Simt cum ceva ascuţit îmi străpunge pielea gâtului şi mă face să vreau să ţip. Îmi muşc buza puternic şi încerc să-l împing, dar fără rezultat. Era precum un zid. Picioarele încep să-mi devină de gelatină şi simt cum uşor, uşor ameţeala pune stăpânire pe mine. Îmi desprind buzele luând aer ca mai apoi să vorbesc cu o voce joasă.

Eu: A...Ast, opreşte-te...

        Durerea se micșorează rapid şi observ cum băiatul se îndepărtează. Îmi aruncă o expresie speriată pentru fapta sa şi se dă câţiva paşi buni în spate. Ochii săi rubinii tremură în întuneric încercând să înţeleagă ceea ce tocmai făcuse. Înghit în sec şi îmi pun mâna la gât, simţind o durere mai suportabilă şi retrăind evenimentele. Ast se lipeşte de celălalt zid fiind parcă într-o altă lume. Îmi desprind mâna şi o analizez, dând de un lichid roşu ce este parcă pictat pe palmă. Îmi măresc ochii speriată, iar picioarele încep să-mi tremure. Îmi las privirea tremurândă în pământ, iar, după câteva secunde de revenire, părăsesc rapid debaraua întunecată.
        Alerg pe culoar fără a mă mai uita în spate şi îmi muşc buza puternic încercând să-mi menţin echilibrul. Mă prind de un dulap rapid şi analizez zona. Doar o singură persoană mai este pe culoar înafară de mine. Ma încrunt încercând să fac imaginea din faţa mea mai clară. Respiraţia îmi devine neregulată şi simt cum tot corpul mi-o ia razna. Ce se întâmplă cu mine? Aşa ar trebui să reacţioneze corpul? Mă lipesc puternic de dulapurile din metal, făcând un zgomot puternic pe culoar şi atrăgând atenţia persoanei încă necunoscute. Îmi muşc obrazul simţind cum alunec uşor spre podea, picioarele ne mai cooperând. Aud cum o pereche de paşi se apropie în fugă spre mine, însă ochii mi se închid obosiţi. Îmi las respiraţia să se calmeze, auzind vag sunetele ce mă înconjoară. Simt cum două braţe îmi cuprind corpul şi mă zdruncină uşor. În scurt timp vocea fratelui meu îmi răsună în minte cu ecou, dispărând lent şi lăsând negura să predomine.

Tav: Surioară, revino-ţi! La naiba! Liana, rămâi trea...

~Ast povesteşte~

        Îmi prind câteva şuviţe albe de păr în palme şi le trag uşor. Îmi las spatele, ce este lipit de perete, să alunece spre podeaua rece. La naiba. Îmi muşc buza puternic, simţind cum sângele avea să curgă de acolo. La naiba. Lovesc puternic peretele cu pumnul, nepăsându-mi de durerea ce mi-o provocam. La naiba!

Ast: La naiba cu tot! Iar am rănit-o... De ce? De ce mi-am uitat pastilele tocmai azi? De ce când sunt lângă ea simt nevoia asta...?

          Lovesc din nou peretele cu pumnul, ştiind deja că nu ajuta la nimic acest lucru. Mai lovesc o dată şi simt cum sângele se scurge uşor pe degete.

Ast: Mă urăsc. Cum am putut să-i fac una ca asta? Din nou...

        Îmi trec mâna lovită prin păr, pătând culoarea albă. Las mâna printre firele de par, încercând să mă calmez. Oftez lung, lăsând tot aerul acumulat în plămâni, afară. Cum aş putea să o protejez, când eu o rănesc? Cum să-mi îndeplinesc destinul, mamă? Îmi lipesc capul de perete şi îmi las ochii să admire întunericul.

~Liana povesteşte~

        Îmi desprind cu greu pleoapele lipite, apoi clipesc des la contactul cu lumina din cameră până când ochii mi se obişnuiesc. Mă ridic în şezut având o mică durere de cap şi privesc camera cufundată în lumină, observând că nu este trecut de ora doisprezece. Mă întind la loc pe pat şi încerc să îmi amintesc cum am ajuns în camera mea, ce zi e azi şi de ce nu sunt la liceu. Brusc imaginile din debara apar una dupa alta, provocându-mi o durere mai mare de cap. Tresar şi mă ridic din pat, aproape împiedicându-mă de micul covor din cameră. Ajung lângă birou şi îmi iau oglinda în mână, apoi privesc micuţul bandaj din jurul gâtului alături de colierul negru. Îmi trec degetele peste bandaj, încercând să înţeleg de ce corpul îmi reacţionase aşa. În scurt timp ameţeala mă cuprinde, făcându-mă să mă prind mai bine de suprafaţa din lemn. Mă aşez cu grijă pe scaunul de la birou, respirând lent, iar o amintire în ceaţă îşi face apariţia, devenind uşor, uşor mai clară. ~ O femeie îmbrăcată într-o rochie crem stă în faţa mea. Tresar scurt şi îmi ridic privirea dând peste cea a femeii. Are ochii turcoaz şi un zâmbet larg pe faţă. Părul acesteia este prins într-un coc, iar nuanţa acestuia e albă. Un alb precum a lui Ast. Femeia se uită undeva în spate, zâmbind mai larg decât o făcuse până acum.

?: Nu vi lângă Liana?

?: Nu...

?: Ast, ai datoria de a o proteja. De ce îţi este frică să stai pe lângă ea?

Ast: Deoarece am ranit-o...

        Femeia oftează lung, parcă înţelegându-l pe băiat. În scurt timp îşi pune iar privirea pe mine. Se lasă pe vine şi îşi deschide braţele, trăgându-mă acolo şi şoptindu-mi câteva cuvinte pe care băiatul nu trebuia să le audă.

?: "Destinele voastre au fost unite. Chiar şi dacă vă despărţiţi; o să vă reîntâlniţi negreşit."

Eu: Ce e asta?

?: Recitam doar o mică poezie ce va fost scrisă. Nu vreţi să vă împăcaţi?

        Zâmbetul femeii devine din ce în ce mai în ceaţă, iar imaginea dispare în scurt timp.~ Clipesc de câteva ori şi inspectez camera, apoi îmi pun cotul pe birou şi îmi las obrazul în palmă.

Eu: Destine...

        Şoptesc pe o voce joasă şi privesc într-un punct fix. În scurt timp îmi scutur capul şi mă ridic de la masa din lemn.

Eu: Nu mai pot ţine pasul cu atâtea evenimente. Trebuie să aflu intreaga poveste!

        Oftez şi merg alene spre dulap, alegându-mi câteva haine la întâmplare: pantaloni negri de trening, un tricou gri şi un hanorac de aceeasi culoare. Mă îmbrac rapid sesizând că dispăruseră durerile, apoi rămân pe patul dezordonat gândindu-mă dacă să ies din cameră sau să mai dorm. Când sunt pe punctul de a lua o decizie, uşa camerei se deschide lent. Travis intră precaut şi inspectează zona. Când privirea sa dă de a mea confuză îmi zâmbeşte drăgăstos. Îmi ridic o sprânceană fiind şi mai confuză de expresia sa.

Tav: Ce? N-am voie sa fiu îngrijorat?

Eu: De ce nu eşti la liceu?

Tav: Pentru că azi o să stau cu tine.

Eu: Mai rău nu se putea...

Tav: Ce, mă!?

        Mă ridic de pe pat şi o zbughesc la baie, lăsându-mi fratele singur. Ajunsă acolo îmi fac rutina şi îmi prind părul într-un coc dezordonat. Părăsesc baia şi cobor rapid la parter, drumul meu fiind spre bucătărie căci stomacul mă ghida. Ajung rapid în bucătărie, apoi deschid frigiderul şi aleg la întâmplare chestii din el. În acel moment intră Travis, iar eu aveam un castravete şi un borcan de gem în braţe. Ne aruncăm priviri confuze, iar când observă ce aveam în braţe începe să pufnească amuzat. Mă încrunt ştiind că înţelesese greşit, apoi oftez şi pun castravetele la loc închizând frigiderul. Mă aşez la masă, iar Travis îmi aduce pâinea.

Eu: Tu ce mai vrei?

Tav: Nu mai fi aşa irascibilă! Am venit sa iau câteva gustări. Am treabă cu nişte seriale.

        Îmi dau ochii peste cap şi continui să mănânc gem pe pâine. Observ cum scoate punga de cereale din sertar şi fuge în camera sa fără lapte. Îmi ridic umerii apoi îi las uşor în jos, ignorându-l.

~Între timp la şcoală~

Celina: Dă-mi telefonul. Vreau s-o sun! Armin!!

Armin: No! Las-o să doarmă.

Cel: Armin! Când te prind!

        Celina aleargă disperată după Armin, iar acesta râde cu poftă. În scurt timp sunt întrerupţi de Alexy care îi fură telefonul lui Armin.

Armin: Dă-mi-l înapoi, derbedeule!

Alexy: N-ai să vezi asta.

Celina: Telefonul meu!

        Fata începe să ţipe la cei doi şi să bată nervoasă din picior, iar băieţii o privesc miraţi şi uşor speriaţi. Fac schimb rapide de priviri şi, într-un final, îi înapoiază telefonul.

Celina: Mulţumesc. Acum s-o su--

Alexy: Stai, stai! Eu zic s-o laşi puţin. Toţi suntem îngrijoraţi, dar nu trebuie s-o deranjezi acum.

Celina: Dar...

Armin: Celina...

Celina: Bine, bine. M-aţi convins.

Alexy: Apropo... L-a văzut cineva pe Ast azi?

Celina&Armin: Nu.

Alexy: Ciudat.

Celina: De el nu-mi fac griji. Se descurcă şi singur. Mereu a fost aşa...

Armin: Crezi?

Alexy: Nu mai bine îl punem pe Ken să verifice? Ei doi sunt buni prieteni.

Celina: Câteodată eşti chiar un geniu.

        Cei trei încep să chicotească, iar discuţia acestora continuă până când ajung în sala de clasă.

~Înapoi la Liana~

        Într-un final termin de mâncat şi fac curat pe masă. Mă întind şi decid să urc la etaj pentru a-l anunţa pe Travis de plecarea mea pe afară. Ajunsă în faţa uşii maro şi mare, bat de câteva ori înainte de a intra.

Eu: Fraiere, vezi că ies pe afară.

Tav: Ce? Stai! Vin cu tine.

Eu: Nu! Merg singură.

Tav: Nu te las.

Eu: Cine a zis ca trebuie să mă laşi?

Tav: Dar...

Eu: Nici un "dar". Am plecat. Pa!

        Ies trântind uşa, apoi alerg până în camera mea, unde îmi schimb ţinuta.
Mă îmbrac rapid într-o pereche de blugi negri şi o bluză albă cu guler şi modele negre. Părăsesc camera şi alerg pe scări, ajungând rapid în faţa uşii de la intrare. Zâmbesc şi o deschid rapid înainte de a apărea Travis pentru a mă opri. Închid uşa în urma mea, apoi îmi scot căştile şi dau play la prima melodie. Păşesc cu grijă pe trotuar, lăsând vântul să-mi desfacă mai mult cocul dezordonat. Într-un final ajung la întrarea în parc, corpul parcă dorind să ajung aici. Analizez poarta din fier vopsită în negru, având modele în formă de frunze, apoi păşesc înăuntru şi mă plimb printre localnicii aşezaţi pe ici pe colo. Câţiva copii se joacă leapşa, iar alţii preferă să stea lângă părinţii lor. Zâmbesc şi mă aşez pe o bancă liberă, la umbra unui stejar bătrân care mai avea doar câteva frunze prinse pe ramuri. Îmi închid ochii inspirând adânc aerul şi relaxându-mă. Liniştea mea nu durează mult, căci două mâini îmi acoperă ochii brusc. Tresar şi prind persoana de antebraţul mâinii drepte.

?: Cine e?

Eu: Cine eşti?

?: Nu vrei să ghiceşti?

Eu: Vocea îmi pare cunoscută. Dă-mi un indiciu.

        Câteva clipe persoana nu a mai spune nimic. Îmi muşc obrazul gândindu-mă dacă ar trebui să fug sau să rămân pe loc şi să ţip. Evident cea mai bună soluţie era să fug, însă n-am mai apucat. În scurt timp simt o respiraţie caldă lângă urechea mea stânga şi un fior îmi străbate corpul. Vocea sa se aude calm, silabisind cuvântul.

?: A-ky-ro.

        Imediat după ce îşi termină numele îmi eliberează vederea. Nu mai aştept nici măcar o secundă şi mă ridic rapid de pe bancă, apoi mă întorc dând peste un Akyro în carne şi oase. Ne privim reciproc, apoi băiatul pufneşte amuzat datorită expesiei mele uimite şi speriate.

Eu: C-Ce cauţi aici?

        Băiatul îmi zâmbeşte scurt apoi se aşează pe bancă, făcându-mi semn să-l urmez. Refuz printr-o mişcare rapidă a capului şi îmi concentrez privirea pe acesta pentru a-mi răspunde.

Akyro*oftează*: Mă plimbam şi am dat de tine. Tu ce faci pe aici?

Eu: Asta nu contează. Am treabă. Ne mai vedem!

        Mă întorc pe călcâie, însă când încerc să mă îndepărtez o mână îmi prinde încheietura stângă. Îmi întorc privirea spre băiat, apoi sunt trasă cu putere pe bancă. Clipesc des încercând să-mi obişnuiesc creierul cu zdruncinătura bruscă.

Akyro: De ce vrei să pleci?

Eu: Lasă-mă...

Akyro: Si dacă nu vreau?

Eu: Lasă-mă!

Akyro: Stai uşor! Eşti mai rău ca un animal speriat. Ce s-a întâmplat?

Eu: Dacă ţi-aş spune nu cred că ai înţelege... Şi oricum nu contează! Lasă-mă să plec.

Akyro: Acum n-am nici cel mai mic gând să te las. Povesteşte-mi! Sunt curios.

Eu: N-am de ce să-ţi spun ţie asta.

Akyro: Să zicem că n-ai încotro. Ori îmi spui, ori aflu singur.

Eu: N-am încredere în tine.

Akyro: Ah, mă simt rănit. Nu-ţi aminteşti de mine?

Eu: Ar trebui?

        Băiatul îşi mută privirea în faţă, fiind uşor supărat de replica mea. Îmi muşc obrazul, gândindu-mă dacă ar trebui să am încredere în el sau nu. După câteva clipe, Akyro îşi întoarce privirea pe mine şi mă analizează. Ochii săi turcoaz îmi amintesc de cei ai femeii încă necunoscută. Expresia sa plictisită se schimbă în una uşor amuzată când dă se bandajul mic de la gât. Tresar simţindu-mă vinovată ca-l lăsasem la vedere. Îl ascund sub mână şi-mi aranjez gulerul de la bluză astfel încât să nu mai fie vizibil.

Akyro: Nu-mi vine să cred! Fratele meu a comis-o din nou!

        Îmi măresc ochii surprinsă de cuvintele sale. Rotiţele creieraşului meu se învârt, iar gura îmi vorbeşte singură.

Eu: Ast e fratele tău?

        Îmi astup gura cu mâna ştiind că spusesem mai mult decât trebuia. Akyro îmi aruncă un rânjet cu subînţeles şi îşi lasă spatele pe banca de lemn. Îi privesc mişcările încercând să găsesc un mod de a afla mai multe de la el.

Akyro: Semănăm... Cred. Tot eu sunt mai frumos.

Eu: *tuse* Modest. *tuse*

Akyro: Ce ai zis?

Eu: Nimic, nimic. De ce nu mi-a zis Ast că voi doi sunteţi fraţi?

        În scurt timp se face linişte. Akyro îşi lasă privea în jos adoptând o privire gânditoare şi uşor tristă. Îl privesc câteva clipe, apoi observ cum îşi ridică capul şi se apropie de mine. Mă departez cât de mult pot, însă sunt prinsă de umeri şi ţinută pe loc. Ne privim reciproc, apoi îmi şopteşte cu o voce sadică: "Chiar vrei să stii?". Corpul mi se cutremură şi un gol ciudat se aşterne în stomac. Îl împing brusc, făcându-l pe acesta să adopte o expresie surprinsă.

Eu: Nu te mai apropia de mine!

Akyro: Oh, vai! Tu chiar te-ai speriat.

Eu: Nu, însă nu-mi plac persoanele ca tine.

Akyro: Serios? Mă faci să roşesc.

        Îmi pun privirea încruntată pe acesta. Akyro îşi fixează ochii în ai mei, susţinându-mi încruntarea. După câteva clipe ne mutăm simultan privirile.

Akyro: Ochii tăi au rămas la fel de albaştrii şi plini de viaţă.

Eu: Ce vrei să spui cu asta?

Akyro: Spre deosebire de tine, eu îmi amintesc trecutul.

Eu: Cine eşti de fapt?

        Liniştea se aşterne între noi, lăsând să se audă doar zgomotele provocate de trei copii ce se joacă. Îl privesc cu coada ochiului şi observ cum acesta analizează jocul celor mici.

Akyro: Acum mult timp eram la fel...

        Îmi mut privirea pe cei trei micuţi, fiind atentă la jocul lor. Îmi muşc buza simţind cum inima mi se strânge uşor. Vreau să-mi amintesc trecutul. Oftez lung, punându-mi privirea în pământ.

Eu: Probabil e frumos să-ţi aminteşti din trecut...

Akyro: N-am vrut să te întristez.

Eu: Sunt bine.

         Îmi ridic ochii până dău de faţa băiatului. Akyro îmi examinează expresia, apoi zâmbeşte în colţul gurii.

Akyro: Vrei să-ţi povestesc despre mine şi fratele meu?

        Ochii îmi licăresc, iar zâmbetul îmi apare pe buze brusc. Mă aşez mai bine pe bancă şi dau aprobator din cap ca un copil ce şi-a primit jucăria mult dorită. Akyro surâde datorită comportamentului meu copilăros, apoi oftează scurt.

Akyro: Mereu ai fost aşa. Gata să îi ajuţi pe alţii, deşi tu ai mai mare nevoie de ajutor.

Eu: Nu mai ocoli subiectul!

Akyro: Bine, bine. Devin serios.

Eu: Perfect. Ascult.

Akyro: ....

=Sfârşitul capitolului 9=

Oprire făină. Imaginaţie întreruptă de foame. ;-; Mulţumesc pentru citiri :3 !
Sper că nu v-am plictisit cu acest capitol...