Aisha— "Temerile pot fi înfrânte, alături de persoanele potrivite"

     — Tati, este adevărat că oamenii care mor, pleacă într-un loc mai bun? întreb în timp ce îl privesc perplexă.

    — De ce întrebi așa ceva, draga mea? mă chestionează la rândul lui, punându-se în genunchi pentru a fi la același nivel cu mine. 

    — Doar...  îmi este frică, recunosc iar el se încruntă subtil, probabil neînțelegând la ce mă refer.

    — De ce anume îți este frică?

    — Îmi este frică că voi pleca acolo cât de curând, și că totul nu este atât de frumos precum se spune. Până la urmă, cei care au văzut cum este, nu s-au mai întors să povestească, spun și evit privirea tatei, fiindu-mi oarecum rușine să îl privesc.

    Îmi ridică bărbia cu două degete, pentru a-l putea privi, și dau imediat de zâmbetul cald ce nu îi părăsește fața obosită. 

     — Draga mea, poți vedea muzica? mă întreabă, și nu pricep la ce se referă. 

     — Nu, răspund simplu, așteptând nerăbdătoare explicația sa. 

     — Chiar dacă nu o vezi, știi că e frumoasă, spune, iar eu aprob. Exact așa este și cea din urma noastră viață, draga mea. Precum o minunată melodie care îți bucură simțurile, și te face să te simți împăcată. Nu o poți vedea, nu o poți atinge, însă cu toate astea, știi bine că îți poate vindeca sufletul, inima și trupul, replică, iar eu zâmbesc. 

     — Deci nu ar trebui să ne fie frică de moarte? 

     — Am citit undeva că "Moartea este cheia de aur care deschide poartea spre eternitate." Prin moarte, oamenii de rând nu ar trebui să înțeleagă durere, sfârșit, sau terminarea tuturor începuturilor. Nu, vezi tu... după moarte, vine adevărata viața. Da, poate nu vom pluti pe norișori, sau poate nu vom alerga cu animalele printr-o grădină roditoare și vastă, însă cu siguranță vom simți că am renăscut. Cu siguranță ne vom simți cu adevărat "vii", termină ceea ce avea de spus și apoi mă sărută scurt pe frunte. 

    Iar eu zâmbesc. Nu mai îmi este frică de ceea ce se află după nori. 

    Simt dintr-o dată că moartea nu poate fi chiar atât de rea. Simt că poate, destinul meu nu este atât de nenorocit. 

-

-

-

-

-

      Deschid ochii, și îmi simt obrajii umezi. 

      A fost un vis al naibii de frumos. 

     Chiar dacă nu a fost o amintire, pot jura că tata ar putea spunea toate acele lucruri. Fiindcă mereu a știut ce să îmi spună pentru a-mi alunga temerile. Mereu a știut cum să mă facă mai curajoasă. 

     Îmi șterg lacrimile și mă ridic. Privesc oglinda din dreapta mea, și mai apoi zâmbesc.

     — Fii curajoasă Aisha. Nu pentru tine, ci pentru tatăl tău, șoptesc, încercând să îmi adun și puținele firmituri de curaj rămase, pentru a mai suporta și o altă zi fără el. 

    Îmi îndrept mai apoi pașii înspre baie. Privesc subtil puținele fotografii de pe pereții holului, acceptând faptul că Alastair a fost cu adevărat un bebeluș drăguț. Probabail din cauză că era dolofan precum un pui de urs panda. Fălcuțele alea au și ele un rol. 

    Chicotesc și când ajung în fața băii, bat la ușă. 

     — Este cineva? întreb de după bucata de lemn, iar atunci când nu răspunde nimeni nici după câteva secunde bune, ridic din umeri, deschizând ușa. 

    Nu apuc însă bine să intru în aceasta, căci dau de un Alastair la bustul gol, având doar un prospop înfășurat în jurul său. Înghit în sec și vreau să plec, dar idiotul mă prinde de încheietură, forțându-mă să rămân locului, și să clipesc des.

    — O, deci acum vrei să schimbăm rolurile? îl aud ca prin vis, fiind mult prea concentrată asupra abdomenului său. 

   Pătrățele. De ce dracu trebuia să aibă pătrățele? Două tipuri de pătrățele îmi pot suci mințile. Pătrățele de la o ciocolată, și pătrățelele de genul. 

   Îmi dau o palmă mintală, înjurându-mă pentru felul copilăros în care mă comport. 

     — Scu... scuze, nu știam că ești aici, spun și încerc să mă desprind din strânsoarea lui, dar nu este nevoie, căci imediat îmi dă drumul. 

     — Îți place ce vezi, nu? mă chestionează în continuare, iar eu îmi dau seama că mă holbez din nou la abdomenul său.   

    — Da... Adică nu! Eu—

     — Arăți mai bine cu puțină culoare în obraji, îmi taie replica, iar eu nu mai am habar ce aș putea să îi spun. 

    Mă întorc cu spatele, ieșind precum fulgerul din încăpere. Grăbesc pașii înspre camera mea, iar atunci când intru în aceasta, trântesc mult mai puternic decât aș fi vrut ușa. 

   Îmi simt obrajii fierbinți, și închid ochii, inspirând adânc. Îmi simt inima bătând mult prea rapid, și mă înjur în gând. 

   — De ce naiba trebuia să fii tu acolo? Și dacă erai acolo, de ce nu ai spus că ești acolo, atunci când am întrebat dacă e cineva acolo? încep să comentez, dându-mi seama că m-am tot repetat.

   Încep să cred că nu a fost cea mai bună idee de a mă reîntoarce aici. Da, poate am căzut la înțelegere cu Alastair să nu ne mai enervăm reciproc, însă astfel de evenimente precum cel de acum câteva minute în urmă... mă fac să mă simt mult prea ciudat. 

    Nici nu știu exact de ce m-am reîntors. Fiindcă m-am simțit oarecum vinovată din cauza comportamentului meu? Fiindcă mă simțeam destul de singură în acea casă imensă? 

   Sinceră să fiu, nu am habar, dar sper ca decizia pe care am luat-o fără a sta să mă gândesc mai mult, să nu devină o amenințare a liniștii și monotoniei mele. Sper să nu se mai întâmple evenimente asemănătoare ca cel de la cantină. La dracu Aisha, trebuia să îți măsori mai bine opțiunile. 

    Privesc nepăsătoare ceasul de pe perete, și fac ochii cât cepele când văd că este trecut de șapte și douăzeci de minute. La naiba, voi pierde autobozul!

    Alerg înspre dulap, alegând la întâmplare o pereche de blugi și o bluză. Le îmbrac cât de repede pot, și apoi caut precum o disperată peria de păr pe care am aruncat-o ieri prin dulap, imediat după ce am despachetat. După ce o găsesc zâmbesc victorios, dar icnesc imediat ce îmi dau seama că părul îmi este destul de înâlcit, și că nu va fi chiar atât de simplu să mi-l pieptăn. 

   — Te distrezi copios Universule, așa-i? bolborosesc, pieptându-mi o altă parte din păr.

    De ce trebuia să fie atât de încâlcit exact acum? Normal, am un păr destul de "prietenos".

    Dacă pierd autobuzul sunt moartă! Am prima oră cu nenorocitul de Costello, profesorul enervant de franceză. Dacă întârzii sau dacă lipsesc nemotivată, îmi va da de scris un ditamai eseul. Iar eu și cu franceza ei bine... ne înțelegem mai ceva ca șoarecele și pisica. 

    Reușesc totuși să îmi perii părul după câteva minute, prinzându-l neglijent într-o coadă de cal. Realizez că am mai puțin de zece minute până pleacă autobuzul, așa că iau pachetul de gume de pe noptieră, și îmi strecor una în gură. E vina lui Alastair că nu am apucat nici măcar să mă spăl pe dinți sau măcar pe față. Dacă nu era el și pătrățelele lui, acum eram gata, și probabil în drum spre autobuz. 

     Îmi iau ghiozdanul și telefonul de pe pat, neștiind dacă am măcar vreo carte bună, însă vrând doar să ajung cât mai repede la stația de autobuz.

    Alerg înspre ieșire, însă vocea domnului Henri mă oprește, forțându-mă să mă întorc cu fața la el. 

    — Aisha, nu știam că te-ai întors! replică pe un ton vesel, ca mai apoi să mă ia în brațe. 

    — Da, m-am reîntors ieri, spun, răspunzându-i la îmbrățișare. 

   Rupe îmbrățișare, și apoi mă privește zâmbind. Stomacul mi se strânge dureros de puternic atunci când îi observ ochii roșii și cearcănele extrem de vizibile. Imaginea asta îmi este foarte cunoscută. Exact la fel era și tata.

    — Te-a mai deranjat fiul meu? întreabă și mă scoate din starea de meditare.

     Dau să îi răspund, dar nu apuc să o fac, căci Domnul Pătrățele intervine de parcă ar fi știut că se va vorbi despre el.

    — Eu nu deranjez pe nimeni. Eu doar farmec, replică și apoi îmi face ștrengărește cu ochiul.

     — Aceeași atitudine "modestă" observ, îi spune domnul Henri fiului său, făcând ghilimelele în aer pentru ultimul cuvânt.

   Îmi rețin un chicot, în timp ce băiatul de lângă mine își dă ochii peste cap.

    Privesc ecranul telefonului și atunci când văd că am pierdut deja autobuzul, mă abțin cu greu să nu îmi dau o palmă peste cap.

     — S-a întâmplat ceva Aisha? îl aud pe domnul Henri, și îi zâmbesc stângaci.

     — Nu, doar am pierdut autobuzul, replic.

     — Nu-i problemă. Te va duce Alastair la liceu! comentează și mă uit oarecum panicată la el, în timp ce băiatul de lângă mine, ne privește plictisit.

     — Nu, nu este nevoie! Voi merge pe jos, chiar nu—

    — Taci din gură. Nu are rost să te opui. Bătrânul ăsta e mai încăpățânat și decât un catâr, spune Alastair, iar imediat domnul Henri, îi dă o palmă în joacă, peste cap.

     — Asta înseamnă că sunt mai încăpățânat decât tine, comentează bărbatul la rândul său, iar de data asta chicotesc.

    — Haide, nu vrei să întârzii, nu? mă întreabă și trece pe lângă mine, plecând înspre ieșire.

    Îl urmez, făcându-i cu mâna Domnului Henri.

    Ajung afară și îmi vine să mă lupt cu Universul atunci când observ că Alastair stă sprijinit cu spatele de o motocicletă. În niciun caz nu mă urc pe drăcia aia!

     — Ăăm... Unde e mașina? îmi încerc norocul, ignorând faptul că băiatul din fața mea, are deja îndreptată înspre mine o cască.

    — Nu prea folosesc mașina. Este mult mai plăcut să conduc frumusețea asta, comentează și apoi mângâie subtil scaunul motocicletei.

     — Da, cred că mai bine merg pe jos, spun și vreau să trec pe lângă el, dat acesta se poziționează în fața mea, blocându-mi calea.

     — Domnul Costello nu e tocmai cel mai drăguț profesor, spune și îl privesc uimită.

     — De unde—

     — Eu știu totul scumpo, comentează pe un ton ușor răgușit. Oricum, dacă vrei să întârzii la ora lui, e strict problema ta, continuă și îmi face loc să trec. Dar nu voi răspunde eu pentru acel eseu, termină și se așează pe motocicletă, așteptându-mi parcă răspunsul.

    Stau și mă gândesc câteva clipe. Din nu am habar ce motiv, mereu mi-a fost frică să urc pe motociclete, dar gândul că voi avea un eseu de minim trei pagini în limba franceză, pare deodată mult mai înspăimântător.

    Da... chiar urăsc franceza.
  
     Îmi mușc buza de jos, apropiindu-mă de Alastair. Acesta rânjește, iar eu nu pricep de ce. Se pare că încă îi face plăcere să vadă cum mă chinui.
 
    Mă așez în spatele lui, și încerc să mă prind cu putere de scaun, pentru a nu cădea.
 
    Rămân însă fără aer, atunci când băiatul din fața mea, îmi ia mâinile și mi le poziționează în jurul taliei sale.

    — Ține-te de mine dacă nu vrei să pupi asfaltul, e tot ce zice, ca mai apoi să pornească rapid, făcându-mă să îmi strâng și mai puternic brațele în jurul său, și apoi să îmi închid ochii.

     Nu îndrăznesc să mai spun ceva,  simțindu-mi inima cât un purice, și adrenalina circulând periculos de tare prin vene. De parcă mi-ar putea citi gânduri, băiatul încetinește puțin, și mai apoi ca o șoaptă aud:

     — Nu îți face griji, sunt aici.

    Iar eu îl cred, cu toate că nu am motive.

     O dar vai, cine a postat și aici?:)))

      Un capitol destul de plictisitor dar zic că e mai bine decât nimic:))

      Sper să vă placă și vă aștept spamul de comentarii 💕

   ~secundar account : Solar_taekook ~