Scurt. Plictisitor. Necorectat.

____________

    Aisha— "Ceva s-a schimbat"

        Mă uit prin jur. 

        Același hol larg. Aceleași fotografii puse pe pereți. 

        Nu pricep cum am ajuns acasă. 

        Pășesc cu ezitare, îndreptându-mă înspre bucătărie. 

       Simt un miros familiar, atât de cald și de primitor încât zâmbesc involuntar. Nu am mai fost de câteva luni bune aici. 

        — Uite-mi îngerașul! aud vocea pe care aș recunoaște-o din alte sute, iar un fior mă trece instant pe șira spinări.

     Mă întorc pe călcâie, iar atunci cânfd îl văd, simt cum oxigenul mi se scurge printre degete, iar eu nu mai sunt capabilă să mă agăț de el. 

        — Tată? reușesc să întreb pe un ton sugrumat, fără să știu ce aș putea să simt acum. 

    Aceiași ochi blânzi și rotunzi. 

    Același zâmbet cald și sincer.

    Nu poate fi adevărat. 

        — Normal draga mea! Doar nu sunt Frankenstein, glumește, iar următorul lucru pe care îl fac, este să alerg și să ajung în brațele lui, în doar câteva clipe.

     Îl strâng puternic, iar lacrimi încep să îmi cadă șiroaie pe obraji. Inspir parfumul său specific, iar eu nu pricep ce naiba se întâmplă. 

     Nu pricep dacă am ajuns în rai, sau dacă visez. Dar momentan, puțin îmi pasă. 

        — Tată! Tu ești! încep să mormăiesc printre lacrimi, iar el îmi răspunde la îmbrățișare, ca mai apoi să îmi sărute creștetul. 

        — Draga mea, ce cauți aici? mă întreabă pe același ton atent pe care îl folosea când încerca să îmi explice ceva.

       Rupe încetișor îmbrățișarea, iar acum îl privesc direct în ochi. Îmi șterg picăturile de apă sărate cu dosul palmei drepte, iar apoi inspir adânc. 

       — Unde este mai exact "aici"? reușesc să întreb fără să rup deloc contactul vizual— îmi este frică să nu dispară în timpul acesta. 

       — Nu unde trebuie tu să fii, replică și mă încrunt, fără să înțeleg mai deloc răspunsul său. 

       — Ce vrei să spui? insist și mă apropii din nou de el, dar acesta se dă cu un pas mai în spate. 

       — Nu e timpul tău, așa că întoarce-te scumpa mea, comentează și nu mai apuc să spun ceva, căci dispare, lăsându-mă din nou cu aceeași piatră pe inimă. 

     Țip scurt atunci când ceva mă lovește la piciorul stâng. Observ o fotografie înrămată, ca mai apoi să aud niște zgomote puternice prin jurul meu. 

     Rămân stană de piatră. Toată mobila, toți pereți, podeaua, încep să dispară. 

     Alerg înspre ieșire, deschizând cu violență clanța, dar degeaba. Pare blocată. Sunt blocată.

     Senzația de uitare și de frică mă năpădește, punând stăpânire pe mine. Îmi simt toate oasele fiind strivite, dar amuzant este faptul că nu mă doare, ci doar mă sperie. 

     Privesc pe jos. Podeaua nu mai este. Stau suspendată în aer, plutind pe un fel de negru interminabil. 

    Totul se întunecă cât ai clipi, iar casa în care am copilărit, cea care mi-a oferit unele dintre cele mai importante amintiri, se transformă într-un sanctuar al abisului interminabil. 

     — Ce naiba se înâmplă? șoptesc și îmi acopăr urechile, încercând să opresc toate zgomotele. Vreau să ies de aici! țip mai apoi, dar nu se întâmplă nimic. Absolut nimic. 

      Rămân blocată într-o buclă infintă de întuneric și nu am habar dacă voi mai putea scăpa. 

*

*

*

*

*

*

      Bip. Bip. Bip. 

        Deschid ochii cu greu. Mă simt de parcă aș fi hibernat mai ceva ca urșii. 

        Simt miros de pastile. Urăsc mirosul ăsta. 

       Observ că în jurul meu predomină albul, și mai apoi văd aparatele ce scoteau acele sunete enervante. 

      De ce naiba am ajuns la spital?

       Dau să mă ridic dar nu pot. Brațele nu prea mă ajută. 

      Scanez încăperea, ca mai apoi să îl văd. Nu am habar cum nu l-am ăzut până acum.

      Alastair doarme pe canapeaua din colț. Știu cât de incomfortabile sunt acele canapele. Parcă sunt din piatră. 

     Bolborosește ceva, și observ niște plete care îi fac fruntea să transpire. 

      Zâmbesc involuntar la gândul că a stat aici, cu mine. Mă face să realizez schimbarea imensă pe care o avem în momentul de față. 

     Înghit și îmi simt gâtul mai uscat ca niciodată. Îmi mut privirea pe noptiera de lângă mine, receptând un pahar de apă. Ridic mâna stângă cu greu, iar, exact înainte de a reuși să îl iau, acesta cade, spărgându-se în bucățele.  

     Înjur și atunci când aud zgomote de la canapeaua în care doarme Alastair, îmi vine să îmi dau două palme. 

       — Aisha? Te-ai trezit? aud vocea băiatului, iar în câteva clipe este exact în stânga mea. 

      — Da... Scuze că te-am trezit, replic și apoi fac contact vizual cu acesta. 

     Ia garafa de apă de pe noptiera din stângă, iar mai apoi un pahar gol, și îl umple. Mă ajută să mă ridic în fund, iar atingerea lui îmi provoacă mici fiori. 

     Dau peste cap tot paharul de apă, simțindu-mă instant mai bine.

      — Nu pricep, ție chiar îți face plăcere să leșini? E un obicei mai ciudat? glumește, dar mai pot sesiza și altceva în vocea lui— grijă.

     Iar asta mă încălzește pe dinăuntru, chiar dacă nu ar trebui.

      — Da, este pasiunea mea! glumesc la rândul meu în speranța că pot face aerul puțin mai relaxant.

     Alastair apasă pe un buton de lângă pat, iar eu știu deja pentru ce e folosit. Anunță doctorii, îndemnându-i să vină de urgență în camera mea.

      — Paige, Jacob și... Aiden au spus că se vor întoarce curând. Tata a plecat cu o oră în urmă, replică și nu pricep dacă ar trebui să fiu surprinsă, dar sunt.

    Le știe numele prietenilor mei. Nu m-aș fi așteptat să fie atent și la cei din jur.

      — Cine... Cine m-a adus aici? reușesc să întreb, iar atunci când acesta își scarpină ceafa, îmi dau deja seama.

      — Eu, nu voiam să fiu acuzat că te-am omorât, spune și ridică din umeri, iar eu chicotesc.

     Nu poate spune că pur și simplu m-a ajutat fiindcă este normal? De ce dracu se comportă de parcă ar fi asistat la nu am habar ce operațiune secretă?

      — Mersi, spun și îi zâmbesc. Îți voi întoarce cumva favoarea, continui, și apoi aud în fața ușii mele niște pași; pesemne că doctorul este aici.

     — Dacă vrei să îmi întorci favoarea, doar... ai grijă de tine. Nu e tocmai cel mai plăcut lucru pentru cei din jur, să te vadă așa, îl aud înainte de a ieși din cameră, și nu pricep ce se întâmplă cu mine. 

   Doctorul intră în salon, dar nu îi dau atenție. Cuvintele lui Alastair îmi bântuie prin minte, și aș minți dacă aș spune că nu îmi fac ceva la inimă.

     Dar în niciun caz, nu îmi face ceva rău.

________________

   
     Hei:))) Capitol nou;) Încerc să îi aduc mai repede împreună fiindcă da:)

    Vă aștept părerile și ne citim la următorul capitol^^

     Iubesc melodia de la media:)