Alastair— "Adun piesele, dar nu reușesc să termin puzzle-ul"

        — Stai liniștită. Nu te voi lăsa să cazi, îi spun Aishei, iar ea aprobă, ca mai apoi să zâmbească.

       — Știu asta. Nu vrei să riști ca fantoma mea să te bântuie până în ultimele zile de viață, glumește și apoi începem amândoi să râdem. 

        — Ai grijă, sunt destul de multe scânduri uscate. Nu vreau să te am pe conștiință, spun la rândul meu pe un ton amuzat, dar o privesc subtil. 

     Probabil nu a fost cea mai strălucită idee să o aduc pe acoperișul unei case abandonate, dar am vrut să îi arăt locul meu "secret". Obișnuiam să vin aici de fiecare când voiam să fiu singur, dar am încetat de câteva luni. Nici măcar Newt nu știe de locul ăsta.

    L-am găsit atunci când m-am certat groaznic de tare cu tata. Am fugit de acasă și am vrut să îmi liniștesc mintea. Ei bine, cam așa ceva. Mai simplu spus, colindam de nebun pe stradă. 

       — Putem sta jos? mă întreabă Aisha, iar eu cercetez puțin zona. 

      Faptul că este destul de întuneric nu prea ajută. Nu am chef să cădem de la câțiva metri buni și să ne facem turte.

     Îi caut din nou mâna, ca mai apoi să o trag mai aproape de mine. Mă așez cu grijă, ca mai apoi să îi fac loc și Aishei lângă mine. 

     Se așează, iar eu nu pricep de ce mă simt atât de ciudat. Mă simt de parcă sunt într-o sală de examen, iar Aisha este un test de matematică. Adică... știu sigur că îl voi pica.

      — Știi, aici obișnuiam să vin de fiecare dată când voiam să fiu singur, spun și chiar dacă e destul de înuneric, pot simți privirea Aishei, cercetându-mă.

     — De ce ai vrea să fii singur? mă întreabă pe un glas confuz, iar eu privesc înainte.

    Fiindcă este mai simplu să nu te ascunzi, Este mai simplu să fii sincer, decât să minți de dragul celor din jur. 

     — Bănuiesc că uneori, cu toții vrem să avem parte de puțină liniște, replic și ea mă privește și mai atentă decât înainte.

     Zâmbește, iar eu zâmbesc la rândul meu.

    — Ai dreptate, uneori cu toții vrem niște clipe în care să ne regăsim pe noi înșine, comentează și eu aprob imediat. 

     Tăcerea se instalează preț de câteva secunde între noi, dar este acoperită de sunetul bătăilor neregulate de inimă. Nu am habar de ce mă simt atât de... neliniștit. 

     — Îmi cer scuze, spun mai apoi, iar fata din stânga mea pare că se gândește la ceva.

     — Pentru?

     — Pentru tot. Pentru tot ceea ce am spus când ne-am cunoscut, pentru toate neînțelegerile create, pentru faptul că te-am făcut să plângi, răspund și atunci când Aisha îmi atinge mâna, simt niște furinicături ridicole.

     — Te-am iertat demult. Apropo... mulțumesc, o aud și îmi ridic instant sprânceana dreaptă, în semn de confuzie.

     — Pentru ce anume?

     — Pentru faptul că ai fost acolo și m-ai ajutat să îmi recapăt puțina speranță pe care o mai aveam, pentru că m-ai lăsat să plând pe umărul tău, pentru că mi-ai arătat că nimic nu este pierdut dacă vom continua să luptăm, spune și eu zâmbesc imediat. 

     — Poți plânge pe umărul meu de fiecare dată când simți că ai nevoie. Voi fi aici, pentru tine și cu tine, o asigur, iar atunci când luna se strecoară din spatele norilor, îi pot vedea fața clar. 

     E frumoasă. Îmi pare rău că mi-a luat atât de mult timp să realizez asta. 

    — De ce te uiți la mine așa? mă întreabă, iar eu decid să fur replica cuiva dintr-un film. 

    — Obișnuiesc să mă uit așa la persoanele frumoase, replic și observ cu ușurință slaba culoare de roșu ce îi trădează imediat obrajii. 

     — Nu credeam că ești tipul de băiat care se uită la filme de dragoste, comentează și eu râd slab. 

      — Dar chiar ești frumoasă. Nu am nevoie de nicio replică pentru a recunoasște lucrul acesta, spun și apoi mă privește atentă.

       — Nu ești deloc cum încercai să pari, șoptește, dar o aud foarte bine.

       — Ce vrei să spui? o întreb și ea inspiră adânc.

       — Încercai să pari genul de băiat care nu știe să facă nimic altceva decât să se joace cu sentimentele celor din jur. Puteam să jur că nu ești nimic altceva decât un nemernic și jumătate, dar mi-am dat seama că am greșit. Am etichetat ceea ce văd la suprafață, nu și în interior, comentează și de data asta, eu o privesc atent.

       — Când ți-ai dat seama? 

       — De la petrecere. Atunci când m-ai ajutat cu Jacob, replică și dispoziția mea se schimbă imediat ce aud acel nume. 

      — Stai departe de el, aduce doar probleme, îi spun și ea aprobă zâmbind. 

      — Alastair... Îți place de cineva? mă întreabă, luându-mă imediat prin surprindere.

      — Da, răspund simplu, și nu pricep de ce pare a avea o grimasă dezamăgită.

      — Ea știe?

     Nu, tu nu știi încă.

      — Nu încă, dar plănuiesc să îi spun într-un viitor mai apropiat.

      — De ce nu acum?

      — Există un alt băiat în viața ei, spun și strâmb din nas, atunci când gândul mă duce înspre Aiden.

      — Este împreună cu el?

      — Nu prea am habar. Dar se comportă de parcă ar fi mult mai apropiați decât doi prieteni.

       — Atunci de ce nu o întrebi? Probabil nu sunt nimic altceva decât doi prieteni, spune și eu simt cum stomacul se crede la circ, făcând nu am habar ce scheme.

      Doar prieteni. Da... tu și Aiden ar trebui să rămâneți doar prieteni.

      — Dar ție? Îți place de cineva? o întreb la rândul meu, încercând să scot măcar câteva informații.

       — Da, dar spre deosebire de tine, eu nu îi pot spune, o aud și îmi mut privirea.

       — De ce?

       — Fiindcă lui îi place de altcineva, replică pe un ton mai scăzut, iar eu încerc să diger bine ceea ce am aflat.

     Aiden place pe altcineva? În timp ce Aisha îl place pe el? Iar asta în timp ce eu o plac pe ea?

    Da... mai simplu decât atât nu se putea.

      — Atunci... poate ar trebui să îl uiți. Poate ar trebui să îți lași inima să aleagă pe altcineva, comentez și nu pricep de ce fata de lângă mine, mă privește atât de ciudat.

      — Poate ai dreptate. Uneori nu toate poveștile de dragoste se termină cu protagoniștii trăind împreună, până la adânci bătrâneți, comentează și mai apoi se ridică. Putem pleca? Este destul de târziu, continuă și eu mă ridic la rândul meu. 

       — Dă-mi mâna, nu vreau să te pierd pe aici, glumesc dar Aisha nu pare foarte amuzată de glumă.

       — Știu deja drumul, răspunde pe un ton sec, iar eu nu pricep ce am mai făcut și de data asta.

   Acum câteva secunde părea destul de binedispusă, iar acum parcă i-am furat ultima bucată de tort. Ce naiba se întâmplă în bostanul ăla al ei?

_____________

     Hei:) Am postat și aici un capitol destul de nasol și scurt, dar voiam să mai văd ce faceți hehe:) Voiam să îi fac să se sărute, dar am spus că este chiar mult prea repede:/ 

     Ne citim la următorul și sper să vă placă măcar puțin❤❤❤