~Spor la citit... şi serveţele ;-;~

Cel: Noi... nu avem o soluţie concretă.

Ken: Ce!? Şi abia acum zici?

        Ast o priveşte absent, apoi surâde într-un mod ciudat în timp ce-şi trece mână prin păr. Începe să râdă mai tare, ţinându-se cu mâna de burtă. Toţi îl privesc confuzi şi acesta se opreşte brusc.

Ken: Ai fumat ceva?

Ast: Nu, dar aş vrea.

Ken: Nici să nu te gândeşti!

Ast*oftează, apoi îşi aţinteşte privirea spre pentagramă*: Asta îmi trezeşte amintiri...

        Băiatul păşeşte lent şi se apleacă spre pentagramă ca mai apoi s-o atingă cu câteva degete. Priveşte lung lichidul roşu de pe degetele sale, apoi se întoarce spre cei trei. Îi priveşte tăcut şi îşi îndreaptă privirea spre mine. Îl privesc direct în ochi şi acesta face la fel. La naiba! Sunt aşa goi şi reci... Acceptase moartea? Acceptase să ne părăsească? Să mă părăsească? Nu. Eu nu accept asta!

       Văzând că nu cedez în a-l privi, zâmbeşte uşor în colţul gurii. Mă încrunt, apoi îmi mut privirea spre ceilalţi.

Ast: Bine! *oftează* N-am decât să-l găuresc fără să fiu găurit.

Lauren: Îndrăzneţ, dar prostesc. N-o să poţi bate un demon. Ştii cel mai bine asta.

Ast: Tsk... *se încruntă* Să aştept să fiu lovit? Nu e stilul meu.

Ken: Să-l ia naiba! *dă cu pumnul în perete nervos*

Cel: Calmează-te! Nu rezolvăm nimic cu nervii!

Ken: Ai dreptate, dar totuşi...

Eu: Aţi căutat peste tot?

Cel: Da. Fiecare bibliotec-- Stai. N-am căutat în cea din Oraşul Vechi!

Lauren: Ai dreptate. Ar putea fii acolo ceva, dar sunt şanse slabe.

Eu: Atunci să mergem! *îl împing pe Ken afară*

Ast: Pfft. Ce speranţă pe voi. Ştiu sigur că tata n-ar lăsa o carte pe pământ ca să-mi rupă sigiliul. Şi dacă ar fi... Akyro o va avea primul.

Eu*îi dau un cot în burtă*: Eşti mai rău ca o babă! Treci afară!

Ast: Dacă nu?

Eu*mârâi*: Treci afară dacă mai vrei copii!

Ast: Fuck! * fuge pe scări aproape rupându-se cu el*

Ken: Nu eşti singurul care coboară!

Ast: Sorry!

       Îmi dau o palmă mentală şi încep să cobor treptele firave. N-o să-l pierd. N-o să las să se întâmple una ca asta niciodată! Privirea mea absentă este acaparată de maşina din faţa mea. Clipesc des, apoi mă alatur celorlalţi.
Mă aşez pe bancheta din spate, lângă celelalte fete şi trântesc uşa după mine. Toţi tresar, ieşind din starea gânditoare, apoi se întorc brusc cu faţa spre mine.

Eu: Ce e?

Ken: Nu-i maşina mea!

Ast: Nu mai ţipa sau te zbor de pe locul şoferului!

Ken: Protectiv. Mhm. Centurile vă rog! *calcă pe acceleraţie*

Cel: O să murim!

       Surâd apoi îmi pun privirea spre doamna Lauren. E tăcută şi cea mai liniştită dintre toţi.

Lauren: Eu merg să văd dacă găsesc ceva în biblioteca oraşului vecin. Ne auzim peste câteva ore.

Ken: Am înţeles.

Lauren: Fi-ţi prudenţi şi căutaţi bine.

       După aceste cuvinte dispare. Stai... Cum a făcut asta? Clipesc des şi mă uit la ceilalţi.

Eu: Ce? Cum?Cand?

Cel: Vrăjitorie.

Ken*ia o curbă brusc*: Babeta nu încetează să ne surprindă.

Ast: Nu mai bine îmi crăpam sigiliul singur?

Ken: Păstrează-ţi puterile pentru orice eventualitate!

      Îi privesc mută. Mai mult pe Ast. E schimbat. Este mai rece, mai nepăsător de sine. Îmi aşez mâna uşor pe umărul său făcându-l să tresară, apoi îşi întoarce privirea spre mine fiind confuz. Îl privesc fix, în ochi mi se citea îngrijorarea. Băiatul îşi măreşte ochii şi se întoarce mai mult. Scaunul îl incomoda acum. Ne privim reciproc aşteptând mişcarea celuilalt, dar niciunul nu îndrăznea să se mişte mai mult. Eram concentraţi unul la celălalt încât respiram în acelaşi ritm. Aş fi dorit să opresc timpul ca să rămânem aşa pentru totdeaua şi încă o zi. Nu m-aş sătura să-i privesc ochii şi să mă pierd mereu în ei. Aş face asta iar şi iar până la nesfârşit. Doar ca să nu-l pierd... Îi privesc fiecare trăsătură, iar ochii îmi sunt acaparaţi de buzele sale care se deschid lent. Nu vorbea, sau nu avea cuvinte exact ca mine. Trage adânc aer în piept şi oftează zgomotos, devenind rece. Îmi mut privirea în altă parte simţind că îngheţ. Cum poate să-şi schimbe stările atât de repede?
       În scurt timp simt cum maşina se opreşte cu grijă. Cât timp trecuse? Clipesc des şi privesc în jurul meu şi constat că ajunsesem în faţa bibliotecii, apoi cobor rapid împreună cu ceilalţi.

        Privirea mea dă peste capaci fără frunze, deşi în oraşul nou erau verzi toţi, iar un vânt rece face atmosfera şi mai neprimitoare. Ce e locul ăsta?Celorlaţi nu le păsa de împrejurimi. Toţi se comportă de parcă ştiu acest loc. Fac un pas pentru a mă apropia de ceilalţi, apoi mă opresc. Aveam un gol în stomac neobişnuit, iar cineva ne privea rânjind. De unde? Mă învârt în cerc pentru a zări persoana. Nimic. Nimeni. Vântul bate uşor, făcând frunzele uscate să foşnească, iar eu înghit în sec. Vreau acasă... Nu. Nu e timpul să mă plâng. Oftez lung şi păşesc apăsat spre ceilalţi.

Ken: S-a întâmplat ceva?

Eu: Nu simţiţi că cineva vă priveşte?

Ken: Nu. *confuz*

Cel: Nici eu. *se uită la Ast*

Ast*gânditor*: Nu...

Eu: Ok. Mi s-a părut.

       Tacere. Situaţie tensionată.
       Intrăm precauţi în bibliotecă, inima bătându-mi mai repede. Nu este nimeni, exact cum ne aşteptam. Însă este mult praf, iar pânzele de paianjen sunt împrăştiate peste tot.

Ast: Atât de multe! *merge uitându-se în sus şi aproape se împiedică* Eu am vrut să fac asta!

Ken: Da, da! Vezi să nu strici ceva.

Cel*deja cu zece cărţi în faţă*: Nu avem timp de jocuri!

Ast: Wow!

Ken: Cineva e serios. Bun! *merge lângă un raft* Eu iau colţul ăsta.

Ast*se uită în jur*: Nu. Ceva nu e bine.

        Ne întoarcem uşor speriaţi spre el, apoi ne apropiem cu grijă. Ast îşi încrucişează mâinile la piept, oftând lung şi cu un iz de tristeţe.

Eu: C-Ce vrei să spui?

Ken: Ast, ce naiba? Nu ne speria aşa! *încercând să pară calm*

Ast: Nu e aici. N-o simt aici...

Cel: La naiba! *aruncă o carte pe jos*

Eu*îmi măresc ochii*: N-Nu se poate...

        Toţi ne privim unul pe altul, apoi ne îndreptăm privirea spre Ast. Ne priveşte absent, apoi îşi ia o statură nervoasă şi strânge din dinţi.

Ast: Ieşi afară, Akyro!

      Uşa din spatele nostru se închide puternic, lăsând în urma ei un vânt rece şi un fior în tot corpul. Ne întoarcem speriaţi spre uşă, dând peste Akyro.

Akyro: Asta căutaţi? *ţine o carte în mână* Ups... *îi dă foc şi o aruncă pe jos* Ce curajos din partea voastră. Mă aşteptam să veniţi.

Ken: Chiar n-ai de gând să ne laşi în pace!?

Akyro: Sincer mă plictisiţi, dar e ordinul tatei.

Ast: Ai putea să-l încalci foarte uşor, dar ştiu că îţi place să faci asta! *îşi scoate pistolul de sub tricou*

Ken*priveşte cenuşa ce a rămas din carte şi înjură printre dinţi*: Planul C!

Eu: Hă!?

Cel: Adică fugi! *mă trage de mână*

        Privesc în spate în timp ce alerg. Nu ştiu cum de n-am reuşit să mă împiedic. Tot ce văd este cum Ast are o statură nervoasă şi Akyro rânjeşte satisfăcut. Nu reuşim să ajungem în faţa geamului, căci iar ne aflam într-un cerc de foc. Ne întoarcem la sincron privirile spre Akyro. La naiba c-o să-l omor!

Ast: Sunte--- *se fereşte la limită de un pumnal* Ce naiba!? *se întoarce nervos*

Akyro: Nu-ţi lua ochii de la adversar, frate prost.

Ast: Să te ia naiba! *apasă de trei ori pe trăgaci*

       Akyro se fereşte rapid, apoi rânjeşte, iar Ast scrâncește din dinţi şi îl priveşte pe Akyro având ochii rubinii. Totuşi, nuanţa sa roşie nu era ca întotdeauna. Acum este rece, plină de ură şi, parcă, văd cum flăcări dansează frenetic înăuntrul ochilor.

Akyro: Dacă mă gândesc mai bine, tata a spus că vrea să te vadă. *îşi îndreaptă privirea spre mine*

Eu*mă dau un pas înapoi*: Ce ai de gând?

       Denonul pufneşte amuzat, iar Ken şi Celina se pun în faţa mea ca un zid. Se mai aude un foc de armă apoi un râs specific Akyro.

Akyro: Să fim seriosi, Ast. Chiar crezi că mă poţi atinge cu chestia aia?

        Mă strecor între Ken şi Celina pentru a vedea ce se întâmplă. Tresar uşor când observ că Ast este în faţa lui Akyro cu pistolul fixat în dreptul frunţii. Demonul e la fel de surprins ca mine, dar îşi revine rapid.

Akyro: De ce eziţi? Apasă!

Ast: Aş apăsa dacă tata n-ar sta şi s-ar uita plictisit la noi.

        Îi privesc pe cei doi aflaţi lângă mine, observând că sunt la fel de confuzi şi surprinşi. Ce naiba se întâmplă acum?

Akyro: Ah! S-a prins.

        Ast îl priveşte mai nervos ca niciodată, iar imaginea cu biblioteca începe să se mişte şi să-şi piardă forma. Simt că ameţesc şi mă prind de tricoul lui Ken, apoi îmi închid ochii şi inspir adânc. După câteva clipe îi deschid lent şi clipesc des. Ne scimbasem locaţia. Îmi arunc o privire în jur debusolată. Ce e locul acesta?  Totul este într-o nuanţă moartă. De fapt totul e mort. Nimic viu. Nici măcar un fir de iarbă. Până şi pământul este crăpat. Îmi muşc obrazul şi privesc mai departe dând de o prăpastie care se lungea şi trecea exact pe lângă noi. Tresar şi fac un pas mai departe de aceasta. Nu-mi place ce văd. Nu-mi place deloc. Brusc, se aude cum cineva bate din palme. Cine e atât de nebun să aplaude într-o asemenea situaţie? Îmi pun privirea spre acea persoană, observând că este îmbrăcată la costum. Părul îi e aranjat, hainele călcate fără nicio dungă, iar pantofii fără pic de praf. Îmi plimb ochi până ajung la faţa acestuia şi aproape rămân fără aer. Nu iar.

Ken: Asta nu-i de bine.

Asmodeus: Vă felicit! Aţi căzut exact în capcană.

       Capcană? De unde ştia locaţia noastră? A avut totul pregătit dinainte? Îmi scutur capul risipind gândurile nefolositoare, apoi îl fixez cu privirea şi acesta zâmbeşte la contactul ochilor. Ne sfintecăm reciproc din priviri.

Asmodeus: Mă bucur să te revad, Liana.

        Îmi muşc obrazul pentru a mă opri din a spune ceva, iar Ast se pune în faţa mea ca un zid. Tresar uşor şi îi privesc spatele surprinsă. Ah. La naiba că vreau să-l strâng în brate şi să-i spun că totul o să fie bine. Bine pe naiba! Îmi strâng pumnii pe lângă corp şi privesc băiatul din faţa mea, dar Ast sta nemişcat aşteptând orice mişcare.

Akyro*îşi reîncarcă pistolul*: Acum ce ar trebui să fac cu toţi? Să-i găuresc sau...?

Asmodeus: Asta ar dura mai puţin de o secundă. Ai grijă să nu-mi ieşi în cale.

Akyro: Da, tată.

         Legătură dintre ei nu părea prea strânsă. Îmi muşc din nou obrazul şi îl împing brusc pe Ast din raza mea vizuală. Corpul mi se mişcase singur, dar făcuse o alegere bună. Asmodeus se află în faţa mea cu un pumnal îndreptat spre mine. Îşi ridică sprancenele uşor surprins de mişcarea mea, apoi rânjeşte ciudat, iar eu îl privesc fără vreo emoţie.

Asmodeus: Ce reflexe minunate, dar prosteşti. Te-aş fii putut răni. Ştii asta, nu?

Eu: Şi, totuşi, n-ai făcut-o. *îl privesc fix în ochi simţind cum sângele îmi fierbe*

Asmodeus: Ce te face să crezi că n-o voi face acum?

Eu: N-ai face asta. Nu acum cel puţin.

Asmodeus*îşi trece lama cuţitului pe obrazul meu făcând o linie*: Nu-mi vorbi de parcă ai fi cineva important. Pentru mine sunteţi toţi la fel de neimportanţi.

         Îmi măresc ochii şi îl simt cum adânceste lama. De ce nu mă mişc? Simt cum o mână mă trage în braţe, iar o altă mână îi dă peste pumnal demonului. Ies din transă şi privesc persoana mulţumindu-i din priviri, însă Ast nu mă priveşte. Este prea ocupat să intuiască mişcările celorlalţi.

Ast: Ai grijă ce faci. Nu te arunca pericolului.

Eu: S-Scuze...

       Îmi dă drumul brusc şi pleacă. Îmi ridic sprâncenele şi privesc cum Ast este lângă Akyro zburându-l câţiva metri în spate. Îmi îndrept privirea spre Ken, acesta fiind gânditor în timp ce urmăreşte lupta procesând un plan. Inspir adânc şi fac contact cu privirea lui Asmodeus. La naiba. Îmi mut cu greu privirea captivă. Uşor, uşor evadez, dar dau peste o imagine mai rea. Ast se afla la câţiva centimentri de prăpastie, iar Akyro se apropie păşind apăsat. Fac un pas în faţă, apoi sunt oprită de o voce cunoscută.

Ast: Stai pe loc! *se uită spre mine*

Asmodeus: Strici toată distracţia.

Eu: Distracţie?

        Privesc pământul de lângă picioare şi observ cum câteva mâini negre ies din el. Tresar şi aproape ţip, iar mâinile se agaţă de picioare şi mă trag în jos.

Ast: Opreşte-te!

Asmodeus: O să-i arăt adevărata natură a Iadului.

       Ken încearcă să se mişte, dar Asmodeus îl opreşte ridicând o mână lejer. Privesc cum picioarele îmi dispar în pământ, iar fiori reci îmi străbat corpul cu cât mă scufund mai mult. Aud cum Ast mormăie ceva într-o limbă necunoscută. Îmi închid ochii, iar când îi redeschis mă aflu în braţele sale. Aud cum tuşeşte şi simt cum mă strânge din ce în ce mai tare la piept. Voiam să plâng. Să mă scufund în braţele lui pentru totdeauna. Însa îmi dă drumul lent din strânsoare, iar eu îmi fixez privirea pe faţa lui şi tresar uşor.

Eu: Sânge? *îmi plimb câteva degete pe lângă colţul guri sale*

Ast*se şterge rapid cu podul palmei*: Nu e nimic grav.

Asmodeus: Asta păţeşti dacă îţi forţezi sigiliul. Mă plictisiţi. Akyro, termină treaba! Omoară-i pe toţi... inclusiv ea.

       Nu apuc să gândesc nimic căci sunt trântită de pământ, iar când îmi deschid ochii aud un sunet de armă. Îmi pun privirea către Ast cu teamă, iar acesta îşi ţine mâna fixată în jurul inimii, prin ea scurgându-se firişoare de sânge. Înghet. Nu... Nu!
        Ast tuşeşte, scuipând sânge, apoi îl priveşte pe Akyro desgustat. Încerc să mă ridic de jos, dar corpul nu mă ascultă. Lacrimile încep să-mi curgă îngreunându-mi văzul, iar Ast mă priveşte şi-mi zâmbeşte scurt. Un zâmbet stins, însă plin de sentimente.

Ast: Trăieş... te...

        Îmi şopteşte, cuvântul trecând prin mine că un glonţ, apoi îl văd cum se lasă pe spate picând în prăpastia fără fund. Mă târăsc în genunchi şi îmi întind mâna pre el şi îi ating degetele cu ale mele. Totuşi... Prea târziu. Rămân stană de piatră cu mâna încă în aer. Chiar s-a întâmplat asta? Tremur, dar lacrimile nu îmi mai curg. Nu. Nu... Şi iar nu! Încep să ţip şi să plâng, apoi mă târăsc mai aproape de marginea prăpastiei. Vreau să sar. Chiar îmi doresc să sar după el...
        Eram pe punctul de a mă lăsa în prăpastie, dar Ken mă prinde şi mă trage înapoi. Încep să mă zbat, ţipând şi lovindu-l.

Eu: Lasă-mă! Lasă-mă, la naiba!

Ken: Linişteşte-te! * mă ţine strâns*

Eu *mă zbat*: Nu! Lasă-mă să merg după el! Lasă-mă!

        Ken mă strânge mai mult în braţe, iar eu încep să plâng mai rău. Ţip şi mă învinovăţesc. Simt cum mă înec în suspine, dar nu-mi pasă. Orice tortură este mai bună decat asta. Îl vreau înapoi. Mă doare... Mă arde...

Asmodeus: Unul jos. Te las cu ceilalţi. Am treabă.

        Îmi muşc buza inferioară, trecând de la tristeţe la nervi. Treabă? Avea treabă!? Aud cum piatra colierului se crapă în mici bucăţele ce pică pe pământ. Mă ridic în picioare, simţind cum sângele din mine fierbe, apoi îmi întorc brusc privirea către ei şi un vânt puternic trece pe lângă aceştia. Akyro se dă un pas în spate, iar Asmodeus mă priveşte enervat. Îmi strâng cu putere pumnii pe lângă corp încât simt cum sângele mai are puţin şi-mi iese prin palme. Ură. Niciodată n-am simţit acest sentiment amplificat atât de mult ca acum. Mă întorc cu tot corpul spre ei.

Asmodeus: Ce eşti?

Eu: Vă voi răsplăti într-o zi cu aceeaşi monedă! *fac un pas în faţă simţind cum pământul se cutremură*

Asmodeus: Ochi de demon şi aripi negre de înger. Te mai întreb o dată... Ce eşti?

        Rămân pe loc după cuvântul "aripi", apoi îmi arunc o privire în spate dând peste o pereche de pene negre aranjate în aşa fel încât să semene cu nişte aripi. Nu... Nu seamănă. Chiar sunt aripi. Îmi privesc pentru câteva clipe mâinile, observand cum îmi tremură. Sângele mi se mişca frenetic în vene şi simt că vreau să comit o crimă.

Asmodeus: Înger sau demon. Nu-mi pasă. Omoară-i.

Eu: Tăcere!

         Mă răstesc trecându-mi mâna prin faţă nervoasă, iar un alt val de vânt îi loveşte în faţă. Asmodeus cântăreşte situaţia doar din priviri. Nu e stresat. Nu are de ce să fie. Este un demon în toată firea. O lumină puternică ne acaparează atenţia, tensiunea din aer dispărând. Din ea iese Lauren cu o expresie nervoasă, iar Asmodeus pufneste dezgustat.

Asmodeus: Trebuia să apară şi "Guvernul."

Lauren: Tăcere, Asmodeus! Ai încălcat destul ordinile lui Abbadon! Ţi-aş sugera să dispari.

        Zis şi făcut. Cei doi dispar la fel de repede precum au apărut. O privesc supărată pe femeie, însă îmi ignoră expresia. Femeia oftează enervată şi îmi lipeşte o palmă zdravănă, făcându-mă să-mi întorc capul. Tresar si simt cum corpul îmi devine uman, sau aşa cred.

Lauren: Plecăm.

Eu: Trebuie să mergem după Ast!

Lauren: Vrei să mori? Băiatul e deja mort. Abaddon o să vină aici să vadă cum stau lucrurile. Dacă te vede o să mori!

Eu: Nu plec chiar daca voi fi moartă!

Ken: Îţi aminteşti ce a zis Ast la final? Eu zic să-i respecţi ultimele cuvinte...

        Rămân tăcută, iar alte lacrimi îşi fac loc printre gene. Ken şi Celina mă bat pe umăr şi ajungem brusc de unde am plecat- Biblioteca Orașului Vechi.
         Îmi ridic ochii spre tavan şi îl privesc absentă, ceilalţi lăsându-mă singură pentru a mă linişti. Aş fi preferat să mor. Sângele încă îmi fierbe în vene şi îmi muşc buza puternic abţinându-mă să nu mai plâng. "Trăieşte" ce mult doare acest cuvânt. Oftez în sinea mea şi îi privesc pe ceilalţi cum mă aşteaptă în tocul uşii cu expresii triste.

=Sfârşitului Volumului I=

Hah.. Viaţă tristă. Sper că nu v-am făcut să mă uraţi prea mult.
Cine e autoarea care rescrie la carte când ea are mâine teză? Da, da. Eu. O să mor.