De îndată ce ajungem, liniștea este tulburată de sunetul sirenelor ambulanțelor și de diverse țipete și voci. Nu am mai fost într-un spital de ceva timp. Mi se pare ciudat acum, iar faptul că mă întorc aici îmi aduce înapoi amintirile întâmplate acum ceva luni...

Trag adânc aer în piept pregătindu-mă pentru ce se va întâmpla. Există posibilitatea să nu fie copilul lui Yoongi, dar în același timp există posibilitatea să fie copilul său. Mâinile încep să îmi tremure încet, așa că le pun pe genunchi.

De parcă ar putea să îmi citească gândurile, Yoongi își pune mâna peste a mea, o strânge ușor și îmi zâmbește. Chiar dacă nu ar zice nimic, zâmbetul este de ajuns. Faptul că știu că este aici îmi este de ajuns, însă undeva în adâncul minții mele, se află această avalanșă de gânduri care nu îmi dă pace.

Yg: Trebuie să mergem acum, dar nu îți face griji, orice s-ar întâmpla eu...te voi... eu voi fi în continuare prietenul tău. Desigur, asta dacă vei vrea și tu...

Ah, am crezut... nu contează. Îi zâmbesc și dau afirmativ din cap. Nu știu ce altceva aș putea să spun sau să fac. Probabil mă voi simți prea rău să vreau să îi mai fiu prietenă, dar... să sperăm că nu va fi cazul pentru așa ceva.

Afară aerul este în continuare rece, pot simți asta chiar și cu jacheta lui Yoongi, mă întreb cum este pentru el. Poate dacă...
Mă apropii de el până în punctul în care merg sprijinită de el. Poate așa îi va fi mai bine. Se uită o clipă la mine, apoi își îndreaptă privirea în altă parte.
Mă îndepărtez ușor în urma acestui lucru. Poate nu a fost o idee atât de bună până la urmă...
După încă doi pași, mă apucă de după umeri și mă trage spre el.
Dar... adineauri... Chiar nu mai înțeleg. Îmi zâmbește, dar eu rămân în continuare cu expresia confuză întipărită pe față.

Yg: Mi-am dat seama că îmi este destul de frig, dacă nu te superi, poți să mă încălzești tu puțin?

Simt cum sângele îmi urcă în obraji și fața îmi arde. Nu știu dacă ar trebui să mă bucur de momentul ăsta sau de ar trebui să îmi fac griji pentru faptul că acel copil ar putea fi al lui, iar el va fi nevoit să se căsătorească cu Mina... Numai gândul ăsta îmi dă cea mai proastă stare, nu îmi pot imagina cum aș reacționa dacă s-ar întâmpla cu adevărat.

Știți acel sentiment că trebuie să renunți la ceva, dar pur și simplu nu o poți face? Sau chiar dacă poți să renunți, nu este pentru totdeauna. Mereu te vei întoarce la acel lucru sau obicei cu toate că vrei asta sau nu.
Exact asta simt. Vreau să nu îl mai iubesc, ba chiar am crezut că nu o mai făceam, dar uite-mă aici, în momentul ăsta, sperând din toată ființa ca acel copil să nu fie al său.

Încă îmi doresc să îngrop aceste sentimente, dar poate ar trebui să renunț? De ce să lupt când este clar că este în zadar să fac asta? Sentimentele mele pentru el mă sufocă din ce în ce mai tare de câte ori încerc să scap de ele. Poate că asta este parte din mine acum. Cu siguranță nu poți scăpa de o parte din corpul tău pentru că așa vrei,nu?

Când intrăm în spital, inima începe să îmi bată atât de tare încât oricine o poate auzi. Yoongi își retrage ușor mâna de după umerii mei. Zâmbește, dar nu știu sigur dacă este un zâmbet sincer, deoarece este sigur că nu poate fi copilul său, sau este un zâmbet forțat pentru a părea puternic și pentru a mă face și pe mine să mă simt mai sigură pe faptul că nu poate fi el tatăl.

Rămân unde sunt cât timp el vorbește cu o femeie îmbrăcată în niște haine de spital, dar fără mască. Atunci când îmi face semn, încă zâmbind, îl urmez până la ceea ce cred că va fi salonul în care Mina va da naștere copilului.
Cu cât ne apropiem mai mult, țipetele și gemetele sale de durere devin din ce în ce mai evidente, până în punctul în care nici măcar nu le mai pot suporta.

Yg: Presupun că va trebui să așteptăm aici.

Dau din cap afirmativ și mă așez pe unul dintre scaunele așezate în rânduri pe hol. Cine știe cât vom fi nevoiți să așteptăm aici... și cine știe cât de bine mă voi descurca sub presiune.
După un timp, țipetele devin chiar mai puternice, parcă îi pot simți chiar eu durerea...

Yg: Ești bine? Tremuri. Încă îți este frig?

Eu: Ah, da, este puțin frig aici.

Nici nu am observat faptul că tremur. Mă întreb care este mai exact motivul... sau mai degrabă motivele, chiar dacă, acum că stau să mă gândesc mai bine... sunt destule.

Orele trec, țipetele și gemetele continuă, însă cu o energie mai scăzută. Oare de ce îi ia atât? Înțeleg că este prima naștere, însă asta este normal?
Pleoapele îmi devin greoaie, iar ochii mi se închid încet, sfidându-mă în ciuda eforturilor mele de a rămâne trează.

Yg: Știi, cred că ar fi mai bine să mergi acasă și să te odihnești, eu mă voi descurca.

Eu: Nu, vreau să fiu și eu aici, nu vreau să te las de unul singur.

Își pune ambele mâini pe umerii mei, și se uită fix la mine cu privirea aceea convingătoare.

Yg: Trebuie să dormi, iar eu mă simt mai bine pentru că ai fost alături de mine atât timp. Mă descurc, oricum trebuie doar să aștept acum.

Mă bosumflu și îmi pun brațele în sân. Știu că mor de somn, știu că voi părea încăpățânată și copilăroasă, dar nu vreau să plec de aici orice ar spune el.

Yg: Nu vrei pleca, nu?

Dau din cap negativ, păstrându-mi postura și expresia facială. Oftează apoi se așează pe una dintre bănci, care s-a eliberat între timp. Nu înțeleg de ce ne mutăm de pe scaune, însă îmi face semn să mă așez lângă el, așa că nu mă opun. Măcar nu mai insistă să plec și a acceptat că vreau să rămân.
Mă pun acolo unde el mi-a indicat.

Yg: Poți să dormi acum, nu va fi așa comfortabil, dar poți dormi sprijinită pe umărul meu, sau chiar să te întinzi?

Dau din cap negativ, privind în cealaltă parte, sperând să nu observe cât de roșii sunt obrajii mei. Chiar îmi este somn... dar voi rezista. Trebuie să o fac.

Yoongi

Este atât de încăpățânată, însă nu o pot forța să facă nimic. Timpul trece, iar în curând Yura își pune capul pe umărul meu. Deja doarme, iar fața ei arată atât de drăguț. Mă urăsc pentru faptul că am lăsat-o să vină, mă puteam descurca și singur. Acum ar fi putut fi acasă, dormind în patul său, dar este aici și... doarme pe umărul meu...
Îi dau o șuviță de păr după ureche.

Ușa salonului în care Mina dădea naștere copilului se deschide, iar de înăuntru iese o femeie în vârstă care pare a fi doctora ce a ajutat-o să nască. Chiar așa... nu am observat faptul că sunetele s-au oprit.

Femeia: Felicitări, este o fetiță perfect sănătoasă. Puteți veni să o vedeți.

Cum să fac asta? Mă uit la fața Yurei, care pare încă adânc adormită. Sper că nu o voi trezi...
O țin în timp ce mă îndepărtez de ea, și o așez cu capul pe bancă.

Eu: Aveți... o pătură și o pernă pentru ea?

Femeia: Desigur.

Pleacă într-un alt salon, din care se întoarce cu o pernă și un așternut albastre.

Eu: Mulțumesc.

Așez perna sub capul Yurei, iar pătura o pun pe ea.
Este atât de obosită încât nici nu a simțit toate astea... Sărăcuța...
Oftez, apoi pornesc cu doctora spre salonul în care Mina așteaptă, cel mai probabil ținând copilul în brațe, gândindu-se cum să mă primească atunci când voi intra înăuntru.

Eu: Uhh... scuzați-mă, după asta, puteți face un test de paternitate pentru mine și nou-născută? Vă rog.

Femeia: Desigur, putem face chiar acum dacă dorești, însă va mai dura până când rezultatele vor ajunge.

Eu: Sigur, nicio problemă.

Păi... momentul adevărului cred.

Oftez în timp ce femeia îmi zâmbește.

Femeia: Ești gata?

Eu: Gata.

*****

Capitol needitat, scuzați greșelile 💞

Șiii scuze că nu am mai postat de ceva vreme, stau cam prost cu inspirația, am ideile, dar nu le pot pune în practică X))