~Ken povesteşte~

        Mă trântesc puternic pe aşternutul gri al patului. Inspir adânc, apoi expir lent şi zgomotos. Privesc tavanul şi îmi închid ochii. Cât timp a trecut de atunci? Mă ridic rapid în şezut şi privesc spre dulăpiorul de lângă pat. Îmi întind mâna şi deschid primul sertar, scoţând o fotografie veche şi pătată. Zâmbesc strâmb şi uşor trist în timp ce-mi trec degetele pe un colţ ars al fotografiei. Da. Trecuse mult timp.

        Îmi muşc buza inferioară și analizez a suta oară poza în care se află trei persoane. Incep, ca de fiecare dată, cu analiza femeii. Fotografia îşi pierduse din culoare, dând spre crem, însă cunoşteam bine culorile chiar şi orb. Părul ei îi era negru, drept şi... moale. Era atât de moale. Îmi închid pleoapele ca mai apoi să le desprind lent. Îmi las privirea asupra feţei. Pielea îi era palidă, niciodată nu reuşise să se bronzeze, iar ochii îi erau la fel de albaştrii precum cerul senin dintr-o zi de vară. Era frumoasă. Inspir adânc şi îmi mut atenţia spre bărbatul ce se află lângă ea. Rămân câteva clipe blocat asupra sa, apoi clipesc des şi consecutiv. Culoarea părului era închisă, însă nu la fel de neagră ca cea a femeii. Pielea ducea uşor spre cafeniu, iar ochii, după cum îmi amintesc, erau căprui deschis. Îmi las cu greu privirea în jos, dând peste aceleaşi braţe formate, la capătul lor fiind un băieţel. Îmi desprind buzele scoţând un mic pufnet amuzat. Faţa băiatului este pătată de o culoare mai închisă, aceleaşi pete fiind şi prin colţurile fotografiei. Ştiam de la ce erau, însă nu voiam să-mi amintesc acum. Îmi las ochii să zăbovească asupra copilului. Acelaşi păr negru şi drept, aceeaşi ochi albaştrii, acelaşi zâmbet naiv. Acelaşi... eu.

        Îmi las iar spatele să atingă salteaua moale. Aduc poza deasupra capului şi o mai analizez o dată, apoi o las să cadă lângă mine. Îmi închid pleoapele, lăsându-mă cuprins de aceleaşi amintiri ca în fiecare an.

Ken: La mulţi ani, mamă şi tată...

~ ~ ~

        29 aprilie. Data pe care tata o scria mereu şi mereu în agenda sa. Probabil şi data pe care o voi scrie şi eu cândva. Mereu ziua de 29 aprilie începea cu trezitul de dimineaţă şi cântatul la micul dejun. Aşa a început şi astăzi, însă, ziua de azi, nu părea să aibă un final fericit.

        Ajung în bucătărie şi dau peste zâmbetul cald al mamei. Părul său negru şi drept este prins acum într-un coc dezordonat, iar faţa îi e acoperită aproape toată de făină. Surâd şi îi fac semn că este murdară pe faţă. Femeia chicoteşte şi se şterge pe primul prosop găsit, apoi bagă prăjiturile în cuptor. Mă aşez grăbit la masă şi privesc în jur. E pentru prima dată când tata întârzie la această zi.

Ken: Unde e tata?

Mama: Dash, o să întârzie puţin. Nu-ţi face griji.

        Îmi încrucişez mâinile la piept şi îmi lipesc spatele de spătarul scaunului. Mama nu folosise niciodată alinturi pentru tata şi nici el pentru ea. Dacă îi priveai din altă perspectivă păreau doi prieteni foarte buni şi nicidecum soţ şi soţie. Speram să găsesc pe cineva la fel.
Privesc spre geam, încercând să deosebesc persoanele între ele. Toţi se îmbrăcau în culori închise, până şi natura se alia cu întunericul. Trăiam în Oraşul Vechi Sanzhi, oraş opus celui Nou. Noaptea ne era interzis să ieşim din case, căci se spunea că ne pot ucide diferite creaturi. Însă mereu am trăit cu impresia că sunt doar poveşti pentru a ne speria pe noi copiii.

        Trecuse aproape o oră, iar tata nu mai revenise. Prăjiturile mamei erau gata, acum fiind aşezate cu grijă pe masă. Inspir adânc mirosul dulce şi îmi ling buzele abţinându-mă în a nu gusta nimic. În scurt timp, uşa bucătăriei se deschide pe ea intrând tata. Zâmbesc larg şi aştept să se apropie.

Mama: S-a intamplat ceva la serviciu?

Tata: E totul în regulă. O să avem o vizită mai pe seară. Până atunci... La mulţi ani, Christa!

Mama: La mulţi ani, Dash!

        Tata se apropie şi o prinde pe mama de talie, trăgând-o în braţe. Îmi pun mâinile pe faţă, apoi depărtez degetele pentru a putea vedea. Mama îi dă cu lingura în frunte tatei, apoi se apropie de masă.

Ken: Oh, haide! Şi eraţi aşa aproape...

Mama: Keny!

Tata: Cred că-mi moşteneşte comportamentul, Christa. E de rău.

        Mama începe să râdă, sunetul scos de ea fiind ca o muzică plăcută. Zâmbesc larg şi îi fac semn tatei să se aşeze. În scurt timp ne urmează şi mama, aducând şi micul dejun. Facem schimb de priviri între noi, apoi tata dă tonul cântecului aniversar compus de amândoi în ziua nunţii. Când untimul cuvânt a fost rostit, încep să aplaud cu putere.

Ken: La mulţi ani, mamă şi tată!

        Şi aşa a decurs aproape toată ziua. Distrându-ne, alergându-ne cu linguri şi bătându-ne cu perne.

        Privesc cum focul mocneşte în şemineu şi aştept ca tata să-mi mai povestească o dată cum s-a cunoscut cu mama. În fiecare an o făcea. Aştept stând jos pe covorul de lângă şemineu, bucurându-mă de căldură. Timpul trece, iar tata nu mai apare pentru poveste. Mă ridic cu greu de pe jos şi aud cum uşa de la intrare se deschide. Vocea tatei se aude trecând pe lângă sufragerie şi mă grăbesc pentru a-l ajunge. Rămân în capătul holului şi privesc după un perete cum doi bărbaţi păşesc în casă, întâmpinaţi de părinţii mei. Privirea bărbatului mai înaintat în vârstă o întâlneşte pe a mea, făcându-mi sângele să îngheţe. Tresar şi mă ascund mai bine după perete.

Tata: Va rog, urmaţi-mă în living pentru a putea discuta. Christa, ne poţi aduce ceva de băut?

        Mama aprobă lent din cap, apoi se departează de ei. Traversează coridorul şi îmi face semn să o urmez atunci când trece pe lângă mine. Zâmbesc şi aproape alerg pentru a ţine pasul cu ea.
Ajunşi în bucătărie, mama închide uşa şi priveşte prin cameră. Deschide dulapurile şi scoate câteva pahare şi o sticlă de vin. Îmi ridic o sprânceană confuz şi mă apropii de ea.

Ken: De ce vă întrerup aniversarea? Puteau să vină şi în altă zi!

Mama: Keny, nu fi rău. O să plece în curând.

Ken: Aş prefera să plece acum. Vreau să-mi spună tata povestea.

        Femeia mă ciufuleşte şi se îndepărtează pentru a duce vinul bărbaţilor. Oftez zgomotos şi o urmez îndeaproape, apoi stau ascuns în spatele ei când ajungem în living.

Tata: Mulţumesc, Christa.

        Privesc fotografia de pe măsuţa din lemn, aceeaşi măsuţă pe care sunt aşezate paharele pline cu vin roşu. Un gol în stomac îşi face apariţia, făcându-mă să înghit în sec.

Tata: Şi cum spuneam, domnule Moris, angajaţii dumneavoastră au respectat ordinele.

Moris: Într-adevăr. *îşi pune privirea pe mine* Aveţi un fiu interesant. Câţi ani are?

         Îmi pun atenţia pe bărbatul cu care făcusem contact vizual la uşă. Privirea sa este acum curioasă şi ciudată. Tata mă prinde şi mă aşează pe piciorul său.

Tata: Opt şi câteva luni. Seamănă mult cu soţia mea.

        Cei doi bărbaţi îşi aruncă câte o privire fugitivă, apoi rânjesc în colţul gurii. Cel ce pare mai tânăr îşi pune coatele pe genunchi şi se rezemă pe ele.

?: Pe deasupra aveţi şi o soţie foarte frumoasă. Poate ne-o împrumutaţi cândva pentru afaceri.

        Simt cum muşchii tatei se încordează brusc. Accepta orice înafară de a te lua de mama şi de mine. Pentru el eram comorile lui. Şi nu-i place să-i fie jignite comorile. Îmi ridic privirea spre a tatălui meu, aceasta coborand-o pe a sa. În scurt timp facem contact vizual, expresia sa domolindu-se.

Tata: Speram că n-o să faceţi asemenea glume, domnule Yorn. Am să trec peste de data aceasta.

Yorn: Eram cât se poate de serios. Ne-o puteţi împru--

Tata: Ajunge!

        Glasul tatei răsună în cameră făcându-i pe cei doi să amuţească. Mama se apropie şi mă trage lângă ea, încercând să-l calmeze pe tata.

Mama: Dash, e în regulă. Calmează-te.

        Liniştea se lasă un timp în living, singurul zgomot fiind trosnitul lemnelor. Aud un oftat şi îmi pun privirea pe cei doi bărbaţi. Moris era cel ce oftase. Se mai aude o trosnitură a focului, apoi cei doi se ridică în acelaşi timp cu tata.

Moris: Soţia ta e medium, de aceea te-ai mutat aici. În Orasul Nou oamenii ar fugi de voi.

Tata: Discuţia se încheie aici. Vă rog să plecaţi din casa mea.

        Tensiunea creşte din ce în ce mai mult în aer. Yorn se apleacă şi ridică fotografia cu familia de pe masă. O priveşte câteva clipe, apoi o aruncă la picioarele mamei. Un ţipăt colindă camera fiind urmat de un foc de armă. Persoana de lângă mine cade lată pe podea, iar camera se cufundă brusc în linişte. Nici focul nu mai trosnea, nici respiraţia nu mi se mai auzea, nici strigătele persoanelor din jur nu mai existau. Îmi întorc lent capul spre locul unde trebuia să fie mama. Respiraţia îmi îngheaţă, iar pulsul parcă îmi dispare. Privesc cum sângele se întinde pe podea, aproape ajungând lângă covor. Lacrimile îmi curg pe obraji şi cad în genunchi lângă corpul neînsufleţit al mamei. Acum sunetele revin, iar camera este străbătută de strigăte. Îmi întind mâna spre fotogafia pătată acum de picături de sânge, şi o ridic în timp ce tremur.

Tata: Ken! Ken Follet! Fugi!

        Îmi întorc rapid privirea spre tata, aproape văzând în ceaţă din vina lacrimilor. Cei doi bărbaţi se luptă cu el şi nu par că sunt în dezavantaj.

Tata: Fugi în Oraşul Nou. Acolo o să aibă grijă de tine unchiul tău. Doar fugi şi nu te uita în spate! Ken, ascultă-mă!

        Mă ridic cu greu de pe podea, simţind cum picioarele mi se împleticesc. Strâng fotografia în braţe şi privesc când spre tata, când spre corpul mamei. Un foc de armă se aude din nou, glonţul aterizând în podeaua de lângă picioarele mele.

Tata: Ken, eşti un Follet! Noi nu ne temen de nimic. Fugi! Vreau ca tu să trăieşti, e un ordin!

        Îmi iau inima în dinţi şi încep să alerg spre ieşire, abia văzând datorită lacrimilor. Un râs ciudat se aude în spatele meu, însă nu îndrăznesc să mă uit. Când ajung în faţa uşii de ieşire, aud o împuşcătură ce aduce liniştea în casă. Deschid rapid uşa şi alerg prin negura nopţii pe o stradă pustie, apoi mă strecor printre case, adâncindu-mă mai mult în oraş. Îmi lipesc spatele de un zid de ciment şi îmi trag răsuflarea. Strâng puternic fotografia în braţe şi încep iar să plâng. Sunt un laş.
Aud cum cineva se apropie de locul în care stau, apoi tresar şi caut cu privirea un loc pentru a mă ascunde. Fac câţiva paşi, însă mă opresc când constat că sunt încolţit. În dreapta mea stă Yorn, în stânga este Moris- cel ce o împuşcase pe mama, iar în faţă o căsuţă părăsită.

Yorn: Ai reuşit să fugi destul de departe. Un Follet ştie să asculte ordinele când i le sunt adresate.

Moris: Nu vrei să-ţi revezi părinţii?

        Observ cu coada ochiului cum bărbatul învârte pistolul pe degetul arătător. Inspir adânc şi fug în casa părăsită. Un râs isteric se aude de afară, apoi este completat de două perechi de paşi.

Yorn: Tic. Tac. Tic. Tac. Unde te ascunzi?

        Privesc camera goală şi fără urmă de scăpare. Îmi semnasem contractul spre moarte. Mă întorc cu faţa spre intrare şi observ cum cei doi bărbaţi sunt deja înăuntru.

Moris: Fă-ne un serviciu şi sinucide-te.

        Privesc spre bărbatul mai în vârstă, încercând să-i înţeleg umorul, iar Moris îmi aruncă pistolul la picioare. Acelaşi pistol cu care luase viaţa părinţilor mei. Fac un pas în spate, însă pic în şezut, iar fotografia îmi cade lângă pistolul negru.

Yorn: Nu crezi că ai calculat greşit? De ce i-ai aruncat pistolul piciului?

Moris: Mai are un singur glonţ şi sunt sigur că Dash l-a ferit de orice luptă.

        Îmi las privirea pe podeaua murdară. Tata mă ferise de lupte, însă avusese grijă să mă antreneze în autoapărare. Ridic rapid pistolul de pe jos şi îl aşez spre cel ce mi-l aruncase. Sunt un laş, însă un laş ce o să vă răzbune. Apăs pe trăgaci în timp ce câteva lacrimi îmi gâdilă obrajii. Zgomotul puternic se aude cu ecou în camera goală, iar pistolul îmi zboară din mână făcându-mă să-mi lipesc cu putere spatele de podea. Un alt foc de armă se aude la scurt timp, apoi liniştea se lasă. Îmi închid ochii şi las lacrimile afară împreună cu strigăte şi sughiţuri adânci. Câţiva paşi se apropie de mine, însă nu-mi desprind pleoapele ude.

?: Nu cred că Dash a crescut un plângacios.

        Vocea îmi părea atât de cunoscută, încât m-a facut să-mi deschid ochii. Mă ridic în şezut cu greu şi privesc persoana îmbrăcată în costum. Barbatul îşi aprinde o ţigare, apoi mă priveşte confuz când dă de privirea mea.

?: Vrei şi tu una?

Ken: Nu, mulţumesc...

        Zgomotul infernal al ceasului oraşului se aude în noapte, semn că se făcuse deja ora doisprezece noaptea. Ridic fotografia pătată şi o privesc simţind cum alte lacrimi încep să cadă. Bărbatul se lasă pe vine şi mă mângâie pe cap, protector. Îi îndepărtez brusc mâna, atingerea sa amintindu-mi de cea a mamei.

?: Sunt unchiul tău. Aren Moore.

Ken: Ştiu cine eşti. Eşti fratele mamei...

        Bărbatul oftează lung, respiraţia sa fiind mai mult un fum de ţigară. Îmi aduc genunchii la piept şi îi strâng în braţe.

Aren: Trebuie să mergem în Oraşul Nou, Keny.

Ken: Să nu mă mai strigi aşa niciodată! Doar mama poate să o facă. Doar ea!

        Bărbatul se ridică fără a mai spune ceva şi face câţiva paşi spre ieşire, apoi se opreşte. Îi urmăresc tăcut fiecare mişcare.

Aren: Au vrut ca tu să trăieşti... Că vrei sau nu, o să o faci. Aşa că mişcă-ţi fundul ăla aici că nu-s mă-ta să te dădăcesc!

        Mă ridic rapid de pe podeaua rece, făcându-l pe bărbat să zâmbească în colţul gurii. Aren se întoarce cu spatele la mine şi părăseşte camera fiind tăcut. Ridic fotografia familiei şi o privesc, memorând-o. "Keny" o să mă strige doar fata cu care o să mă căsătoresc.

~ ~ ~

        Uşa camerei se deschide, trezindu-mă din amintiri. Îmi şterg ochii cu mâneca bluzei, apoi mă ridic în şezut şi privesc persoana ce intrase în cameră.

Celina: Te-am sunat şi nu mi-ai răspuns. Eşti bin-- Ai plâns?

Ken: Nu. Abia ce m-am trezit.

        Celina se încruntă, apoi se apropie de pat şi e pune în faţa mea, fixându-mă cu privirea. Zâmbesc scurt şi îi prind talia în braţe, facând-o pe fată să tresară surprinsă.

Celina: Keny, ce naiba ai?

Ken: Căsătoreşte-te cu mine.

Cel: Ce!?

        Surâd şi îi eliberez talia, apoi îmi lipesc spatele de aşternutul moale al patului. Privesc tavanul şi zâmbesc larg, facând-o pe Celina şi mai confuză decât este. Probabil pentru ea e o glumă, însă pentru mine e un plan de viitor. 29 apirile.

=Sfârşitul capitolului 30=

Da, da. Capitol nou, nou. Atât pentru cititorii noi cât şi pentru ce-i vechi.