Culoarea albastră se transformă încet în negru, iar pieptul mă doare. Totuși nu dau din brațe sau picioare și nu încerc să ies la suprafață. Ar fi inutil și o pierdere inutilă de energie. Prefer să stau așa și să simt cum viața se scurge încet din mine, dar să știu că aici sunt lipsită de grijile din lumea de pe uscat. Aici sunt pe altă lume. O lume unde pot pur și simplu să stau fără să mă gândesc la nimic și fără să mă îngrijorez.

Închid ochii vrând să mă bucur de ultimele clipe de liniște pe care le am, dar cineva îmi strică din nou planurile. Nu pot să îmi dau seama cine este, deoarece rămân inconștientă atunci când brațele sale mă apucă, însă aș fi vrut să mă lase acolo, să mă bucur în continuare de valurile calme ce îmi mângâiau trupul. Acum el sau ea a stricat totul prin a mă aduce înapoi pe uscat.

Deschid ochii în compania bipăitului enervant și a luminii stresante ce îmi intră direct în ochi, cu toate că îi am închiși.
Mârâi nemulțumită și încerc să îmi trag pătura peste cap, dar nu am pătură.
Deschid ochii și văd că sunt pe un pat de spital. Din nou. Grozav, chiar aici vroiam să mă întorc. Ce sens mai are viața? De ce aș mai continua să trăiesc? Aș putea la fel de bine să mă arunc pe fereastră.
Nu este nimeni în încăpere, iar liniștea este atât de mare încât pare chiar asurzitoare.

Oftez. Simt cum lacrimile fierbinți îmi curg pe la colțurile ochilor, deoarece sunt pusă pe spate în patul de spital. Oare copilul chiar este al lui? Iar el chiar a recunoscut că între ei s-a întâmplat ceva. Cum aș putea concura cu Mina acum că îi poartă copilul în pântece? Vreau să mor! Vreau atât de tare să dispar. De ce nu apare un extraterestru mare și urât care să mă înghită și să mă scuipe doar pe planeta lui. Cel puțin atunci voi avea alte chestii pe cap pentru a mă mai gândi la asta.

Mă pun pe marginea patului. Capul îmi vâjâie și simt că eu chiar sunt pe altă planetă. Jesus Christ, de ce mă simt așa?!
Mă ridic cu greu în picioare și merg la fereastră. Cred că sunt chiar la al treilea sau la al patrulea etaj, este perfect, dacă aș prinde numai ocazia de a...

Ușa se deschide și pe ea intră o doctoră care pare că este doar cu vreo doi ani mai mare decât mine, ce stă într-un scaun cu rotile și avea pe față un zâmbet larg. Zâmbetul îi dispare totuși când mă vede.

Doctora: Ce faci în picioare? Trebuie să te odihnești. Știu că paturile astea nu sunt foarte confortabile, dar trebuie să stai jos.

Zâmbetul îi apare din nou pe față. Este foarte drăguță cu acei dinți de iepuraș, părul ei blond șters și ochii aceia mari care zâmbesc odată cu ea. Sincer, dacă nu am noroc în bărbați, de ce nu aș încerca și cu femei? Cel puțin ele nu pot lăsa alte fete însărcinate.

Îi ofer un mic zâmbet și îi fac pe plac, așezându-mă pe marginea patului. Încă vreau să dispar...
Înăuntrul meu este ceva indescriptibil. Un sentiment care mă face să vreau să plâng și să urlu, dar în același timp să mă simt furioasă și răzbunătoare. Sentimentele mele sunt în continuare un dezastru total deci? Asta e, nu le poți avea pe toate. Sau în cazul meu, nu poți să ai nimic.

Blonda vine cu scaunul cu rotile lângă mine și se uită la un aparat ciudat la care sunt conectată.
Nu vreau să mă holbez, dar chiar nu mă pot abține. Oare cum se simte să fie blocată pe acest scaun, la fel cum și eu cred că sunt blocată în această viață.

Doctora: Nu este așa de rău să fi într-un scaun cu rotile, ba chiar este amuzant uneori dacă ești optimist și privești numai partea bună. Desigur că aș vrea să mai pot simți iarba sub tălpile mele sau să alerg cât vreau eu, dar dacă m-aș gândi mereu la asta, atunci viața mea ar părea toată plină numai de lucruri rele. Trebuie să ne bucurăm de partea plină a paharului, nu să ne îngrijorăm de cât lipsește din el.

Este atât de Înțeleaptă, răbdătoare și optimistă. Aș vrea să pot fi și eu exact ca ea, dar eu simt că mă scufund din ce în ce mai tare în abisul meu de întuneric și tristețe deplină.
Aș vrea să pot să mă bucur de fiecare rază de soare cum o face ea, dar eu mă gândesc doar la cum întunericul înghite acele raze de soare și lasă în urmă doar... întuneric.

Doctora: Pe mine mă cheamă Yun, pe tine?

Eu: Yura.

Yun: Mă bucur să te cunosc. Cum ai ajuns aici? Dacă nu vrei să vorbești despre asta, poți doar să îmi spui, vreau să știi că nu ești obligată sau forțată să spui nimic.

Eu: D-Din cauza prietenului meu. Îmi plăcea și am vrut să îi spun, dar totul a mers prost și a ieșit pe dos...

Vocea mea se frânge, iar Yun își pune mâna peste a mea, mângâind-o ușor. Îmi trag nasul, nu vreau să încep să plâng oricum capul mă doare deja destul de tare.

Yun: Nu îți face griji, am înțeles. Crezi că sunt o doctoriță,nu? Ei bine halatul și hainele astea au fost îndesate pe mine de adevărații doctori, eu sunt un psiholog. Psihologul tău. Îmi poți spune orice vei vrea să îmi spui și orice te deranjează și despre care simți că ai curajul și puterea să vorbești.

Psiholog? Deci până la urmă au vorbit cu un psiholog pentru mine? Să fiu sinceră... încă îmi este teamă de termenul psiholog, dar ea pare chiar de treabă.

Yun: Prietena ta și celălalta băiat tocmai ce au plecat, dar dacă vrei îi pot suna și le pot spune că te-ai trezit.

Eu: Nu, este ok. Pot...pot vorbi doar cu tine? Aș vrea să scap de toată povară asta, oricât de greu îmi va fi.

Îmi strânge încurajator mâna cu ambele sale mâini și îmi zâmbește.
Chiar mă simt de parcă pot avea încredere în ea. Trebuie să vorbesc cu cineva despre toate astea până la urmă,nu? În special cu cineva care este experimentat în asta și care a trecut prin destule chestii de asemenea.

×××××

Capitol needitat, scuzați greșelile 💞