Întuneric. Atât de întuneric. Simt degetele reci ale persoanei ce îmi acoperă cu grijă ochii, furându-mi lumina. Un trup se lipeşte încet de mine, trimiţând o aură rece la fel ca mâinile sale. Fiorii îmi cutreieră întreg corpul, iar respiraţia sa mă îngheaţă pe loc. Aproape nu mai respir, iar bătăile inimii sunt atât de puternice încât putea exploda. Simt cum picioarele încep să mă lase, dar vocea lui Ast mă menţine în aceeaşi poziţie.

Ast: Ce cauţi aici?

       Vocea sa este rece, mai rece decât frigul ce ne înconjura. Persoana nu răspunde, în schimb oftează zgomotos.

Ast: De ce dracu ai venit, Akyro?!

       Tresar iar degetele sale se retrag lent. Întunericul dispare lăsând ochii să îmbrăţişeze lumina lunii.

Akyro: Nu puteai să mai aştepţi puţin? Aveam de gând să văd cât va mai rezista presiunii.

Ast: Raspunde-mi la întrebare şi nu mai ocoli subiectul!

       Profit de neatenţia băiatului şi mă depărtez câţiva paşi. Akyro mă priveşte scurt, apoi revine la Ast, dând peste o încruntătură urâtă.

Akyro: Mda... Nu mai fi aşa supărat că faci riduri, frăţioare. *îşi dă ochii peste cap*

Ast: Akyro!

       Vocea sa răsună puternic în liniştea nopţii, făcându-l pe Akyro să se îndrepte uşor de spate. Înghit în sec şi privesc când la unul, când la altul.

Akyro: Ok, ok! Mi se făcuse dor de tine.

Ast: Mie nu.

       Privirile lor sunt tăioase. Parcă se înjunghie reciproc de nenumărate ori. Trag adânc aer în piept şi oftez lung, apoi îmi iau starea serioasă.

Eu: La fel de ciudaţi. Dacă aveţi de gând să vă bateţi, vă rog s-o faceţi în altă parte.

       Mă întorc lent şi păşesc spre intrarea în cladire. Nu apuc bine să fac câţiva paşi, căci, în spatele meu, se aude un râs isteric. Mă întorc confuză şi îl privesc pe Akyro care rânjeşte satisfăcut.

Eu: De ce ai venit aici? Ce vrei?

Akyro: Nimic important. Ştii ce? Hai să devenim prieteni!

       Rânjetul îi dispare, iar pe chip i se aşterne un zâmbet blând. Părea atât de sincer, dar n-am căzut în capcana lui. Nu şi acum. Akyro este un actor înnăscut. Îi zâmbesc strâmb, apoi îmi mut privirea către Ast, acesta analizând situaţia precaut.

Eu: Ast, te aştept înăuntru!

       Mă întorc având dorinţa de a pleca cât mai repede, însă vocea băiatului mă opreşte. Îmi muşc obrazul şi mă întorc iar.

Akyro: N-ai încredere în mine?

Ast: Asta e o întrebare retorică?

Eu: Îmi pun încrederea în anumite persoane. Tu nu te numeri printre ele!

Akyro: Ce repede ţi-ai schimbat personalitatea!

Ast: Cu toate astea, tot n-ai răspuns la întrebări! De ce ai venit?

Akyro: Un cadou.

Ast: Ce?

       Îl privesc confuză şi aştept să explice. Akyro ne zâmbeşte în continuare, încercând parcă să ne enerveze mai rău. Îmi muşc obrazul, iar băiatul oftează şi îşi încrucişează mâinile la piept.

Akyro: Sa înţeleg că nu-l vreţi înapoi?

       Tresar la cuvintele sale şi îl privesc fix. Părea serios, dar nu te puteai încrede în el. Înghit cu greu nodul ce-mi apăruse în gât şi îmi păstrez seriozitatea, iar Akyro ne priveşte pe rând, aşteptând un răspuns. Îmi ronţăi buza inferioară încercând să gândesc. Dacă nu vorbeam despre aceeaşi persoană? Îmi desprind lent buzele, dar cuvintele refuză să iasă.

Ast: Despre cine vorbeşti?

Akyro: Tu despre cine crezi? Tata s-a plictisit să încerce să scoată cuvinte de la el.

Ast: Vrei să spui că...

       În doar câteva secunde un portal se deschide, din el căzând un om plin de sânge şi răni. Akyro îmi zâmbeşte învingător şi dispare la fel de repede cum a apărut. Alerg spre spre persoana rănită, iar, când ajung în faţa lui, picioarele îmi cedează şi lacrimile încep să cadă una după alta însoţite de suspine înfundate. Ast ajunge lângă noi şi se aşează lângă mine, învelindu-mă în sacoul său apoi sună la salvare. Lacrimile continuă să cadă şi cu greu îmi mişc mâna pentru a-i verifica pulsul. Încă bătea. Destul de încet, dar o făcea.

       În scurt timp ajunge şi ambulanţa, oamenii din ea grăbindu-se să ajute persoana. O ridică cu grijă pe o targă şi pleacă rapid spre spital. Suspin şi mă ridic cu greu de pe jos, rochia fiind udă de la zăpadă. Colegii şi câţiva profesori aflaţi la bal, ies grăbiţi când aud sirenele ambulanţei. Ast mă bate uşor pe umăr făcându-mă să îmi întorc privirea către el. Îmi zâmbeşte scurt dându-mi de înţeles că totu va fi bine.
       Mă retrag lângă un copac şi îmi rezem spatele de el, lăsându-l pe Ast să le explice celorlalţi. Stau ceva timp în linişte ne mai simţind frigul, apoi aud paşi apropiindu-se de mine, dar nu îmi ridic privirea şi rămân în continuare tăcută.

Cel: Eşti bine? Adica ştiu că nu eşti bine, dar...

       Fata mă trage în braţele sale şi mă strânge uşor. Îmi muşc obrazul, abținându-mi alte lacrimi şi mă fac comodă în braţele sale. Ken oftează lângă noi şi ne îmbrăţişează pe amândouă.

Ken: O să fie bine. Travis e puternic!

Eu: Mă sufocaţi!

       Cei doi se îndepărtează rapid. Îi privesc fix, apoi începem să râdem pentru cateva clipe. Ast se strecoară printre noi, având un zâmbet strâmb pe faţă.

Ast: Liana, hai să mergem la spital.

Eu: S-a întâmplat ceva?

Ast: Am vorbit cu Yune şi totul e bine.

Eu: Eşti sigur?

       Îmi dă un bobârnac în frunte, făcându-mă să mă strâmb nemulţumită. Ast surade scurt şi îşi bagă mâinile în buzunarele pantalonilor.

Ast: Mă duc înainte dacă nu vrei să vii! *se îndepărtează*

Eu: Eşti aşa enervant! *merg după el*

Ast: Dar sunt enervantul tău! *se întoarce şi îmi zâmbeşte larg*

       Mă opresc din mers şi îi privesc zâmbetul perfect, iar obrajii încep să prindă o culoare rozalie şi faţa îmi arde. Cum poate o persoană să-mi trezească atâtea emoţii? Îmi iau la revedere de la Celina şi Ken, apoi continui să merg spre Ast.

       Ast cheamă un taxi şi pornim rapid spre spital. Privesc pe fereastră oraşul, îmbrăcat într-o haină argintie, cum străluceşte în lumina palidă a lunii. Eram atât de îngândurată încât nu mai auzeam nici muzica din maşină. Ajungem rapid la spital, drumul părându-mi mult mai scurt decât mă aşteptam.
       Ast îi plăteşte şoferului, apoi îmi prinde mana în a sa şi intrăm în clădire. Mâna sa este rece, dar îmi dă un semntiment cald. Urcăm lent scările şi mergem de-a lungul culoarului până în faţa unei uşi. Băiatul mă strânge uşor de mâna, apoi se întoarce spre mine asigurându-se că sunt bine. Îi zâmbesc scurt iar el îmi răspunde cu acelaşi zâmbet. Deschide uşa foarte încet şi mă lasă să intru prima. Trag adânc aer în piept şi păşesc cu grijă înăuntru. Camera este cufundată într-o linişte moartă şi doar aparatele se puteau auzi. Mă apropi de patul în care stă Travis, având un mod în gat. Îl privesc tristă şi îmi ridic mâna, atingându-i cu degetul arătător obrazul ce pare rece. Las aerul să-mi părăsească plămânii formând un mic oftat, iar Ast închide uşa uşor şi se apropie de mine luând cu el două scaune. Se aşează pe unul şi îmi face semn să mă aşez şi eu. Mă pun comod pe scaun şi rămân cu privirea pe băiatul de pe pat.

Ast: Eşti aşa tăcută...

Eu: Scuze dacă liniştea mea te deranjează. Nu ştiu ce să spun...

Ast: Nu trebuie să spui nimic. Liniştea ta spune multe.

       Băiatul îşi ridică lent mâna şi îmi mângâie uşor părul. Îmi închid ochii pentru câteva clipe, lăsându-mă pradă atingerii lui. Scap un oftat, iar Ast se opreşte şi îşi îndepărtează mâna.

Eu: Mulţumesc...

Ast: Pentru?

Eu: Pentru că eşti mereu alături de mine. Te rog... nu pleca.

Ast: N-am să fac asta. O să stau lipit de tine că vrei sau nu.

Eu: Asta e o promisiune?

Ast: Normal!

       Îi zambesc larg, apoi îmi reîntorc privirea către fratele meu. Stau câteva clipe atentă pe mişcările pe care i le face corpul în timpul respiraţiei.

Eu: Sper că o să se facă bine.

Ast: O să fie totul in regula. Ai să vezi.

Eu: Ar fi trebuit să fiu eu în locul lui...

       Simt cum două braţe mă cuprind şi mă trag mai aproape cu grijă. Îmi lipesc capul de pieptul său, ascultându-i bătăile inimii. Stăm împreună în linişte, aşteptând ca timpul să treacă. În scurt timp, îşi lipeşte buzele de parul meu şi mă mângâie uşor pe spate. Îmi afund faţa în scobitura gâtului său, zâmbind larg. În braţele sale mă simt mereu în siguranţă. Inspir adânc, bucurându-mă de parfumul său a suta oară, apoi îmi închid pleoapele pentru a-mi odihni ochii obosiţi şi cad într-un somn adânc.

=Sfârşitul capitolului 27=