cred că bucuria există cu adevărat. Cu toții am trăit momente pline de bucurie, dar și de supărare. Cred că este o nerozie din partea ta să te gândești că toți cei care au murit, nu au trăit nici măcar o clipă de fericire, îi spun eu, încetând să mai caut cu privirea acea stea.

   ㅡ Serios? Și ce părere ai despre persoanele care știu că vor muri mult mai repede decât le-ar cere vârsta? Ele mai pot fi fericite? întreabă băiatul din dreapta mea și simt cu profunzime greutatea incertitudinii sale.

   Trag aer în piept și simt din nou acea înțepătură aspră. Expir încet și îmi întorc privirea la Alastair.

   ㅡ Vor trăi mereu cu teamă. Vor considera dintotdeauna că în orice clipă pot pleca de pe Pământ, dar chiar și așa, vor încerca să trăiască mereu clipa. Se vor bucura de orice moment și nu vor da înapoi de la nicio provocare, știind bine că nu vor mai avea ocazia altă dată.

   ㅡ Așa te simți și tu? mă întreabă parcă încercând să îmi citească în privire dezgustul și ranchiuna pentru el, care îmi sapă încet-încet în minte.

   Nu mai îi răspund. Pur și simplu plec și îi pot vedea zâmbetul parcă triumfător.

   Nu credeam că domnul Henri poate avea un fiu așa de nesimțit. Mă gândeam că este ca domnul Henri. La început l-am văzut că fiind de treabă, dar se pare că aparențele chiar pot fi înșelătoare. După nesimțirea de care a dat dovadă azi, nu cred că mai am aceeași opinie legată de el.

   Alastair...mersi pentru nesimțire.

   În sfârșit am făcut un nou capitol^^ Sper să vă placă și aștept în comentarii părerea voastră ♡♡

   Apropo, daca vedeți vreo greșeală gramaticală sau de ortografie, vă rog să îmi spuneți. Nu am mai avut timp să editez capitolul♡^^