Eu: Ce piatră?

--Copilă inutilă.Vreau piatra de la colierul mamei tale. Este un safir violet şi foarte preţios.

Eu: Nu cunosc niciun colier aşa.

--O să-l găseşti dacă vrei să-ţi mai vezi fratele.

Ast: La ce îţi trebuie?

--Nu e treaba voastră! Îl vreau!

       Sunetul apelului încheiat rupe liniştea ce se lăsase între noi. Îmi muşc buza şi privesc ecranul negru al telefonului. Ast oftează zgomotos, apoi mă bate pe umăr. Îmi pun privirea pe acesta, dând peste o expresie calmă.

Ast: Ai nevoie de ajutor şi ştiu cine o să ne ajute.

Eu: Serios? Cine?

Ast: Directoarea e o femeie uimitoare şi puternică, în ciuda faptului că e o babeta plictisitoare. O să ne ajute şi o să găsească o cale prin care Travis să se întoarcă.

       Îmi ridic o sprânceană confuză. Ast mă priveşte fix, părând destul de serios. Pufnesc şi îmi bag telefonul în buzunar.

Eu: Îţi baţi joc de mine.

Ast: De fapt îţi spun adevărul.

Eu: Am văzut şi auzit atâtea ciudăţenii, nu mă mai miră nimic...

Ast: Perfect.

Eu: Tu mergi la directoare să o convingi, iar eu merg să îi găsesc un înlocuitor safirului.

Ast: Am înţeles. Multă baftă!

       Aprobam din cap si ne despărţim rapid. O iau la fugă spre casă, gândindu-mă dacă aş putea să păcălesc persoana ce caută piatra. Ajunsă în faţa uşii o descui şi iau guri lacome de aer, apoi întru rapid de parcă m-ar fi urmărit cineva. Păşesc cu grijă pe podea până ajung în sufragerie. Oftez pentru mine, apoi urc la etaj ştiind că nu puteam găsi un alt colier asemănător în acea cameră de oaspeţi.
       Mă opresc în faţa uşii ce duce în camera lui Travis şi privesc uşor tristă bucata de lemn, gândindu-mă când o să fie trântită iar de fratele meu. Las aerul să-mi părăsească zgomotos plamanii şi îmi continui mersul. Ajung în camera mea rapid, apoi mă pun să caut prin sertare. Nu sunt genul de fată care să aibă bijuterii pe care să le poarte. După un timp mă opresc şi mă trântesc pe pat, căutarea mea fiind inutilă. Privesc tavanul camerei în timp ce mă gândesc la o soluţie, dar gândurile îmi sunt întrerupte de câteva bătăi în uşa camerei mele. Îmi pun privirea pe persoana de lângă uşa lăsată deschisă, apoi zâmbesc involuntar şi mă ridic în şezut.

Eu: Hei, Celi--

Cel: Credeam că îţi creezi un plan pentru a conduce lumea, dar, de fapt, tu leneveşti.

Eu: Abia ce am luat o pauză de la căutări! Oricum, ce faci aici?

Cel: Am venit să te iau la liceu, deşi e jumătatea ultimei ore.

Eu: De ce?

Cel: Directoarea a găsit o idee care te-ar putea interesa.

Eu: Serios? Atunci ce mai stăm aici?

       Părăsim rapid casa şi mergem grăbite spre liceu. Zâmbesc larg până ajungem în faţa porţii ce ne desparte de clădirea uriaşă. Celina intră prima, iar eu o urmez, însă rămân între poartă şi curtea liceului când simt cum cineva mă priveşte din spate. Mă întorc şi sunt prinsă brusc de încheietura mâinii drepte. Tresar şi analizez persoana ce mă prinsese. Ochii mi se plimbă pe muşchii braţului său, ajungând la pieptul bine lucrat ce se observa prin tricoul strâmt, apoi urcând spre faţă. Sângele îmi îngheaţă, iar un gol în stomac se strecoară uşor. A rămas neschimbat.

Eu: B-Blaze...

Blaze: Sunt uimit că-ţi aminteşti de mine, deşi nu m-ai văzut niciodată faţă în faţă.

Eu: De ce eşti aici? Credeam că eşti în Lumea de Dincolo alături de ceilalţi demoni.

Blaze: Ştii prea multe, fetiţo! Dă-mi piatra şi să terminăm cu asta. Stăpânul aşteaptă!

Eu: N-am nici o piatră!

Blaze: Tu chiar crezi că reuşeşti să mă abureşti? O simt aproape. Este exact acolo!

       Îşi ridică cealalată mână şi arată cu degetul spre colierul ce-l am la gât. Probabil a fost o idee proastă să-l ţin încă acolo. Îmi muşc buza şi acopăr safirul cu mâna ce este încă liberă.

Eu: La ce vă trebuie?

Blaze: Dă-mi-o şi încetează cu întrebările stupide!

       Încremenesc şi privesc fix bărbatul din faţa mea. Privirile noastre se intersectează, însă abia acum observ că ochii săi sunt negri în întregime. Simt cum o altă mână mă prinde de încheietura liberă şi mă trage departe de bărbat. Clipesc de câteva ori, apoi încep să alerg cu Celina prin mulţimea ce doreşte să meargă acasă. Blaze ne urmăreşte, însă se pierde printre elevii dornici de a părăsi incintă liceului. Profitând de absenţa bărbatului, intrăm rapid în biroul directoarei.

Ken: Ce s-a întâmplat? Arătaţi de parcă aţi văzut o fantomă.

Cel: Dacă prin fantomă înţelegi un demon... atunci da! Am văzut o fantomă!

Eu: Blaze ne urmăreşte. O să ajungă în scurt timp aici.

Directoarea: O să mă ocup eu de el. Voi aveţi o altă treabă.

       În scurt timp, femeia începe să recite cuvinte în altă limbă, iar vocea sa înceată colindă încăperea cufundată în linişte. Când îşi termină de rostit incantaţia, un portal apare în mijlocul camerei. Clipesc de câteva ori şi mă holbez când la portal, când la femeie în timp ce adopt o expresie uimită. Înghit în sec, iar Celina îşi pune mâna pe umărul meu făcându-mă să înţeleg că totul este real.

Directoarea: Treceţi prin portalul acesta. Dacă o să aveţi nevoie de indicaţii folosiţi astea!

       Ne aruncă câteva brose de culori diferite, iar fiecare ia câte o culoare ce îl reprezintă: Celina o ia pe cea mov, Ken pe cea verde, Ast pe cea albă, iar eu am rămas cu cea neagră. Ne privim reciproc, apoi păşim prin portal fără a-mi păsa unde ne duce. După câteva clipe, în faţa noastră apare o lumină puternică. Îmi închid ochii, iar în scurt timp îi redeschid şi inspectez zona, observând că suntem pe un drum pustiu ce se împarte în alte două. Atmosfera e sumbră, iar în jurul nostru este o ceaţă densă.

Ken: Şi acum ce?

Cel: Ne despărţim...

Ast: Eu merg pe drumul îmbibat în ceaţă. Are un aer misterios care mă atrage.

Cel: Eu îl aleg pe celălalt.

Ken: Merg cu tine. E o privelişte mai ok decât întunericul acela.

Eu: Merg cu voi! Chelul se descurcă singur!

Ast: Ce? Tu vi cu mine!

Eu: De ce? Nu-mi place acolo!

Ast: E mai distractiv când ai cu cine vorbi.

Eu: Poate, dar e înfricosător.

Ast: Te comporţi ca un copil mic. Nu-ţi face nimeni nimic. Am eu grijă de asta!

       Inspir adânc, apoi oftez zgomotos. Îl privesc pe Ast uşor supărată, însă acesta îmi zâmbeşte scurt. Îmi mut privirea spre Celina, aceasta fiind atentă la Ken.

Eu: Bine... Vin cu tine.

Cel: Ne vedem la final. Baftă!

Eu: Să sperăm...

       Celina şi Ken merg spre drumul presărat cu felinare care mai pâlpâie din când în când. Îmi muşc buza şi îl urmez pe Ast pe drumul înceţoşat. Păşesc cu grijă pe alea uşor crăpată. Copacii ce ne înconjoară sunt goi şi par foarte negrii, iar ceaţa ce se plimbă printre ramurile uscate îţi dă fiori. Din când în când se mai zăresc perechi de ochi care te privesc demonic. Înghit în sec, iar o crenguţă cade pe pământ, trosnind şi spărgând liniştea profundă. Tresar speriată şi scap un mic ţipat, oprindu-mă din mers. Ast se întoarce rapid şi mă priveşte îngrijorat.

Ast: Ce e? Ce ai văzut?

Eu: N-Nu ştiu. S-a auzit ceva.

Ast: Hai mai aproape şi nu mai ţipa aşa. Am crezut că cine ştie ce ai păţit!

Eu: E vina ta! Tu mergi prea repede!

Ast: Bine, bine. *oftează* Merg mai încet.

       Mă apropii rapid de băiat, apoi mergem umăr la umăr. Liniştea se aşterne iar între noi, atmosfera revenind la a fi misterioasă. Îmi muşc obrazul simţind cum sunt privită de undeva din spate. Îmi ridic privirea spre Ast, acesta părând că nu simte nimic. Mă apropii mai mult de el şi îi analizez trăsăturile pe care deja le ştiam. Părul său este la fel de alb ca în prima zi când l-am întâlnit, iar ochii săi negri încă par trişti. Băiatul îşi pune brusc privirea pe mine făcându-mă să tresar şi să roşesc puţin, deoarece am fost prinsă.

Ast: Cât timp mai ai de gând să mă analizezi?

Eu: N-Nu făceam asta!

Ast: Ai devenit şi micinoasă.

       În scurt timp se apropie de faţa mea făcându-mă să roşesc mai mult. Îl privesc fix în ochi, încercând să-mi dau seama ce vrea să facă. Ast se apleacă mai mult, acum ajungând la urechea mea.

Ast*şopteşte*: Nu ţipă sau face mişcări bruşte.

Eu: De ce?

Ast: Suntem urmăriţi.

       Înghit în sec şi privesc cum băiatul se ridică, apoi îmi plimb ochii pe expresia sa, însă pare calm. Privirea sa o întâlneşte din nou pe a mea, acum devenind amândoi serioşi.

Ast: Sunt două variante: ne spunem tot ce avem pe inimă unul altuia, sau fugim.

Eu: Aleg să fug, la naiba!

Ast: Cum doreşti.

       Ast mă prinde de mâna şi începem să alergăm prin ceaţa densă. Aud cum în spatele nostru ceva mare ne urmăreşte. Băiatul îmi strânge uşor mâna, alungându-mi din frică pentru o clipă. Alea devine mult mai crăpată şi uniformă cu cât înaintăm mai mult. Fiind atentă în faţă, piciorul meu se împiedică de o denivelare mai mare a aleei. În scurt timp ajung pe bucata tare de ciment, simţind cum o vânătaie începe să-şi facă apariţia.

Ast: Scuze! Am alergat prea repede. Te doare?

Eu: N-Nu chiar.

       Ast mă ridică în braţe brusc, iar eu mă agăţ de gâtul său simţind cum inima o să-mi sară din piept şi o să alerge înaintea noastră. Îl aud pe băiat oftând în timp ce priveşte în spate.

Eu: C-Ce vrei să faci?

Ast: Taci sau o să fim mâncaţi de vii!

Eu: Pot să merg şi singură.

Ast: Nu prea cred. Totusi, te-ai mai îngrăşat?

Eu: Aleargă şi taci!

       Ast pufneşte amuzat şi începe să alerge, ţinându-mă bine în braţe. Îmi arunc o privire în spate şi inghit în sec. Ceea ce ne urmăreşte semănă cu un lup imens, însă format doar din întuneric şi având ochii roşii. Când îmi pun din nou privirea în faţă observ că ajungem la sfârşitul aleei, în faţa noastră fiind o poartă din fier ce are câteva plante prinse de ea. Ast o deschide rapid, apoi o închide exact când creatura apare lângă noi. Băiatul se lasă uşor pe spate în timp ce gâfâie, căzând amandoi pe pământ. Poarta dispare brusc din spatele său, lăsându-ne cu expresii uimite şi îngrijorate. Mă ridic de pe pământul tare şi privesc locul unde acum câteva clipe era intrarea.

Eu: Acum pe unde ne întoarcem!?

Ast: Rămânem aici?

Eu: Nici gând!

Ast: Hmm. Asta nu-i important acum. Mai importantă e rana ta!

       Arată cu degetul spre rana din dreptul genunchelui meu. Privesc spre aceasta, observând că sângele deja se scursese pe picior. Îmi muşc obrazul şi îmi ridic privirea spre Ast, însă băiatul priveste în jur, căutând ceva anume.

Eu: Ce cauţi?

Ast: Trebuie să găsesc ceva cu care să te bandajez.

Eu: Nu e nevoie.

Ast: Sângerezi, scânduro! Poţi atrage vampirii de aici sau alte creaturi.

       Tresar la afirmaţia sa, iar un nod mi se pune în gât când îmi imaginez ce creaturi ar putea exista. Îi analizez expresia observând că era serios, apoi oftez şi îmi mut privirea.

Eu: Ştii foarte multe.

Ast: Am fost nevoit să învăţ despre toate astea.

Eu: Uimitor!

Ast: Nu chiar. E plictisitor. Stai! Tu eşti demon.

Eu: Da... Şi?

Ast: Poţi să te vindeci dacă... de fapt nu...

Eu: Sunt confuză.

Ast: Mă gândesc la altceva.

       Se uită în jur şi, în scurt timp, zăreşte satul din faţă noastră. Se încruntă puţin, apoi oftează scurt şi se apropie de mine. Îmi priveşte rana şi se lasă pe vine.

Ast: E un sat acolo, dar nu ştiu dacă e bine să mergem. Poţi merge?

Eu: Normal! E doar o vânătaie... Am mai avut când eram mică.

       Îmi dau ochii peste cap şi merg câţiva paşi în faţa sa, ignorând privirea ciudată a băiatului. În scurt timp observ cum o femeie, îmbrăcată în haine rupte, urcă coasta ce ne desparte de sat. Mă opresc din mers şi aştept ca acesata să ajungă mai aproape de noi.

?: Oameni! Sunteţi oameni, nu? Aţi venit să ne salvaţi de aici?

       Ast se apropie rapid de mine şi îşi pune mâna pe umărul meu. Îl privesc scurt, dând peste o expresie serioasă. Îmi ridic o sprânceană confuză, apoi îmi pun atenţia din nou pe femeie.

Ast: Mă scuzaţi, dar cine sunteţi?

?: Vă rog să ne salvaţi! Ne ţin captivi. Vă ro--

       Ast îmi acoperă ochii exact în momentul în care bătrâna nu îşi termină cuvintele. În câteva clipe se aude un ţipat, apoi ceva umed mă stropeşte pe faţă. Tresar, iar băiatul mă lipeşte mai mult de pieptul său.

Eu: Ast, ce tocmai s-a întâmplat?

Ast: Chiar vrei să ştii?

Eu: Spune-mi!

Ast: A... explodat.

Eu: Îţi baţi joc de mine!? Cum să explodeze o persoană?

       Ast oftează şi îşi îndepărtează lent mâna ce-mi ţinea ochii captivi. Privesc pământul din faţa mea ce este plin de sânge şi alte rămăşiţe ale femeii, apoi îmi pun mâna la gură şi cad în genunchi, privind oripilată şi dorindu-mi să vărs pe undeva.

Eu: D-De ce?

Ast: Vrei să-ţi explic?

       Încuvinţez din cap în timp ce Ast mă ridică. Îmi şterge sângele ce ajunsese pe faţa mea, apoi mă priveşte. Îi sustin privirea aşteptând explicaţiile.

Ast: Ei bine... Când un demon este trimis în Lumea de Dincolo ia cu el câţiva oameni care să-l slujească. Fie ca vor sau fie că nu. Când ajung aici e ca şi cum ar semna un contract până la moarte. Dacă omul se îndepărtează de stăpân... acesta moare. Fiecare demon alege o moarte pentru supusul său.

Eu: Cât de îngrozitor... Este teribil!

Ast: Ştiu, dar nu avem ce face.

Eu: Vreau să omor stăpânul femei...

Ast: Îmi place privirea ta. Din păcate nu avem timp de asta.

       Mă analizează din cap până în picioare, iar eu îl privesc confuză şi aştept să termine. Ast îşi ridică privirea spre mine şi-mi zâmbeşte.

Ast: Se pare că te-ai vindecat.

Eu: Serios?

       Privesc locul unde ar fi trebuit să fie rana, însă aceasta este aproape vindecată. Mă încrunt neştiind cum s-a vindecat,  iar Ast surâde şi îşi trece o mână prin păr.

Ast: Încă nu-ţi cunoşti corpul. Haide! Avem un timp limitat.

       Coborâm uşor coasta, ţinându-mă din când în când de braţul lui Ast. În scurt timp ajungem în faţa satului unde casele par uşor dărăpănate iar unele încuiate. Prin ferestrele câtorva se zăresc priviri ale oamenilor. Priviri îmbibate în frică. Îmi pun atenţia pe Ast, observând că se îndepărtase, şi fac un pas pentru a merge spre el, însă dau peste un băieţel. În câteva clipe îşi pune şi Ast privirea pe noi.

Eu: Îmi pare rău, micuţule.

Ast: Micuţule? De când vorbeşti aşa?

Eu: Taci, chelule!

?: Cine sunteţi? Aţi venit să ne omorâţi?

Eu: Nu. Nu vreau să fac asta. Care este numele tău?

?: Hotaru! Pe tine?

Eu: Liana.

       Zâmbesc şi primesc în schimb un zâmbet mai larg din partea baieţelului. Mă las pe vine pentru a fi la aceeaşi înălţime cu acesta. Nu trece mult timp, iar băiatul este strigat de o femeie.

?: Hotaru, pleacă de acolo!

Hotaru: De ce, mamă?

?: Pleacă de acolo! E periculos.

Eu: Du-te. Ascultă-ţi mama.

Hotaru: Dar nu pari periculoasă!

Eu: Nici nu sunt.

Ast: Liana, ne grăbim.

       Ast se strâmbă în colţul gurii, făcându-mă să mă ridic şi să mă apropii de el. Îmi arunc o privire către părinţii băiatului observând că mă privesc cu ură.

Hotaru: Pleci?

Eu: Trebuie...

Hotaru: Oh. Aş fi vrut să mai stai, surioară.

?: Hotaru, hai aici. Nu mai vorbi cu demonul acela.

Eu: Demon?

?: Nu te mai preface! Eşti Prințesa Iadului! De ce ai venit aici!?

Eu: Prin-- Ce?

?: Dispari de aici şi lasă-ne copiii!

??: Ai trăsăturile Emmei. Cu siguranţă eşti fiica sau nepoata ei! Pleacă de aici!

       Privirile oamenilor mă încolţesc şi simt cum inima mi se strânge. Par că mă înjunghie din diferite locuri. Îmi muşc buza, apoi alerg şi-l las pe Ast cu sătenii.

~Ast povesteşte~

       Oftez zgomotos atrăgând privirile sătenilor, apoi îmi pun atenţia pe acestia privindu-i încruntat. N-au habar ce au cauzat. Privesc bărbatul ce vorbise despre Emma, aruncându-i o privire ucigătoare.

Ast: Aveţi o imaginaţie bogată. Sper că sunteţi mulţumiţi de ceea ce aţi făcut! Aţi dat dovadă de frică şi nebunie curată! Ea nu e Emma, iar Emma nu era cum credeţi voi.

?: Nu ştii legendele...

Ast: De fapt voi nu le ştiţi pe cele reale. Chiar dacă seamănă, ea nu ar face rău nimănui. O cunosc mai bine decât voi. Aţi alungat o persoană care era gata să vă ajute.

       Îmi dau ochii peste cap plictisit şi mă întorc pe călcâie nervos. Încep să alerg spre Liana, lăsând oamenii foarte confuzi în spatele meu. Chiar şi eu sunt puţin pentru faptul că am reacţionat aşa.

~Liana povesteşte~

       Mă aşez pe o piatră mare şi oftez lung, apoi îmi muşc obrazul, gândindu-mă la cuvintele sătenilor. În scurt timp apare şi Ast lângă mine. Îmi zâmbeşte şi se apropie mai mult, apoi mă ciufuleşte. Îmi ridic privirea spre el şi mă încrunt.

Ast: Eşti bine?

Eu: Da. Nu e nimic.

Ast: Să mergem. Încă nu ne-am îndeplinit scopul.

       Îmi întinde mâna sa, zambind în colţul gurii. Îi zâmbesc la rândul meu şi îi prind mâna, reuşind să mă ridic de pe piatra pe care stăteam. Mergem în continuare minute bune, într-un final ieşind din acel sătuc. Privesc în faţă şi dau peste o prăpastie imensă. Înghit în sec şi observ un pod din scânduri ce sunt legate cu o funie.

Eu: Nu merg pe aşa ceva! S-Se clatină.

Ast: Nu avem altă soluţie. Merg eu primul.

       Îl privesc surprinsă cum se îndreaptă spre acel pod. Rămân pe loc şi analizez cum băiatul calcă cu grijă pe fiecare bucată de lemn ce este uşor putrezit. Când ajunge la mijloc se întoarce cu faţa spre mine şi-mi face semn să-l urmez.

Ast: Haide, Liana! Nu s-a rupt. Încă.

Eu: Î-Încă?

       Înghit în sec şi păşesc înainte, iar Ast îmi întinde mâna aşteptând să i-o prind când voi ajunge lângă el. Păşesc cu teamă pe fiecare scândură, rugându-mă să nu se rupă. Când ajung aproape de Ast, aud cum o scândură se crapă şi mă dau rapid un pas în spate, făcând podul să se clatine. Îngheţ şi mă prind strâns de funiile de pe margine, simţind cum corpul nu mai doreşte să se mişte.

Eu: Nu mă mai pot mişca!

Ast: Of... Şi erai atât de aproape.

       Se apropie încet de mine şi mă prinde de mână cu grijă. Las aerul să-mi părăsească plămânii, calmându-mă abia acum, apoi păşesc cu grijă, urmându-l îndeaproape. Ast se opreşte brusc, făcându-mă să mă ciocnesc de spatele său. Privesc pe lângă acesta şi observ o creatură ce încearcă să taie funiile podului. Îmi măresc ochii speriată şi îmi arunc o privire în jos. Simt cum picioarele mă lasă când observ că prăpastia nu pare să aibă fund.

Eu: O să murim aici!

Ast: Macar mor cu tine...*şoaptă*

Eu: Ce ai zis?

Ast: Nimic! *se întoarce spre mine* Ştii să zbori?

Eu: Ce întrebare inutilă! Normal că nu!

Ast: Şi eu care speram...

       Podul începe să se clatine din ce în ce mai mult cu cât creatura încearcă să taie funiile. Ne privim unul pe altul neştiind ce să facem. Îmi ţin mâinile mai strâns pe funiile podului, simţind cum inima începe să-mi bată mai tare.

Ast: Să alergăm înapoi?

Eu: Nu putem. S-ar rupe mai repede.

Ast: Să sărim noi?

Eu: Glumeşti?

Ast: Să ne rugăm ca sub acea ceaţă să fie un râu. Ştii să înoţi, nu?

Eu: N-Nu...

       Ast oftează şi mă ia brusc în braţe făcându-mă să resar şi îl privesc confuză. Nu aveam timp de aşa ceva. Încerc să mă desprind din braţele sale, podul începând să se clatine mai mult.

Ast: Liana, eu te--

Eu: Eşti nebun?

Ast: Probabil. Cred că--

       Podul se rupe exact când Ast încearcă să mai spună ceva şi sfârşim prin a cădea prin ceaţa groasă, ţipând ca doi nebuni. Oare o să mai supravieţuim? Gândurile că o să murim nu îmi dau pace. Prăpastia este destul de adâncă şi încă cădeam în gol aşteptând impactul.

=Sfârşitul capitolului 17=

Şi gata :3! Sper că v-a plăcut acest capitol. Îmi pare rau că n-am mai postat.