Eu: N-am nevoie de tine şi ajutorul tău!

       Ast tresare şi îmi eliberează mâna brusc. Mă priveşte surprins, apoi îşi mută privirea în altă parte. Mă rotesc pe călcâie şi părăsesc camera. Merg cu grijă pe culoarul liceului, expresia mea devenind una tristă. N-ar fi trebuit să reacţionez aşa.

       Calc cu grijă pe gresia curată de pe culoar. Ajung rapid în faţa uşii şi apăs uşor pe clanţă. Înaintez câţiva paşi, apoi mă opresc simţind că temperatura este scăzută. Privesc în jur, dând peste o imagine monotonă, totul fiind adormit de parcă este iarnă.

Eu: Ce naiba? C-Cât timp am lipsit?

       Privesc în jur cu o expresie confuză. Copacii din curtea liceului sunt goi, lipsiţi de orice frunză, iar florile dispăruseră. Un vânt rece trece pe lângă mine făcându-mă să tremur.

Directoarea: Este destul de rece azi, nu?

       Îmi pun atenţia pe femeia ce ieşise din clădire si mă încrunt uşor, aşteptând o explicaţie. Însă aceasta nu dorea să vină prea curând.

Eu: De ce?

D: Fiincă e iarnă.

Eu: I-Iarnă!? Dar n-am lipsit mult... adică...

Directoarea: Deoarece nu mai am atât de multă sincronizare cu puterile mele v-am trimis într-o dimensiune în care timpul trece mult mai greu faţă de Pământ.

Eu: Asta nu e posibil!

Directoarea: Îmi pare rău, dar acesta e adevărul. *oftează* Oricum, acum vă puteţi relaxa. Este vacanţa de iarnă.

        Privesc uimită spre femeie, nemaiputând să spun ceva. Creierul meu refuză să creadă ceea ce tocmai auzise. Văzând că sunt pusă pe gânduri, femeia intră înapoi în clădire. Îmi muşc obrazul şi mă întorc pe călcâie mergând spre casă.

       Ajunsă în faţa uşii, o decui rapid apoi o deschid larg. Păşesc cu o uşoară reţinere înăuntru, apoi mă descalț. Oftez lung şi urc scările până ajung în camera mea. Îmi târăsc picioarele până lângă pat şi mă arunc pe salteaua moale.

Eu: Vreau ca totul să fie un vis...

        Spun pentru mine şi mă învelesc în pătură, apoi iau o pernă în braţe şi o strâng puternic. Casa e afundată într-o linişte totală, doar gândurile mele fiind cele mai zgomotoase. Mintea nu încetează să-mi reamintească de cele petrecute. Amintirea când buzele lui Ast le atinseseră pe ale mele se strecoară uşor, trezindu-mi un gol în stomac. Îmi ating buzele cu degetele, apoi oftez când îmi amintesc că stigasem la el. De ce făcusem asta? De ce spusesem lucrurile acelea? Nici eu nu înţelegeam.

       Strâng mai tare perna în braţe, apoi îmi iau telefonul şi apăs pe agendă, iar primul număr apărut este cel a lui Ast. Îmi muşc obrazul şi arunc telefonul prin pat. Mă întorc cu faţa la perete şi îmi închid ochii sperând că am să adorm.

        Când sunt pe punctul de a adormi, cineva îmi trage pătură de pe mine. Tresar şi mă ridic rapid în şezut, apoi îmi plimb ochii adormiţi prin cameră, dând peste faţa supărată a Celinei.

Cel: Cât timp vei mai sta acolo?

Eu: Până când îmi vine foame...

Cel: Vorbesc serios. Ce te-a apucat? De ce ai plecat aşa?

Eu: Nici măcar eu nu ştiu...

        Îmi aduc genunchii la piept şi îmi aşez fruntea pe ei, iar Celina se pune comod pe pat şi mă ia în braţe. O privesc confuză, apoi îi răspund la îmbrăţişare.

Cel: Dacă ai de gând să plângi. Fă-o...

Eu: N-ai să vezi asta.

Cel : Încăpăţânaţo.

        Liniştea se lasă în cameră, iar eu mă cuibăresc în braţele sale şi oftez lung. Îmbrăţişarea Celinei a fost mereu caldă şi plină de iubire. O îmbrăţişare care te face să te topeşti şi să scoţi la iveală adevăratele sentimente, dar totodată te face să uiţi de toată povara pe care o porţi. Mereu i-am adorat îmbrăţisările. Erau unice şi, poate, singurele pe care le primeam cu drag.

Eu: Celina...

Cel: Ce este?

Eu: Cum de ajungem să-i spunem persoanei la care ţinem să plece?

Cel: Fetiţa noastră s-a îndrăgostit.

Eu: Nu-i adevărat. Doar că...

Cel: Nu cred că ai făcut-o cu intenţie. Ai vrut doar să-l protejezi. Fiind în preajma ta se punea singur în pericol. Tu doar ai vrut să-l ştii în siguranţă.

        Mă desprind puţin din braţele sale şi o privesc uimită. Mereu mă înţelege perfect. Zâmbesc larg şi sar în braţele ei, căzând amândouă pe spate pe pat.

Eu: Eşti uimitoare!

Cel: Ştiu, ştiu.

         Mă ridic din pat grăbită, apoi deschid dulapul. Îmi aleg câteva haine mai groase, apoi îl închid la loc. Celina mă priveşte cu o expresie confuză, apoi zâmbeşte.

Cel: Unde pleci?

Eu: Afară! Am treabă...

Cel: Să ghicesc... Ast?

Eu: Poate.

Cel: Eu merg în oraş cu Ken. Mă anunţi cum a fost.

        După acele cuvinte ,Celina părăseşte camera, iar eu zâmbesc larg gândindu-mă că cei doi au început să fie mai apropiaţi. Mă îmbrac rapid cu un pulover crem şi nişte blugi albaştrii, apoi cobor la parter. Mă încalţ în ghete şi părăsesc casa, încuind uşa. Vântul adie rece, dar nu mă poate opri din a continua să merg. Sunt decisă să ajung în parc, iar acolo am de gând să-i dau mesaj să ne întâlnim pentru a discuta.

        Păşesc pe trotuar cu paşi nesiguri, un gol în stomac făcându-se comod. Mă opresc în faţa porţii mari a parcului şi privesc înăuntru. Ceva voia să mă ţină afară, iar altceva mă trăgea înăuntru. Inspir adânc şi trec de poarta neagră.

~Ast povesteşte~

        Cineva îmi deschide uşa camerei, apoi păşeşte înăuntru. Oftez pentru mine şi rămân pe pat, cu capul cufundat în pernă.

Ken: Ridică-te, molâule!

Ast: Ieşi din casa mea...

Ken: Te bat! Ieşi afară!

        Mă învârt pe patul moale ajungând cu faţa la tavan. Îi arunc o privire scurtă băiatului, observându-i expresia serioasă.

Ast: Nu ies azi. Nici Maine. Peste 5 luni...

Ken: Serios?

Ast: Eu renunţ... E prea complicată.

Ken: Eşti patetic.

Ast: Mhm...

        Băiatul se apropie de pat, apoi se aşează lângă mine. Îi arunc o privire urâtă, neplăcându-mi când cineva mă deranjează. Ken se încruntă, apoi oftează şi îşi începe discursul filosofic ca de fiecare dată.

Ken: Nu renunţa niciodată la ceva ce vrei cu adevărat. Ştiu... Este dificil să aştepţi, dar mai rău este să regreţi. Doar mai încearcă.

Ast: De ce să continui să încerc? De ce aş avea nevoie de cineva care nu are nevoie de mine?

Ken: Te-ai gândit că poate a spus-o ca să te protejeze? Tu eşti ăla prost care se aruncă în faţa pericolului!

        Îmi dau ochii peste cap şi îmi pun perna pe faţă dorind să dorm. Ken îmi fură perna şi o aruncă prin cameră. Mă încrunt la el, însă nu mă bagă în seamă fiind atent la telefon fiindcă primise un mesaj.

Ast: Lasă-mă să dorm.

Ken: Poate cu altă ocazie. Acum nu te las.

Ast: Vrei să te bat la mine în casă?

Ken: Ieşi afară în morţii tăi! Du-te în parc şi aşteapt-o! Nu mai fi o pizdă pe ciclu că mă enervezi maxim!

        Clipesc des şi îl privesc pe Ken, iar acesta se încrunta mai mult la mine, fiind încă nervos. Mă ridic din pat şi merg spre dulap. Se enervează rar, însă când o face e pentru tot anul.

Ast: Dacă nu o să vină am să te omor!

Ken: Crede-mă, am surse sigure.

       Rânjeşte în colţul gurii şi îşi flutură telefonul în aer. Oftez zgomotos şi îmi scot o geacă, punând-o peste tricou.

Ast: Mă pui să merg prin frig degeaba!

Ken: Taci şi îmbracă-te! Baie ţi-ai făcut? Nu mai contează asta. Grăbeşte-te!

~Liana povesteşte~

         Păşesc cu teamă pe aleea parcului. Întrebări fără rost îmi colindă mintea, iar paşii mei devin din ce în ce mai mici. Într-un final ajung destul de aproape de locul dorit. Îmi scot telefonul, apoi îmi ridic privirea din pământ observând o fată şi un băiat ce stau pe o bancă. Mă apropii mai mult, constatând că băiatul are părul alb, apoi zâmbesc ştiind deja că este Ast. Îmi pun atenţia pe fată, recunoscând-o. Îmi ridic o sprânceană confuza şi mai fac un pas, apoi mă opresc. Inori începe să vorbească, cuvintele ei îngheţându-mă.

Inori: Ast, ştii... eu te plac!

        Imediat după aceste cuvinte îl sărută pe Ast. Îmi măresc ochii uimită şi mă dau un pas în spate. Simt cum ceva în mine se rupe, acel ceva fiind inima, iar ochii încep să-mi lăcrimeze brusc şi mă întorc pe călcâie începând să alerg. Aud cum Ast mă strigă, însă nu mă opresc. Nu trebuia să fi venit.

=Sfârşitul capitolului 22=

Gata ❤ ! Am terminat şi capitolul ăsta.