Aisha—,,Ultimul drum"

 
          ,, Se pare că norii plâng odată cu mine. Se pare că nici cerul nu este încă de acord să te alături lui tată.

          Tu, om vesel mai mereu, om senin ce îmi fredona seara niște cântecele doar pentru a mă adormi, acum m-ai lăsat singură.

           Tu, om minunat, mi-ai fost și mamă și tată în același timp, iar acum deodată am rămas fără vreun sprijin.

          Am rămas fără persoana la care alergam de fiecare dată când un copil mai mare se lua de mine. Acum nu mai am la cine să alerg.

           Azi nu mai îți pot auzi vocea blândă și duioasă cu care încercai să mă mustrezi atunci când greșeam. Aș da orice să mai îți aud glasul ce îmi striga numele când întârziam la masă.

            Azi nu mai îți pot vedea privirea caldă pe care mi-o ofereai de fiecare dată când îmi spuneai ceva. Nu îți voi mai putea recepta irișii verzui care mă linișteau atunci când simțeam că boala mă va învinge.

           Ai fost mereu alături de mine, dar într-un moment ai decis că te-ai săturat de tot tată. Ai decis că te-ai săturat de fata ta muribundă și care mai mereu îți aducea necazuri.

          Iartă-mă tată. Te rog iartă-mă! Nu am putut fi o fiică bună. Nu îndeajuns încât să nu mă părăsești. Te voi iubi mereu și te voi păstra în inima-mi stricată, numele tău fiind brăzdat cu lacrimi în aceasta."

           Acesta este necrologul pe care ți-l voi spune tată. Voi încerca să mă țin tare și să nu plâng în decursul său.

          Acum mergem pe ultimul tău drum tată. Mergem spre ultima casă în care vei fi găzduit.

          Non-culoarea întunericului este peste tot, iar lacrimile încă țâșnesc înfrânte peste obrajii obosiți ale persoanelor aflate de față.

           Eu stau în dreapta sicriului tău și îmi țin mâna pe acesta, trăgându-mi nasul din cinci în cinci minute.

           Încerc să fiu tare tată. Încerc. Este însă o diferență mare între a încerca și a reuși, iar eu sigur nu sunt nici pe lângă a doua.

            Mă uit în jur. Prieteni, colegi de muncă, două-trei verișoare de ale tale, însă nicio rudă din partea femeii care se presupunea a fi soția ta. Care se presupunea a fi mama.

          Acea femeie care a fugit după ce a aflat de boala mea, de la câteva luni de la naștere. Ne-a lăsat și a fugit cu italianul bogătan, începând o altă viață. Departe de tine. De mine. Departe de noi tată.

           Tu m-ai învățat să nu țin ranchiună. Nici ei, nici nimănui. M-ai învățat să privesc oamenii cu drag și să îi ajut așa cum pot eu.

          Unde îți sunt azi povețele tată? Unde îți sunt sfaturile înțelepte care mă făceau să meditez asupra oricărui lucru spus de tine?

           Te voi purta pe tine în inimă, în suflet și în minte, oriunde va decide viața să mă poarte.

          Gândurile îmi sunt distruse de rugăciunea curată a preotului, semn că am ajuns la cimitir. Nici nu am observat.

            Lacrimile care încă nu se dădeau duse din irișii mei, acum au evadat inundându-mi obrajii.

           Un domn înalt și plinuț își face apariția lângă mine, iar când îmi ridic privirea dau de prietenul tatei cel mai bun, domnul Henri.

           El a fost întotdeauna aproape de mine și tata. Eu îl consider ca pe al doilea tată al meu, iar tata, pe lângă cel mai bun prieten, partner în afaceri și vechi coleg de facultate, îl consideră ca pe propriul său frate.

          — Nu plânge draga mea, știi bine că lui Esteban nu i-ar plăcea, îmi șoptește acesta și îmi șterge lacrimile.

            Știu că tatei nu i-ar plăcea să mă vadă plângând. De fiecare dată când plângeam, el mă lua în brațe și îmi spunea că atunci când mă vede plângând se simte parcă înjunghiat. Făcea tot posibilul să fie aproape de mine mai mereu și să mă facă să râd.

            Chiar și când mergeam la doctor din cauza durerilor și eram supusă acelor tratamente chinuitor de dureroase, el stătea pe hol și nu se mișca până când nu mă vedea pe mine. Putea dura și ore. Nu se clintea de acolo.

         — Acum, vă rog să ascultați niște cuvinte venind din partea luminei domnului Esteban. Fiica sa, Aisha, ne va spune câteva cuvinte, se auziră apoi vocea preotului, scoțându-mă furtunos din starea nostalgică.

          M-am apropiat mai tare de preot și m-am dus lângă sicriu, plasând o bucățică de hârtie și un buchet de trandafiri roșii pe capacul acestuia.

          Acea bucățică de hârtie este ceva semnificativ atât pentru tata, cât și pentru mine. Când eram micuță, obișnuiam să desenez mult, mai ales când inima mă durea îngrozitor. Era modul meu de a evada din toată agitația din jur. Prima dată când am leșinat din cauza bolii, aveam patru ani. Nu înțelegeam mai nimic pe atunci. Era totul alb, dar în salonul în care eram plasată și în care tata nu avea voie, era o măsuță de aceeași non-culoare, iar pe aceasta se aflau niște carioci și o foaie albă.

           M-am dus și am început să desenez. Aveam doar o cariocă în mâna. Carioca neagră. Am desenat moartea înfățișată așa cum mi-o imaginam eu:robă neagră, o coasă mare în mâinile osoase, iar lângă aceasta am desenat și un copac. Copacul era vestejit, uscat și fără pic de viață. Eu stăteam speriată lângă copac, iar doamna cu coasa se uita la mine. Poate era cam straniu acel desen pentru un copil de patru anișori, dar chiar și în acea perioadă eu știam că nu aveam mult de trăit.

           După ce i s-a permis tatei să intre în cabinet, el mi-a văzut desenul și a zâmbit amar. Încă țin și acum minte cuvintele lui încărcate de speranțe și dorință.

           ,,Vezi tu, draga mea, moartea nu este stăpâna nimănui. Nici a ta, nici a mea...a nimănui. Putem schimba ceea ce credem că se va întâmpla scumpo. Trebuie doar să luptăm."

           Odată cu terminarea poveței, luase niște carioci aprinse și începuse să modifice desenul. Făcuse pomul încărcat de frunze verzi și pe cer desenase niște nori, alături de măiastrul soare. Se desenase apoi și pe el, cum era poziționat în fața mea, semn că nu îi va da voie acelei arătări ieșite din infern să mă ia vreodată. Văd parcă și astăzi cum m-a luat apoi în brațe și mi-a sărutat părintește fruntea.

           Din acea zi mi-am pus în gând că voi lupta pentru a-mi câștiga dreptul la a trăi. Am păstrat acest desen ca amintire și ca un imbold pentru a lupta fără a da înapoi.

          Îmi scutur capul când observ că toți ochii înlăcrimați sunt ațintiți pe mine; semn că nu am început de spus necrologul.

           Inspir profund și apoi expir abia auzibil. Tot discursul pe care îl aveam în minte mi s-a șters, iar eu nici nu m-am gândit că ar fi trebuit să îl scriu pe o foaie.

        ,, Dacă mi-ar fi spus cineva că  tata va pleca înaintea mea la ceruri, i-aș fi râs în față. El nu a fost niciodată persoana care să se plângă de greutățile pe care le întâmpină. A muncit mult pentru a ajunge unde e..adică unde a fost și nu s-a dat înapoi niciodată.
           A fost mereu cel care m-a ținut pe linia de plutire și știu că de acum încolo mă va privi și mă va veghea la fiecare pas. Știu că de acum încolo va zbura deasupra mea cu aripile sale pe merit căpătate. Te voi iubi mereu tată. Amintirile de neuitat, sfaturile înțelepte, zâmbetele calde, ochii precum iarba si vocea blândă nu se vor duce vreodată pe apa sâmbetei. Te voi purta mereu în inimă tată."

        Izbucnesc apoi în plâns și mă așez în genunchi, apoi sărut moale capacul sicriului. Henri mă ridică și mă strânge în brațe, iar eu las durerea să iasă.

          — Aisha, nu mai te consuma atât. Știi că nu îți face bine, îmi spune acesta brațele sale încă fiind înconjurate de-a lungul trupului meu.

          — Nu-i corect! mă desprind din îmbrățișare și îl privesc cu ochii împânziți de picături sărate.

           — Știu, draga mea. Știu, Îmi replică acesta cu o voce obosită și îi observ ochii roșiatici.

        
           Ne îndreptăm apoi privirile spre sicriul ce este coborât în groapa adâncă săpăta de dimineață.

          Îmi întorc privirea în timp ce pământul este aruncat peste coșciugul în care este tata.

     
       ~•~
      
           Slujba s-a terminat și cu toții au plecat acasă. Eu am mai rămas puțin, iar acum stau în genunchi în fața pietrei funerare pe care este datat numele mult prea sfânt pentru mine ,,Esteban Simson".

        — Timpul va vindeca totul Aisha, o voce mult prea cunoscută se aude din spatele meu.

         Mă ridic și îl privesc pe bărbatul care ne-a sprijinit atât pe mine, cât și pe tata, mulți ani.

            — Nu prea sunt sigură, îi replic trăgându-mi nasul.

            —  Aisha...i-am promis tatălui tău că voi avea grijă de tine când el nu  va fi în stare și vreau să îmi îndeplinesc promisiunea. De mâine vei sta cu mine, îmi spune acesta captându-mi atenția.

             — Cum? Nu este nevoie domnule Henri.

             — Aisha, pe lângă fiul meu, mai am o fiică, iar acea fiică ești tu. Vreau să te știu bine.

            — Înțeleg, dar—

            — Esteban mi-a fost ca un frate și vreau să am grijă de ultima sa amintire. Te rog.

             — Bine, domnule Henri, îi spun acestuia nevrând să îl fac să se roage și mai mult.

              — Păi mâine voi veni să îți duc bagajele la mine acasă da?

             Dau afirmativ din cap, fiind mult prea obosită ca să mai răspund.

             — Haide, te duc eu acasă.

          Am mers apoi cu domnul Henri, lăsându-l pe tata să se odihnească. Asta va face de acum încolo oricum.

          Sper să mă înțeleg cu băiatul domnului Henri și să nu le fac probleme.

            Îmi va fi dor de tine tati...

          Hei^^ Primul capitol din această carte! Cum vi se pare? Păreri? Sfaturi?❤❤

       ♡La media poză cu Aisha♡