Ce tocmai am zis? Cum a putut să îmi scape așa ceva?

Eu: Cum poți spune că nu îți stă bine? De când încrederea ta în tine însuți a devenit atât de mică? Parcă credeai doar ce este mai bun despre tine.

Rânjetul îi dispare și între sprâncene îi apare o cută, dar este în curând înlocuită de un zâmbet dulce.

Yg: Întotdeauna voi avea încrederea în mine super ridicată și voi fi mulțumit de mine, dar tu arăți mai bine în hainele mele decât mine.

Vocea lui devine joasă în timp ce mă privește intens în ochi. Nici nu știi ce îmi faci tu mie doar cu niște simple vorbe Yoongi. Nu știi că eu te consider perfect, nu știi că nu am mai simțit pentru nimeni ceea ce simt pentru tine, nu știi că aș face orice mi-ai cere și că țin mai mult la tine decât țin la mine însumi. Ești perfect în ochii mei, azi, mâine și pentru totdeauna. Nimeni nu va putea schimba asta. Dacă aș putea măcar să îți spun asta cu voce tare...

Yg: La ce te gândești?

Eu: Ah, la nimic. Trebuie...trebuie să mergem altfel o să pierdem autobuzul.

Yg: Mai este o jumătate de oră...

Știu, dar simt că voi muri dacă mai stau aici, vorbind cu el în felul ăsta. Abia aștept să treacă cele două săptămâni rămase și să îi pot spune ceea ce simt.
Mă îndrept către cuier și îmi iau ghiozdanul de lângă el. Nu îl mai aștept și ies afară din casă, pornind către stația de autobuz.

Simt cum lacrimile calde îmi curg pe față, așa că le șterg cu dosul palmei. De ce plâng? De ce naiba plâng? Când am devenit atât de emotivă? Vreau să fim doar noi, cei de dinainte ca sentimentele mele de prietenie să se schimbe în cele de iubire, dar în același timp vrea să fim împreună, să îi spun că îl plac și el să îmi spună același lucru.

Probabil acum crede că sunt o nebună emotivă care plânge din nimic, dar el nu îmi înțelege motivele. Nu știe cât de greu îmi este să stau cu el în ultimul timp.
Ajung în stație și îmi las ghiozdanul să cadă pe bancă, iar eu mă pun lângă el cu genunchii la piept. Vreau să mă opresc! Nu mai vreau să plâng!

Plâng pentru încă... Dumnezeu știe cât timp când aud pe cineva dregându-și vocea lângă mine.
Îmi îndrept privirea spre el și văd că este Jimin. Chiar aveam nevoie de el acum! Îi sar în brațe punându-mi brațele în jurul gâtului său. El este singurul care mă poate înțelege. Doar el.

Eu: Jimin...

Mă dă din brațele sale și îmi prinde fața cu ambele mâini, uitându-se în ochii mei. El știe. Știe că îmi place Yoongi, dar l-am pus să îmi jure că nu îi va spune el nimic și că mă va lăsa pe mine să îi spun prima asta.

Jm: Ce? Ce ți s-a întâmplat? Ți-a făcut mama ceva? Ți-am zis să nu te mai duci acolo, femeia aia e alcoolică și nu se poate controla! Dacă îți face ceva mai rău?

Eu: Nu...nu asta s-a întâmplat. E-este Yoongi.

Jm: Ce s-a întâmplat? V-ați certat? O să îi arăt eu idiotului dacă ți-a zis ceva greșit!

Se îngrijorează pentru mine mai mult decât a făcut-o mama vreodată. Ar fi în stare chiar să se certe cu proprii prieteni pentru mine. Nu îl merit. Chiar nu îl merit.

Eu: Nu mai suport! Vreau să îi zic, dar suntem prieteni, dacă el nu mă place în felul în care îl plac eu?

Jm: Ar fi un prost dacă nu ar face-o, ești minunată surioară! Dacă nu te place, atunci nu e el cel potrivit.

Cred...cred că are dreptate, dar chiar dacă aș realiza asta, tot nu voi putea renunța la el atât de repede. Poate chiar niciodată? Se spune că prima iubire nu se uită niciodată, deci de ce în cazul meu nu ar fi la fel?

Eu: Ești așa un lingușitor! Totuși... nu cred că el are măcar habar că îl plac și cred că el nici măcar nu mă place.

Jm: Știi ce? Dacă el este atât de idiot pe cât îmi dai tu de înțeles că este, de ce nu încerci o altă abordare?

O altă abordare? Fratele meu a înnebunit cumva? Mai bine aștept până în seara majoratului său și atunci va fi ce va fi. Acum că mă gândesc la asta... îmi cam pierd curajul.

Eu: Despre ce tot vorbești acolo?

Din depărtare se aud niște voci, iar Jimin îmi face semn să tac și să îmi șterg lacrimile.
Are dreptate. Nu cred că ar fi o idee prea inspirată să las alte persoane să mă vadă așa.
Îmi trag nasul și simt mirosul care mi-a rămas în minte ca propriul meu nume.

Încă îi port tricoul. Uitasem de asta. Jimin realizează și el și îmi zâmbește șmecherește.

Jm: Ce caută tricoul lui pe tine?

Eu: Taci Jimin. Am dormit la el și m-am gândit că nu ar fi cine știe ce chestie dacă i-aș purta tricoul.

Jimin: Aha... nu-i cine știe ce chestie...

Eu: Gura Park!

Încep să râd împreună cu el. Mereu știe cum să mă facă să zâmbesc sau chiar să râd. Oricine ar trebui să aibă un frate ca al meu!
Cele două voci îndepărtate se apropie până în punctul în care realizez că sunt Yoongi și Mina. Intră și ei în stație și se așează pe bancă. Ce caută ei împreună? Mina zâmbește atât de mult... Yoongi nici măcar nu mă privește.

Yura... Mina este prietena ta, iar Yoongi nu este iubitul tău să fi atât de geloasă.
Știu că ei sunt doar prieteni și vor doar să se cunoască, dar mintea mea paranoică de îndrăgostită geloasă gândește în toate felurile.

De-aș putea numai să îmi fac curajul să îi spun că îl plac...
Dar nu pot. Sunt o lașă. O lașă care nu îi poate spune băiatului pe care îl iubește ce simte pentru el de doi ani de când a realizat ce se petrece cu adevărat în inima ei nesuferită care a ales pe cine nu trebuia.

Mina: Yura, de ce ai ochii roșii? Ai plâns cumva?

Eu: Nu, este din cauza frigului de dimineață. Mi se întâmplă asta uneori.

Mina: Este de înțeles când nu ai pe tine decât un tricou. Ar fi trebuit să te îmbraci mai bine! Ai putea chiar să răcești în felul ăsta.

De ce îi pasă? Adică ne cunoaștem doar de vreo două zile, de ce i-ar păsa ei când nici măcar mamei mele nu îi pasă?
Nu sunt obișnuită cu genul ăsta de atenție din partea altor persoane de gen feminin în afară de Yoora.

Eu: Ok, mă voi îmbrăca mai bine data viitoare.

Răspunsul meu sună mai rece decât aș fi sperat. Sper doar să nu observe sau să nu creadă că nu o plac sau că mă deranjează sau orice altceva.

Yg: Yura?

Este prima dată de când a venit în stație când mă bagă în seamă.
Îmi îndrept atenția către el. Are un aer atât de serios. Mă întreb ce este cu el.

Eu: Ce este?

Yg: Va trebui să vorbim.

Eu: Te ascult.

Yg: Între patru ochi.

Singurul lucru pe care aș vrea să îl fac după o cădere nervoasă de genul cu siguranță nu ar fi să stau undeva doar cu el și să discutăm.
Nu îi răspund deoarece oricum am de gând să îl evit toată ziua sau cel puțin până când îmi va trece toată această nebunie a mea.

Nu îmi pot imagina ce s-ar putea întâmpla sau în ce fel aș putea să mă fac de râs dacă aș vorbi cu el în starea mea. Ah, de ce sunt atât de emotivă? De ce îmi este atât de teamă? Dacă aș avea curajul să îi spun că îl plac fără să mă gândesc mereu la ce este mai rău, ar fi cel mai minunat lucru posibil.

Totuși nu oricine este înzestrat cu așa curaj. În special eu. Poate că voi reuși să nu înnebunesc până în seara majoratului său, dar dacă înainte de a-și spune mi se va face teamă și nu îi voi mai zice nimic? Dacă voi sta acolo, în fața lui, și voi îngheța pur și simplu, iar el va crede că sunt nebună?

Dacă, dacă, dar și dar. Numai asta este în capul meu. De ce nu pot fi și eu optimistă măcar o dată în viața mea?
Autobuzul ajunge și ne urcăm în el fără să mai zicem nimic.

(La sfârșitul orelor)

Merg cu pași lenți către intrarea în casă. Nici măcar nu am mai mers cu autobuzul pentru a-l evita.
În toate pauzele a trebuit să îmi găsesc un loc în care să mă ascund de el. La orele comune nici măcar nu îl priveau, iar atunci când se suna de ieșire eram prima afară din clasă.

Deschid ușa, iar mama mă ia imediat cu asalt.

Mama: Bine că ai venit! Ce ai întârziat atât? Haide, fugi și termină de organizat totul apoi pregătește-te și tu.

Eu: Cu ce ocazie?

Mama: Cu ocazia faptului că mă enervezi tu zi de zi. Am fost promovată și dau o petrecere pentru asta, iar mai mulți prieteni și copii lor vin. Ești mulțumită acum? Treci la muncă!

Nu mai protestez. Știu că ar fi în zadar.
Nu îmi plac adunările astea unde părinții vin cu copii lor și îi laudă, în timp ce mama nici măcar nu se sinchisește să spună că eu sunt fiica ei. Mulți dintre prietenii ei cred că eu sunt servitoarea ei, nu fiica. De fapt... nu văd ce diferență ar fi. Oricum cam asta sunt eu pentru ea, în niciun caz nu fiica.

Nu am mâncat nimic încă de aseară, dar nu cred că ar fi o idee prea inspirată să mănânc cu ei la masă. Poate mama va ajunge chiar să mă critice și să spună ce eșec mare sunt... De asta cred că este mai bine să stau deoparte și să aștept doar să mi se ceară să fac câte ceva.
Cât aș vrea ca mama să mă iubească la fel cum alte mame își iubesc fiicele.

Lacrimile îmi încețoșează vederea în timp ce măresc focul sub o tigaie.
Cer oare prea mult? Să am și eu o mamă normală cu care să mă înțeleg și căreia să îi pot spune ce mă doare și ce mă bucură?
Cred că da... de asta nu pot avea așa o viață. Pentru că cer prea mult.

♪♪♪♪♪♪♪♪♪♪♪♪♪♪♪♪♪♪♪♪♪♪♪♪♪♪♪♪♪♪♪♪♪♪

👀 Capitol needitat 👀

🤍1808 cuvinte🤍

🌪️Numai dramă seacă în capitolul ăsta, no? X) 🌪️

🤍Deci scuzați greșelile, daa?🤍