Ies din camera lui și o văd pe mama uitându-se la Yoongi de parcă ar vrea să îl omoare ca să îi spună.
Mă observă și vine în direcția mea.

Mama: Aici erai! Pe acasă nu mai dai? Te-ai obișnuit să stai haimana la fel ca fratele tău?

Eu: N-nu.

Mama: Haide acasă, trebuie să faci mâncare, îmi e foame și am o durere de cap infernală.

Yoongi se apropie de noi și se pune în fața mamei cu mâinile în sân.

Yg: Vă doare capul? Poate data viitoare ar fi mai bine să vă gândiți înainte de a consuma prea mult alcool.

Mama: Ai face bine să ai grijă ce spui Yoongi! Sunt doar răcită.

Yg: Ah, da, sigur.

Mama se uită din nou la el cu privirea aceea care arată de parcă ar vrea să îl omoare, dar Yoongi se uită la ea ca la un pui de pisică care încearcă să pară periculos asemenea unui tigru.

Yg: Ați face mai bine să ieșiți, trebuie să chem exterminatorul, știți?

Zâmbește în colțul gurii către ea. Tocmai a numit-o un parazit? Ah,sper ca mama să nu își de-a seama!
Ea își mijește ochii în direcția lui, apoi îi dă peste cap.

Mama: Da, sigur. Oricum nu vroiam să stau aici. Haide Yura!

Yg: De fapt, Yura trebuie să se îmbrace pentru școală, deoarece uniforma ei este aici, iar apoi vom pleca.

Mama: Dar mai sunt două ore până atunci!

Yg: Da. Ne vom îmbrăca, vom bea cafeaua și vom mai învăța. Aveți vreo problemă cu asta?

O văd cum își strânge pumnul. Este foarte nervoasă. Nu este obișnuită ca cineva să îi țină piept în felul ăsta.
Iese ca o tornadă pe ușa pe care nici nu o închide în urma ei.

Eu: Tu... tocmai...

Yg: Și? Mergi sau nu la școală?

Eu: Da... da, normal că merg.

Trece pe lângă mine și se îndreaptă către camera lui.
Șii... încă nu poartă niciun tricou. Ceea ce îmi amintește că mama l-a văzut așa, iar pe mine purtându-i hainele. Oare ce a crezut?

Yg: Eu merg să mă pregătesc pentru școală, tu poți face cafeaua până atunci, după te poți pregăti și tu.

Îi zâmbesc, iar el începe din nou să se îndrepte alene spre camera lui.
Tocmai mi-a trecut prin cap ideea nebunească că dimineața asta pare una de parcă am fi un cuplu.

Ah, aș vrea eu! Mă trezesc la realitate și merg în bucătărie să fac cafeaua.
Pe lângă asta mai fac și puțină ordine pe alocuri. Mă simt ca acasă la Yoongi.

Termin cafeaua și o duc pe măsuța din sufragerie.
Aș vrea ca fiecare dimineață să fie așa... să mă trezesc în brațele sale și să îi simt parfumul mult prea puternic care îmi dă fiori reci prin tot corpul...

De ce? De ce trebuie să fim în această situație? Îmi este frică. Îmi este frică că îl voi pierde dacă îi voi mărturisi ce simt pentru el, dar îmi este și mai frică că vom rămâne veșnic prieteni dacă nu îi voi spune.

Viața este așa crudă cu cei care iubesc cu adevărat. Sunt într-o situație în care nu știu ce este mai bine de făcut, în care nu știu dacă am sau nu de ales, în care pot doar să sper că totul va fi bine.

Yoongi se întoarce atunci când eu iau ultim gură din ceașca mea de cafea.
Acum este îmbrăcat în uniformă și pot simți din nou mirosul puternic al parfumului său. Aș vrea să îi pot purta toate hainele dacă au același miros ca cel de acum... mirosul lui.

Încă de când eram mici, îmi amintesc cu un zâmbet pe buze, are același miros puternic.
Se apropie de mine, dar eu sunt prinsă în gândurile mele pentru a realiza asta.

Yg: De ce zâmbești?

Mă opresc din privitul în gol și îl privesc pe el. Amuzamentul se poate citi în vocea și privirea sa. Dacă ar știi ce îmi face zi de zi atunci când îmi zâmbește... practic mă omoară, fie că vrea asta sau nu.

Eu: Fără motiv. Îți poți pune cafea din cafetieră, eu mă duc să mă pregătesc pentru școală.

Yg: Ok.

Eu mă ridic de pe canapea în timp ce el se așează.
Trec prin fața lui către bucătărie pentru a spăla cana de cafea.
Termin și mă îndrept către camera lui. În trecere îl văd cum soarbe din cana lui de culoare neagră cu un cub de zahăr alb pe ea.

O scenă atât de simplă, atât de obișnuită și normală încât îmi creează un sentiment de nostalgie.
Cum poate fi atât de perfect printr-un gest atât de simplu și cu atât de puțin efort? Poate că pare așa doar în ochii mei, sau poate că în ochii tututor. Bănuiesc că nu voi știi niciodată.

Momentul durează doar o fracțiune de secundă, dar eu vizualizez din nou și din nou totul.
Intru în camera lui și văd că patul este încă răvășit deoarece nimeni nu s-a ocupat de el după ce noi ne-am trezit.

Hainele încă zac pe jos, dulapul este încă deschis, iar uniforma mea este încă pe scaunul său de birou.
Știu că avem un cod de vestimentație la școală și că trebuie să purtăm doar uniforma școlară, dar nu se întâmplă nimic dacă o voi ,,personaliza" puțin,nu?

Mă îndrept către dulapul său răvășit și iau un tricou de culoare neagră care este atât de mare, încât probabil că ar mai încăpea o persoană de dimensiunea mea în el.
Îl duc spre fața mea. Miroase atât de mult ca el..., iar materialul este atât de moale și se simte atât de bine pe fața mea.

Îmi voi purta uniforma, dar voi purta tricoul lui Yoongi în locul cămășii. Nu cred că asta este atât de grav încât să am probleme la școală din cauza asta. Chiar vreau să le văd reacția tuturor când vor vedea că îi port tricoul. Yoora știe despre situația dintre mine și Yoongi, dar a promis că nu se va băga și nu va sufla nici măcar un cuvânt vreunei persoane.

Intru în baie și îmi fac rutina, îmbrac tricoul lui Yoongi și restul uniformei mele, apoi merg din nou în sufragerie.
Yoongi stă pe canapea uitându-se în telefonul său, dar își ridică privirea către mine imediat ce intru în încăpere.
Privirea lui se plimbă din nou asupra corpului meu, iar eu simt cum mă topesc sub această privire a lui. Mă simt de parcă mă aprind în flăcări mari care ating tavanul.

Yoongi rânjește lăudându-și la iveală dinții strălucitori.
Mă privește insistent în ochi, iar eu nu pot să îmi îndrept privirea în altă parte.

Eu: Ce e? De ce mă privești așa?

Yg: Ai de gând să îmi porți tricoul la școală?

Eu: D-Da, ceva în neregulă cu asta?

Oh Doamne, simt cum roșesc tot mai tare. Mă face să regret tot ce spun și ceea ce am făcut în timp ce mă privește cu aerul acesta amuzat și în același timp plin de interes.

Yg: Nu, chiar deloc. Din partea mea îmi poți lua toate hainele și le poți purta zi de zi. Îți stă bine în ele. Ți se potrivesc chiar mai bine decât mie.

Eu: Nu e adevărat! Arăți perfect în orice!

Expresia îi devine dintr-o dată uimită, iar în secunda următoare îi apare pe față cel mai mare rânjet al lui de până acum.

Yg: Cum ai zis?

****

👀Ce părere aveți despre felul în care am scris capitolul ăsta? Nu e prea plictisitor,nu?👀

🤍1313 cuvinte🤍

🌼După cât am amânat mă bucur că am mai scris ceva🌼

🌪️Nu mă urâți dacă nu v-a plăcut, plus că puteți să îmi spuneți ce pot schimba și ce v-a plăcut 🌪️

⚪Capitol needitat⚪